Spaima era o matahală care umplea camera, încât lui Jory îi venea greu să se miște. Privirea i se umpluse de un roi de musculițe și nu mai vedea clar.

Mai multe lănci ale soarelui treceau prin geam și se înfigeau în covorul gros cu model tropical, mâncat de termitele albe ale scamelor.

Dacă ar fi avut o limbă de furnicar, lungă și lipicioasă, Jory le-ar fi adunat până la ultima, ascultând de instinctul sădit în el de Dresor.

Curățenie, curățenie, curățenie, până la ultima suflare.

Miriapodul suna ca ploaia, ca grindina, o darabană de unghii pe sticlă, sau de ghiare.

Ce variante am? socoti Jory.  Se gândea că bine i-ar fi prins lecțiile de supraviețuire în mlaștină, cu antrenamente și tehnici de apărare, plus alte bazaconii, cum ar fi de unde să muști scorpionii sau cum să prepari carnea de iguană. Dacă voi fi pus în situația să halesc o tarantulă, nu voi ști ce să fac. E tragic!  Jory se și vedea alungat în smârcuri, forțat de amokul birocraților să părăsească Kermadecul.

Măcar o praștie de-aș fi avut! Pe sfântul Curry!

Cu ce să ripostez? Cu fierul de călcat, mânuit ca un bici de luptă. Dacă mă lovesc singur în cap, îmi pierd cunoștința. Inert, voi fi servit pe tavă. Luat ca din oală. Corniza arată ca o lance, dar sigur e din plastic subțire. Veioza pare un buzdugan, dar e ușoară. Cu ce, cu ce?

Jory se opri asupra unei vaze din sticlă groasă, pătrățoasă, pe care socotea că va fi în stare s-o arunce cu precizie, în orice punct vulnerabil ar fi arătat atacatorul. Odată căzut la pământ sau măcar derutat, cu siguranță va fi ușor de anihilat, printr-o lovitură cu scaunul de bambus.  

După un timp când nu se mai auzi nimic, se trezi cu ei în curte. Folosi o oglindă mică ca pe un periscop, să-i vadă, căci oricât de groază i-ar fi fost, curiozitatea era mai mare.

Asemănarea era remarcabilă și Jory găsi numele miriapod bine ales. Birocrații păreau sudați într-o creatură unică, două rânduri, probabil vreo zece-unsprezece pe fiecare, cu măști sau coifuri pe cap și scuturi spre exterior, ca niște adevărați războinici,  dar în loc de lănci ei agitau o mulțime de bețe lungi, răsucite și verzi, destul de subțiri.

Era înspăimântător.

Cineva îi asmuțise. Putea fi iubita părăsită de curând. Se socotise ea trădată în dragoste? Îl denunțase ca înșelător de inimi? Greu de spus.

Hidoasă defilare! Atâtea membre strâmbe și nicio față. Parcă le vedea trăsăturile, schimonosite de ură, luminate pervers de plăcerea răului, scrâșnind măselele a cruzime nepotolită, și cu el în mintea lor, o insectă vinovată, destinată strivirii.

Sau era salvatorul cu măgar, pe care poate îl jignise cumva, sau îl plătise prost. Sau oamenii ciupercă, ale căror vorbe nu le pricepuse. Prietenul care tortura un cățel? Căruțasul fumător? Una dintre tipele cu unghii curbate, tari?

Meșterii de-constructori îi puneau lui în cârcă, oare, dispariția celor doi spioni, mâncați de Tiranovulpe? Imposibil de știut.

În forul lui interior, Jory aștepta intervenția minții, mai luminată, cu lămuriri și eventuale dezlegări în acest caz complicat, însă aceasta zise numai:

Ce-i mult strică.

La ce te referi?

La așteptare. Vom sări pe fereastra din spate.