Totul a început în vremea vaccinării. Cred că am fost singurul care am evitat injecția. Am depus eforturi mari, am stat prin pivnițe sau poduri, chiar și în apă mâloasă și scârboasă. Dar de atunci, lumea parcă se schimbase. Sau așa mi se părea mie. Adică, totul rămăsese la fel, dar mi se schimbase mie percepția lucrurilor și faptelor. Când am venit acasă de la serviciu, chiar a doua zi după marea vaccinare, n-am găsit-o pe Ada, nevastă-mea. Ea venea de obicei înaintea mea și-mi pregătea masa, punându-mi mereu un pahar mare de vin roșu în colțul din dreapta al mesei; de data asta, nu era nicăieri.M-am mirat de faptul că ușa era de la apartament era descuiată. Nu știam unde putea să fie; m-am dus la prietena ei Camelia, o femeie care trăia singură, divorțată, și după ce am sunat zadarnic minute întregi la ușă, am păsat pe clanță. Am intrat fără nicio piedică, dar înăuntru nu era nimeni. Am intrat dintr-o cameră în alta, vecina avea trei, și n-am întâlnit nicio ființă omenească sau vreo pisică sau câine, ceva. Am ieșit pe hol și am rămas o clipă ascultând; din bloc se auzea un fel de zumzăit, de parcă m-aș fi aflat în mijlocul unui stup imens. Am coborât cu liftul până jos și când am ieșit în fața clădirii, madam Gioconda mi-a spus din geam: „N-a ieșit din bloc!”. M-am întors, frământându-mi creierii cu privire la locul în care ar putea fi nevasta mea; mi-am amintit de burlacul Nuțu, cel înfumurat și obsedat de corpul său de culturist, pe care și-l arăta cât mai mult posibil, ieșind cu niște role pe trotuar în maiou din acela lălăi; dar soția mea nu-l putea suferi, și când treceam pe lângă el ea îl privea fix și cu dispreț, spunând că omul are minte de găină. „Un bărbat gol; plin de mușchi, dar la ce-i folosesc? Nu cred că-n viața lui a citit vreo carte!”. Când o auzeam deveneam mai liniștit, pentru că am observat că Ada se uita cam atent la el; sigur, pentru a critica pe cineva trebuia să-l examinezi bine. Dar când am auzit remarca privind cititul cărților, eu care aveam o bibliotecă bogată, m-am simțit bine. Și totuși, ce-ar fi putut să caute nevastă-mea la unul ca Nuțu?. Am sunat la ușă, dar nu mi-a deschis nimeni. Se auzeau niște hohote de râs.Am apăsat pe clanță și-am intrat; pot să spun că am rămas înlemnit; nevastă-mea stătea pe covor, față-n față cu malacul Nuțu, și jucau fripta. Stăteau turcește, iar soția mea își ridicase fusta până sus de tot, astfel încât să poată sta cu genunchii îndepărtați, iar culturistul era în șort și la bustul gol.
- Ada, ce faci aici? am zis stupefiat.
- Ne jucăm! zise frumoasa mea nevastă, foarte veselă. Posesorul de mușchi, care avea o față destul de pătrățoasă și neexpresivă, nici nu m-a băgat în seamă. Iar Ada își ținea mânuțele deasupra celor ale teribilului mascul, iar acesta întoarse deodată una din labele lui imense și-o plesni pe nevastă-mea peste palmă încât se chirci de durere. Dar încercă să râdă, cu toate că se vedea că lovitura lăsase urme.Malacul se strica de râs, lăsându-se peste Ada cu bustul lui dezgolit, masiv și scârbos. Dar poate că era dezgustător numai din punctul meu de vedere; Ada s-a ridicat aranjându-și fusta și zâmbindu-mi larg:
- Ne jucăm și noi acasă?
- Ada, ce cauți tu la individul asta? am întrebat-o eu. În acel moment zdrahonul s-a repezit spre corpul meu și eu am închis ochii așteptând lovitura; dar el trecu pe lângă mine cu un zâmbet tâmp și deschise larg ușa:
- Hai afară! Au adus nisip!
Se adresase nevestei mele. Ea l-a urmat imediat, ca o cățelușă care-și însoțește stăpânul. În parcarea din preajma blocului se adusese o grămadă de nisip. Culturistul s-a aruncat imediat în morman, ca și cum s-ar fi aruncat într-un bazin cu apă. Apoi a început să frământe nisipul, încercând să facă un castel. Mi îmi era cam foame și nu înțelegeam ce rost avea această pierdere de timp. Nevastă-mea m-a întrebat dacă n-aș vrea să-mi facă niște cozonaci.
- Mă rog, dacă n-ai altceva de mâncare…
Ea se lăsă în genunchi alături de culturist și începu să frământe nisipul, încropind niște forme care aduceau cu niște cozonaci. Mi-am pierdut răbdarea și am strigat la ea să vină în casă.
- Cum poți să te complaci să te joci în nisip cu un dobitoc fără creier? i-am mai zis. „Dobitocul tresări și se opri din munca lui; ridică încet privirea spre mine, apoi se ridică și el și se repezi spre mine, lovindu-mă în piept și răsturnându-mă în grămada de nisip. Dar eu văzusem multe filme în care se folosea nisipul și i-am aruncat în ochi un pumn din acel material. Malacul a începu să plângă urât, ca un copil handicapat, frecându-se la ochi. Am luat-o pe Ada de mână și-am tras-o până în apartamentul nostru. Dar văzând că nu mai aveam pâine, am plecat din nou afară, ocolind parcarea cu nisip. La magazinul de pâine erau doar două persoane la rând. Primul era un bărbat distins și elegant îmbrăcat, căruia vânzătoarea îi spunea „Dom Profesor”.
- Câte pâini doriți? îl întrebă femeia de după tejghea.
- Păi una pentru tataie, una pentru fiică-mea și una pentru mine.
- Atât?
- Da.
- Câte sunt? Patru? Poate vreți una-n plus!
- Nu. Nu știu, acum că m-ai luat din scurt, dar punele pe masă să le numărăm.
- Nu stăm acum de numărat; spuneți câte pâini vreți!
- Da.Toate.
- Nu pot că-mi mai trebuie și pentru dânșii. Hotărâți-vă.
O femeie voluminoasă care era în spatele profesorului începu să tușească semnificativ.
- Luați Sirocol, se întoarse spre ea profesorul.
- Vreau să iau pâine.
- Așteptați la rând!
Vânzătoarea îl grăbi pe profesor. Ea puse câteva bucăți de pâine pe masă și-i spuse omului să comande. Profesorul puse mâna pe fiecare. În același timp se auziră trei voci strigând în cor:
„Nu puneți mâna pe pâine!”.Glasurile celor două femei plus a mea. Vânzătoare îi spuse:
- Ziceți o cifră și eu vi le pun frumos în pungi de plastic!
- Păi una pentru tataie, una pentru fiică-mea și una pentru mine, zise profesorul.
N-am mai avut răbdare să stau acolo; am plecat acasă, unde-am făcut mămăligă. Nu înțelesesem ce era cu acel profesor.Oare nu știa să numere?
A doua zi dimineață nevastă-mea s-a sculat mai devreme și a făcut joggind împreună cu vecinul culturist. Îi vedeam de la fereastră unde stăteam cu periuța de dință în gură; alerga cot la cot cu malacul și se strica de râs; se împingeau unul în altul ca și cum n-ar fi avut loc și asta se pare că-i amuza teribil. Am deschis fereastra și-am strigat spre nevastă-mea să se grăbească fiindcă întârzie la serviciu. Amândoi s-au oprit și s-au uitat în sus, de parcă se aflau la un miting aviatic. Apoi solidul a început să râdă. Fiindcă Ada nu mai râdea, culturistul a început s-o gâdile pe la subsuori. Soția mea a izbucnit într-un râs isteric care suna foarte indecent; ora era destul de matinală și-am văzut că se deschiseră și alte ferestre; probabil că niște vecini se uitau la ei și din moment în moment urmau desigur și apostrofările. Deodată masivul bărbat păru se se-nece și începu să horcăie, ținându-se de gât. Nevastă-mea l-a bătut pe spate, dar omul s-a-ndepărtat câțiva pași uitându-se urât spre ea. În sfârșit, soția a venit în casă, s-a schimbat de trening și a plecat la serviciu. De obicei, îmi pregătea niște sendvișuri și făcea și niște cafea. De data asta nu făcu nimic și plecă îmbufnată. Poate era îngrijorată să nu i se fi întâmplat vecinului ceva.Sau pur și simplu era abătută că episodul se terminase prost.
M-am dus spre tramvai și m-am bucurat că nu era prea aglomerat. În timp ce conducea, vatmanul, care nu era un bărbat prea tânăr, juca șeptic cu un bărbat slab și înalt, care ținea o geantă de laptop drept masă de joc, el stând în picioare în dreapta conducătorului. Am observat că vatmanul era cam prea concentrat la jocul de cărți și de câteva ori nu opri în stații, stârnind valuri de proteste în vagon; „Ce faci, omule, nu te uiți pe unde trebuie să meargă tramvaiul?” îi zise o femeie bătându-i în geamul cabinei. Dar la un moment dat, am văzut un fapt și mai îngrijorător; vatmanul se întoarse cu totul cu spatele la sensul de mers, fiind foarte atras și absorbit de șepticul care, se pare, devenise foarte atractiv și interesant. „ Ce faci, nene? Nu vezi că ne mișcăm ca melcul? Vrei să întârziem la serviciu?” strigă un bărbat scund cu părul alb. Vatmanul întinse o mână în spatele său și nimeri pe bâjbâite maneta de accelerație. Tramvaiul prinse viteză. Trecu peste o intersecție aglomerată ca o hologramă proiectată peste fațada blocurilor. În vagon, trebuia să ne ținem bine unul de altul, fiindcă tangajul era mare și roțile tramvaiului scoteau scântei, luând virajele cu niște vaiete ascuțite și prelungi, ca ale unor femei în agonie.Vehiculul a trecut pe roșu de câteva ori, și s-au auzit fluierele supărate ale polițiștilor. Toată lumea a început să țipe, dar vatmanul nu băga oamenii în seamă, fiind preocupat de partida pe care o juca; ca să fiu drept, nici mie nu-mi place să fiu deranjat de la vreo chestie care mă pasiona. Dar tramvaiul s-a opri brusc, făcându-ne să cădem unii peste alții. L-am văzut pe vatman coborând din cabina lui împreună cu partenerul său de joc, ținând amândoi cu atenție în poziție orizontală geanta care juca rolul de suport pentru joc; în apropiere, pe trotuar, se afla o bancă verde; cei doi s-au așezat acolo și și-au continuat jocul de cărți; se aflau în lumea lor și nimeni nu putea să-i scoată de acolo. Ne uitam în jur să vedem unde ajunsesem cu tramvaiul; se pare că toată lumea va întârzia la serviciu; un bărbat orb, cu ochelari negri și baston alb, ajunsese la marginea trotuarului și voia să traverseze strada prin tramvai; a urcat prin ușa din față, a pătruns în cabină secerând aerul din jur cu bastonul lui și pocnind canaturile ușilor tramvaiului, așezându-se pe scaunul vatmanului. Am simțit cum vagonul o ia din loc, cu o smucitură care ne-a culcat pe toți la podea; când ne-am ridicat în poziție verticală, am constatat că tramvaiul prinsese din nou viteză; omul cu ochelari fumurii stătea nemișcat cu mâinile pe manete, privind (dacă se poate spune așa despre un nevăzător) drept în fața lui cu atenție, neoprind însă atunci când semafoarele arătau culoarea roșie; tramvaiul alerga ca o fantomă prin oraș și eram atât de înspăimântați, încât nici să respirăm nu aveam curaj; vagonul purta niște oameni tăcuți și nemișcați, ca niște morți; eram cu toții convinși că eram deja morți și ne făceam un tur prin oraș ca de luat rămas bun; roțile se tânguiau pe șine, liniile de tramvai se auzeau dedesubt de parcă erau într-un proces de ascuțire ca niște cuțite pe tocilă, doar orbul care conducea părea calm și sigur pe el (se vedea că are o figură arogantă, de învingător, poate puțin disprețuitoare) și deodată tramvaiul se opri cu un scrâșnet de fiare de parcă s-ar fi dezmembrat dintr-odată în mii de părticele; am căzut din nou la grămadă, provocându-ne răni și suferințe, dar n-a zis nimeni nici pâs, bucuroși că rămăsesem totuși în viață.Ajunsesem într-un depou, iar botul vagonului se oprise la un centimetru de zidul din fundul halei; se confirma ceea ce auzisem și anume că orbii au un simț deosebit de percepere a spațiului.Omul a coborât de pe taburetul de vatman, a ieșit afară și ne-a făcut semn cu toiagul lui, arătându-ne – precum Moise – o direcție vagă.Ne-am îndepărtat cu viteză de acel loc, unii căutând vreo biserică să mulțumească Domnului că scăpaseră cu viață. Eu am încercat să mă orientez și am văzut o stație de metrou. M-am îndreptat într-acolo cu o oarecare grabă, știind că în metrou nu putea intra cu ușurință oricine să deturneze trenuri. Oricum, era cam târziu. Când am ajuns la locul în care lucram, am constatat că în hol se formase o coadă imensă la ghișeul de plată a noilor taxe introduse de guvern, și abia am trecut pe lângă cei adunați ca să ajung la lift. Aveam biroul la ultimul etaj, acolo unde se aflau și cabinetele conducerii. Biroul meu era vast și arăta ca o hală fără compartimente, practic era o singură încăpere în care lucram vreo 20 de oameni, la mese despărțite între ele prin paravane. Zgomotul era continuu, ca de stup de albine. Se vorbea la telefon, se făceau copii la xerox, imprimantele fâșâiau în permanență, scoțând din când în când zgomotele acelea de clapetă care cade peste foile gata imprimate. Câteodată, managerul general ieșea din biroul său, însoțit de secretară, și făcea un tur printre salariați, vesel și jovial, strângând câte-o mână în stânga și-n dreapta, râzând gros și puternic; era un bărbat rotofei și chelios, cu o mustață bogată „pe oală”, de părea o coadă de veveriță lipită sub nasul său. De data acesta, managerul ieși din birou său și intră în hala noastră comună, având secretara pe urma sa, chiar în spate. „Formați trenul!” strigă el cu glas puternic, și l-am văzut cum înaintează pe culoarul din mijlocul încăperii cu niște pași mici și ciudați, ca și cum ar fi stat pe loc și mimase că merge. Secretara, aflată în urma sa, îl strânse cu mânuțele ei mici și delicate de mijloc, și făcu și ea pași mici; păreau că dansează „Pinguinul”; încet, încet, funcționarii își părăsiră birourile de lucru și se aliniară în spatele secretarei, primul care făcu acest lucru având privilegiul să-și înconjoare mâinile peste mijlocelul secretarei, care era o femeie frumoasă, cu un corp splendid; apoi, șirul se mări și curând toată lumea era angajată în acea mișcare neobișnuită,inițiată de manager, care făcea „uuuuu”; secretara dădu tonul unei alte expresii, și anume: „ciu, ciu”, silabe care începură să fie pronunțate de tot grupul de oameni, astfel încât totul aducea cu imitarea unui tren, în care managerul era locomotiva, secretara – vagonul de poștă, iar în rest alte vagoane componente ale convoiului. Șirul începu să străbată spațiul dintre birouri, și m-am alăturat și eu, ultimul vagon. La un moment dat, s-a auzit un fluierat puternic, ca la meciuri în care arbitrul semnalează vreo lovitură de pedeapsă. Managerul avea un fluier. Șirul s-a oprit. Secretara veni în fugă de la locul ei, drept la mine.
- Dumneata de ce nu faci „ciu-ciu”? mi-a zis ea cu glas sever. Am făcut și eu „ciu-ciu” să mă lase în pace și convoiul a coborât pe scări la etajul inferior, pătrunzând în birourile de acolo și adunând toți lucrătorii care se alăturară la coadă; se formă un ritm în mers și oamenii își mișcau mâinile în sens circular, de parcă ar fi învârtit niște roți; „ciu-ciu” se auzea la unison, puternic și impresionant, de parcă era chiar zgomotul unor vechi locomotive cu aburi; șirul, condus de manager, ajunse în sala mare de la parter, unde oamenii stăteau la rând să-și plătească impozitele. Imediat toată lumea s-a alăturat formației care făcea ca trenul, și fiindcă nu mai avea unde să se ducă, șirul a început un traseu circular; dar managerul, primul din rând, ajunse imediat în spatele ultimului din șir, și se constitui un fel de horă în care oamenii mergeau în cerc prin vasta sală de la parter, ieșind din spatele ghișeelor și funcționarii care lucrau la încasarea taxelor; ne-am învârtit astfel mult timp, nici nu mai știu cât, până am amețit; deodată managerul ieși afară trăgând după el toată acea mulțime de oameni și-am constatat că pe trotuar formația s-a destrămat; ne-am pierdut prin lumea de pe stradă și-am plecat spre casă.M-am uitat la ceas și-am văzut că trecuseră opt ore de când eram la serviciu; se terminase programul de lucru.