Și Dumnezeu a așezat candelabrul numit “Calea Lactee” între celelalte candelabre. S-a uitat la ele și toate luminau pe fondul întunecat. S-a plimbat între ele. Le-a vizitat pe toate, unele mai rotunde, altele mai alungite, altele pline de nori colorați, altele maternități pentru stele. Meteoriți rătăciți zburau pe lângă El, ca niște așchii din lemn care sar în jurul unui tâmplar. Dar nu este dezordine, fiecare piatră își are locul ei. S-a întors la “Calea Lactee”. Undeva acolo a lăsat o sămânță să plămădească. Asta s-a întâmplat înainte să termine marele candelabru. Se duce acolo să vadă dacă a răsărit ceva. Acum milione de ani era doar o celulă. Acum trebuie să fie acolo un corp perfect, filtrat prin osmoza inversă, care să reprezinte esența creației. Plutind prin candelabru, se apropie de micul sistem solar. Un perpetuu mobile plin de farmec, mai colorat decât orice alt sistem solar. Totul aici respiră, luminează, crează viață. Aici perfecțiunea este la ea acasă, iar legile fizice, chimice și biologice s-au unit aici pentru a creea minunea uniunii substanțelor și elementelor naturale, minune numită viată. Odată această minune creată, urmează apogeul creației, apariția vieții carnale care seamănă cu EL. Un corp care să-L reprezinte și care să trăiască în armonie cu el. Legile care au creat lumea nu pot fi încălcate, derogate sau amânate.
Se apropie de mica planetă albastră. Locul perfect, viteza perfectă, rotația perfectă. Meteoriții trec pe lângă EL și îl mângâie, cometele îi încălzesc drumul și ca niște făclii îl însoțesc în albastrul închis al spațiului. Inelele lui Saturn îi zâmbesc, ochiul lui Jupiter îl privește cu mulțumire că este singura planetă căreia i-a oferit hegemonia peste celelalte planete. Jupiter veghează toate celelalte planete împreuna cu sateliții ei oferindu-i Lui liniștea că poate pleca în plimbările lungi din spațiu.
Mica planetă albastră se învârte liniștită acum. Au fost vremuri când aici au fost furtuni, ploi, întuneric și foc. Dar au trecut. Fuziunea a avut loc. Acum sămânța are nevoie de liniște, căldură, lumină, pace. Coborârea către planeta frumos colorată o face lin. A ajuns deja la norii albi care stau deasupra pământului. Un joc ușor, de-a v-ați ascunselea începe. Norii s-au așezat la rând, parcă dornici să facă parte din jocul Lui. Începe să-i modeleze în forme de animale, copaci sau reliefuri. Suflă în ei împrăștiindu-i peste tot. Traversează oceanul privindu-Se în oglindirea apei, printre sclipirile de soare din valurile sărate. Câte o balenă, în imensitatea ei aruncă în aer stropi de apă, răcorind calea celui care le-a creat pe toate. Delfinii Îl însoțesc până aproape de malul cu nisip fin și auriu. Nisipul fierbinte îi oferă un nou loc de joacă, alături de mici broaște țestoase care iasă din nisip și merg să înfrunte viața mării. Spuma valurilor îi trage ca un aspirator în ascunzătoarea mării. Apoi El se ridică și se îndreaptă spre alt loc. Uscatul se întinde în fata lui, maiestuos, plin de munți, câmpii, dealuri. Zborul printre pârâiașe, flori, copaci înverziți, Îl conving tot mai mult că tot ce a fost făcut a fost făcut bine și toate sunt bune.
Animalele aleargă peste tot și Îl simt lângă ele. Soarele deși stă pe loc în realitate, pe pământ pare că merge. Acum este într-un loc pe care omul peste mii de ani îl v-a numi după-amiază. El știe că mai târziu se va întuneca, așa că merge să își vadă opera desăvârșită. În acel loc unde a lăsat să se zămislească o vietate care îi seamănă, o vietate care să stăpânească planeta, să aibă grijă de animale. Pe toate El le-a pregătit cu dimensiuni mai mici, tocmai pentru a putea fi stăpânite. Dinozaurii au dispărut acum, iar OMUL are dimensiunea medie între toate vietățile planetei. Dar superioritatea nu constă în proporții pe planeta asta.
Ajunge într-un loc în care acum e liniște. Copaci cu fructe, legume crescute peste tot. EL se plimbă între toate cautând acea viață. Pe acolo trebuie să fie, printre copaci, poate pe lângă o tufă. L-a văzut. Stă și mănâncă măsline dintr-un copac care probabil are sute de ani. Îl simte pe creatorul lui. Este imposibil să nu-I simți prezența când se apropie de tine pentru că emană putere și bucurie. Aș fi spus și speranță, dar acum acest cuvânt nu își are rostul. Nu ai nevoie de speranță pentru că nu ai ce spera când ai totul. S-a întors către El, i-a zâmbit bucuros că a venit. Încă nu știe să vorbească ființa care se numește OM. Se privesc, își zâmbesc. Încep să se plimbe prin natura plină de farmec. Privesc animalele. Omul a început să-I arate ce a descoperit, că nucile sunt foarte bune, însă trebuie sparte. A luat o piatră și a lovit o nucă, apoi a început să adune miezul și să-l mănânce.
Dumnezeu și Omul au început să se bucure unul de altul. Omul îi arată fiecare descoperire pe care a făcut-o în tot acest timp în care El a fost plecat. Apoi au început să pună nume tuturor animalelor și plantelor. Seara a venit repede, partea micii planete pe care se aflau ei, se întorcea cu spatele la soare. Dumnezeu a plecat, lăsând omul să se odihnească. A început să se plimbe sub lumina lunii. Și a văzut că toate erau bune. Dar a mai văzut ceva. A văzut că leii erau mai multi și dormeau împreună, elefanții erau mai multi și dormeau împreună. S-a îndreptat spre cuiburile de păsări, și nici o pasăre nu se afla în cuib singură, copacii nu erau singuri, munții nu erau singuri. S-a dus unde era omul. Și omul dormea singur, omul descoperă singur, omul mănâncă singur, omul merge singur. Omul nu mai trebuia să fie singur. Dumnezeu în bunătatea și perfecțiunea lui și-a dat seama că singurătatea nu e bună. Omul dormea liniștit, lumina lunii trimitea pe el raze dulci, albe și calde. Dumnezeu trebuia să facă ceva cât mai repede. Dar ce însemna repede când o zi de-a Lui durează o mie de ani de-ai omului. Trebuia să-i creeze perechea omului cât mai repede, și nu ar dura prea mult să recreeze aceleași condiții în care s-a creat omul. Acum avea nevoie de ADN-ul lui pentru a-i crea o copie perfectă. Dar de unde putea să i-a o bucata de ADN. Din picior? Din mână? Nu. A găsit locul perfect și care să nu-l afecteze. În timpul somnului adânc al omului, Dumnezeu a pătruns în el și a extras o coastă, pentru a avea ADN-ul omului. A fost prima operație făcută în această lume, pentru a distruge una din cele mai grele boli : singurătatea.
Soarele strălucea, florile înfloreau, râurile curgeau, păsările cântau, apoi toate s-au oprit. Creația a scos minunea la iveală. Toate au tăcut și au privit. Finețe, forme line, blândețe. Total diferit de primul om creat. A apărut ea, femeia. Ea nu are nevoie de mușchi puternici pentru a ridica, nu are nevoie de privire dură pentru a vâna. Ea are nevoie de zâmbet, pentru a bucura pe oricine, are nevoie de frumusețe, pentru a cucerii, are nevoie de o piele fina pentru a mângâia durerea, are nevoie de un glas dulce pentru a liniști.
Și a fost noapte, apoi zi. Dimineața omul s-a trezit. Foșnetul unor frunze i-au atras atenția. În fața unei tufe, stătea cu spatele la el femeia. S-a ridicat. Ea l-a simțit. Au început să se cerceteze. Acum mai vedem o astfel de cercetare când se întâlnesc doi bebeluși, și nici unul dintre ei nu a mai văzut vreodată un alt bebeluș. Între ei nu există frică. S-au apropiat unul de altul, au început să se atingă. Singurătatea a început să piară. Perfecțiunea a fost creată, și Dumnezeu s-a uitat peste toate, și a văzut că toate erau bune.
Adevărat vă spun, TOATE ERAU BUNE.