Se trezi târziu, obosit de emoțiile nopții. Vedea pe fereastră lumea murdărită de galben din cap până-n picioare. Soare-spoitoru! Până și verdele coroanelor, sau albastrul de deasupra lor, avea pete urâte galbene, până și galbenul suav al copertinei balansoarului era bălțat cu galben. Soarele urâțește tot, chiar și galbenul, da-da! zise Jory către sine.

Mintea lui avea planificată o deplasare urgentă la bucătărie, pentru a se revigora cu infuzie iute, aromată, din spori cafenii de Tenebrosa kattleyx.

Jory Propriu-Zisul avea un alt ritm însă: își întindea mușchii principali pe rând, să vadă cât de funcționali sunt după orele de somn paralizant, răsucea articulațiile una câte una, care trozneau sau nu, flexa falangele repetat, să le verifice priza, se ciupea, să accelereze fluxul sangvin și să scuture rețeaua nervilor de paraziții somnului, destul de insistenți.

Mintea se foia, căpiată ca o maimuță opărită.

În cele din urmă, Jory Propriu-Zisul luă în calcul o ridicare din așternut, și eventualitatea îndreptării spre bucătărie, sediul central al aromelor. Până acolo avea de traversat nu mai puțin de șase uși, de la: camera lui, hol, adică ieșirea din casa veche, apoi camera ultranouă, Termopana, un soi de verandă, ușa de la holul lung al corpului nou, și în sfârșit, de la bucătărie, cartierul general al firimiturilor. La gândul atâtor obstacole, pe Jory îl apucă iar somnul.

Dar clientul permanent din taxiul lui bătea nervos în geamul despărțitor.

Așa că se urni. Căzu în picioare. Încălzirea avea efect: mecanismul făcea erori neglijabile. Ceva în pulpa dreaptă, sentimentul unui cârcel, îi provocă o ezitare. Ochiul stâng vedea în ceață. Ceafa cam pârâia, vertebrele ei problematice. Urechile țiuiau în felul lor obișnuit, nici mai mult, nici mai puțin. Atâta măcar.

Un junghi născut sub omoplatul stâng începu să se desfacă în ramificații dureroase. Hm, își zise Jory, iată rodul întâlnirii horifice din zori, cu Tiranovulpea. Mai bine mă grăbesc și rod un cub de zahăr, precum Bambam. Are efect garantat. Zahărul îndulcește, apa spală.

Cât privește infuzia de spori, zise el în forul lui interior, unde îl auzea și mintea, mai bine un ceai de mațe, pentru înțepături. Acționăm preventiv, pentru ca acestea să nu devină ceva mai dureros, sau ceva fatal. Chestiile maligne încep duios, suav, împungeri ușoare în zone sensibile, subțiri ca un balon.

Ajunse la ieșire în mers clătinat pe cei doi piloni articulați, care-i susțineau structura cu abdomen rotunjor. Numără zece papuci de plastic, cinci perechi, acolo unde se afla de obicei una. Se răzbuna mintea, îi juca feste? Cinci gemeni pentru dreptul, cinci pentru stângul. Când s-au înmulțit în halul ăsta? Între casa veche, de unde ieșea acum, și corpul nou, cel cu bucătăria, el avea doar o pereche.

Să fie ai meșterilor? Găsise urmele prezenței lor peste tot: numărase douăzeci și nouă de cutii mici cu scule, roșii, verzi, galbene, pe hol, în prelungirea acestuia, care nu era nici sufragerie, nici dormitor, dar la nevoie era și una și alta, în camera lui, pe stânga, mai mult spre colțurile camerei, să nu împiedice, descoperise trei mai ciudate, de culoare violet, tocmai în camera din fund, a șifonierelor, iar în camera de la stradă, cum intri pe dreapta, aflase una ascunsă în spatele canapelei extensibile și alta, care incomoda vădit orhideele, foarte delicată și de culoare roz, pe pervaz.

Din fericire, în interior nu se vedeau și nu mirosea a imondice.

Privea papucii de minute bune. Nu înțelegea, tot mai mult. Veniseră meșterii cu papuci identici alor lui din vreun motiv anume? Mimetism? Solidaritate? Era o simplă...asta...ăăă...coincidență?

Cum ședea el așa, cu mintea refuzând să-l ajute, stupefiat, pe stradă trecu o căruță. Silențioasă, cu roți de cauciuc și cai discreți, atenți să nu tropăie. Prin praful gros, nici nu era greu.

Ducea o claie înaltă și rotundă, movilă sau mamelon, neobișnuită și nemaivăzută.

Vehiculul era pilotat de un bărbățoi cu pălăria dată pe ceafă, fruntea albă în contrast cu nasul maroniu închis și barba neagră care-i urca pe obraji. Omul suferea, după expresie, de o profundă buimăceală.

Jory privea și el ca trăznit: nu atât la om, cât la ce transporta acesta sub fund.

O claie bălțată de papuci din plastic, în care rar se vedeau galoși sau câte o cizmă.

Pe sfântul Curry! Ce anomalie!