Plecarea tatei și-a mamei

(Din volumul "Bucovina - plai de basm si dor" )

Ce frumos era în zilele acelea, când mama și tatăl lui Ionuț au venit pentru câteva zile în concediu, la bunici. Se jucau în ogradă în fiecare zi, făceau plimbări până pe vârful muntelui, dar și mai departe, în parchete cu zmeură. Sau umblau după hribi și gălbiori, care, în acel an, răsăriseră din belșug. Îi ajutaseră mult și pe bunici la cosit și la greblat fânul din livadă, încât mai rămăsese de strâns fân doar pentru o singură claie.
Ionuț era mereu în preajma părinților. Asta cât timp nu apăreau din vale copiii vecinilor, căci atunci instinctul jocului era mai puternic decât șederea în preajma părinților.
Dar, iată, spre regretul bunicilor, dar mai ales al lui Ionuț, părinții își făceau bagaje să plece din nou la București, concediul lor scurt fiind pe terminate. În ochii lui Ionuț se cam roteau începuturi de lacrimi. Ce se va face el singur pe vârful muntelui, doar cu bunicii? Voia și el să meargă acasă la el, la București, odată cu mama și cu tata, dar aceștia nu voiau să-l ia, căci trebuia să stea cât se poate de mult pe munte, unde e aer sănătos și curat, mâncare bună și la timp. Se va sătura el de București.
- Nu mai plânge, puiul mamii! Mai sunt doar trei săptămâni și o să vină bunicul cu tine la București. Uite, îți promit, o să-ți cumpărăm o tabletă grozavă!
- Dar să nu mă minți, mami! Nici nu știi ce greu e să aștepți!
Nu era de glumit, mama și tata chiar își făceau bagajele. Bunicul împacheta cu mare îndemânare borcane cu smântână și miere. Dar mai aveau de luat mai multe borcane cu dulceață de fragi și de zmeură. Ca să nu mai zicem de borcane mari cu hribi și gălbiori, deja aranjate de bunicul în tindă încă de ieri. Așa că ieșiseră multe genți cu de toate. Mâine dimineață urmau să plece.
A doua zi, se treziră cu mult mai devreme, se îmbrăcară de plecare și, după ce mai discutară de unele, de altele, ba de bani, ba de treburi din gospodărie, scoseseră bagajele pe cerdac, să plece. Bunica și Ionuț numai veseli nu erau. Mama lui Ionuț trebuia să-i liniștească pe amândoi. Fie, dacă tot trebuiau să plece, atunci începură îmbrățișările. Ionuț nu știa pe cine să îmbrățișeze mai tare, pe mami sau pe tati.
În ultimul moment, mami scoase din geantă niște mărunțiș, pe care îl dădu bunicii.
- Uite buni, niște bănuți aici, să cumperi ceva dulce din sat pentru Ionuț…
- Da, o să-i cumpăr napolitane și biscuiți, că-i plac cel mai mult.
- Bine, buni! Știi mata cel mai bine ce să-i cumperi.

Ultimele îmbrățișări, apoi ridicară bagajele grele și ieșiră spre poartă. Bunicul, văzând cât de grele erau bagajele, se hotărî să-i ajute până în sat, unde sperau să găsească o ocazie până la Moldovița.
- Merg și eu cu voi până la școala din sat, că de-acolo vă descurcați, mai trec ocaziile!
- Nu trebuie! zise Ștefan, tatăl lui Ionuț. Dar dacă dumneata vrei neapărat…
Bunica și Ionuț îi însoțiră și ei până pe uliță, pe toloacă. Apoi coborâră și mai în vale, până la locul numit „popas”. Acolo se despărțiră. Părinții și bunicul plecară la vale, iar bunica și Ionuț se așezară în iarbă, uitându-se lung în urma celor care porniseră la vale.
Cât timp coborau, părinții lui Ionuț se uitau cam des în urmă, să-i vadă pe bunica și pe Ionuț, care încă nu plecaseră spre casă, ci fluturau din mâini, făcând semne de revedere.
Tot atunci urcau la deal dinspre sat doi gospodari, cu două perechi de cai, înhămați, trăgând grape. Aveau gânduri mari, să care la vale niște căpițe de fân, de undeva de lângă pădure.
În timpul ăsta, părinții și bunicul ajunseseră pe drumul de căruțe din pârâu. De abia se mai zăreau. Se opriră o clipă, se uitară spre cei de la “popas”, și, după ultimele salutări cu brațe ridicate, dispărură la un cot de drum.

(va urma)