Organul lăsase în urma lui o bandă stridentă galbenă cu negru, pe care scria Nu treceți! Organul, și care proteja laptele de cei însetați. Cu spatele la scenă, doi inși studiau solul înzăpezit. Grațiel veni lângă ei, să-i tragă de limbă. Văzu despre ce era vorba: sub o folie de plastic transparent fixată cu trei pietre era o urmă uriașă și adâncă. Un colț de avertisment, Nu treceți! Organul - bara însăși urma, ingenios. Nu intrați în urmă, se înțelegea, dacă erai răutăcios, ca Grațiel în acel moment. Că vă pierdeți urma, continuă el. Chiar, unde dispăruse organu'? Gata investigația, caz rezolvat, copoiu' anului, medalia, vă rog. Suspectul a fost extras din copcă.
Lipi urechea de conversația în surdină a celor doi martori. Oameni în vârstă, emiteau numai axiome. Nimic rău în asta, Grațiel ar fi făcut la fel în locul lor. Năluci de abur dansau pe gurile lor, mici balerine proteice ce luau forma fiecărui cuvânt, după silabe, consoane, vocale. Echipați adecvat, dar cenușiu și banal, păreau vechi cunoștințe de cartier. Se completau chiar, ce avea unul, uscat, înalt și palid, nu avea celălalt, scund, rotofei și îmbujorat, și invers.
-În '68, pe Everest, doi germani au fost treziți de un cântec ciudat, zicea înaltul.
-Ziarele au raportat apariții stranii și au publicat fotografii de urme. Între timp, totul a fost mușamalizat, explică cel grăsuț.
-Internetul e o fumigație. Nu am încredere. Pe distanțe lungi, informația devine subțire. Prea efemer. Cel înalt era misterios și sarcastic.
-Li se dădeau nume diverse. Au fost tratați cu indiferență suspectă, în opinia mea. Deh! Era departe pe atunci.
-Munții s-au banalizat! zise cel palid.
-Așa e, confirmă rotofeiul. Li se trage de la oameni.
-Nu mai e ce-a fost! Ce păduri. Azi e ca-n palmă: chelii montane.
-Nu vă supărați, îndrăzni Grațiel, urma e originală? E urs?
-Care urs, domnule? Cel sarcastic se întoarse la el, dominator. Cel jovial executa un rictus.
Privește cu atenție!
Grațiel se aplecă peste urmă, să poată vedea în profunzime. Pfuai-lelei! Era picior, nu labă! Picior uman, dar nu scobit. Uriaș!
-E de om! zise tare. E o farsă!
-Care farsă, domle, sunt date dispărute trei persoane! Un vânzător, un baci cu lapte, o femeie de servici, îi explica cel mic, indignat. Rictusul se mutase pe fața subțiraticului.
-Cei dispăruți sunt farsorii, ce-i împiedică?
-Oameni serioși, nu se pune problema!
-Dar atunci? Grațiel ezita să accepte cumplitul adevăr, prefigurat.
-E Migoi!
-Migoi? zise Grațiel scăldat în uimire.
-Migoi! întări rumen-obrăjiori, triumfător. Yeti!
-Urma e de 47 centimetri. Creatura nu are sub 3 metri, și cântărește cel puțin 250 de kilograme, zise domnul înalt.
-E omul zăpezilor, sută-n sută.
-Și organul? întrebă Grațiel.
-Organul a măsurat, a fotografiat, zise cel scund.
-A investigat, a telefonat, a prelevat. Are un cerc de suspecți.
-Ca să evite panica, se folosește de cerc.
-E procedura standard. Să nu alarmeze.
-Ții  minte răpirea din '72, cazul ozeneului?
-Ei, cum să nu! Au arestat un ginecolog.
-Tot cartierul văzuse farfuria. Nu a contat. Ginecologul se afla în cerc.
-Interesul general primează. Panica, tulburările respiratorii, palpitațiile.
-L-au hărțuit cinci ani, până a devenit claustroman.
-E și acum un ginecolog singuratic. Se întâmplă.
-Spiritele s-au calmat!
-Așa e procedura.
Grațiel pricepu că cei doi aveau povești gârlă și timp berechet, dar el se afla sub presiune.
-Sper să-i găsească! Mi-e milă de ei, săracii!
-Slabe șanse! Migoii sunt cruzi.
-Adevărați căpcăuni, ehehei! încheie rotofeiul.
-V-am lăsat, domnilor! O zi bună! zise Grațiel celor doi, care-l salutară cu mișcări oscilatorii ale capului, bărbiei.
 Marfa zdruncinată îndelungat începuse să cloncăne. Ceva se dislocase și protesta, în interior. Plecat de două ore, Grațiel se apropia de țintă: Aleea Elanului. Acum se grăbea: făcea pași mari, pe deasupra zăpezilor, să salveze timpul. Bulevardul Stăruinței, foarte lung, se contractă spectaculos și deveni minuscul, atâta de fulgerător înainta: ca vântu', ca gându'. Ocoli un lanț de chioșcuri obraznice și intră pe turnantă în Eldorado-Aleea Elanului, gata să învârtă pe degete clienții, și să le ia banii. Aerul tare al iernii născuse în sufletul lui o frenezie a nervilor, un entuziasm celular de neegalat.
Două blocuri gigant își băteau capetele deasupra. Optic, avea în fața lui o pâlnie a abundenței, pe care urma să alunece și apoi să cadă în gol, cu geanta ușoară drept parașută, pe o pernă moale, desfătătoare, tandră, de bani. Îsi dorea să nu fie o iluzie, o Morgană, o înșelare a speranței. Era imposibil, socotea el: locul nu-l dezamăgise vreodată! Tocmai de aceea, îl proclamase în secret, Eldorado-ul lui personal. Numai aici era charismatic. Locatarii îi zâmbeau, îl invitau la șuetă. Îl tratau cu pișcoturi și sărățele. Contrastul cu oricare altă stradă din bidonvilul unde activa era masiv. Pentru că lumea, în rest, era acră, cenușie și bănuitoare. Deseori nimerea peste bădărani înfiorători, a căror imagine îl urmărea zile întregi.
Grațiel se considera norocos că avea o stradă a lui, Aleea Elanului, pe care putea să conteze, orbește. Trecea pe aici când avea ceva nou de oferit, nu mai des de o dată pe lună, să nu strice vraja. Nu-i plăcea să fie sâcâitor, cum văzuse pe mulți alții că sunt, în meseria asta. Ei cereau numere de telefon, sunau, păstrau legătura, consumau felii tot mai mari din timpul clienților, ceea ce ducea în majoritatea cazurilor, la colapsul relației. Dar Grațiel, care oricum avea fobie de telefon, nu proceda așa. Nu năvălea peste om. Nu-l hărțuia.
Iar când se întâmpla ca șefa să-și dreagă tot mai des glasul în prezența lui, semnal prevestitor de rău-augur, cunoscut de toți, când norma săptămânală nu era atinsă, era suficient să revină pe Aleea Elanului, unde în trei-patru zile vindea cât pentru o lună.
Cu acest procedeu de iluzionist, Grațiel provoca o uimire universală printre colegi. Unii dintre ei, sărmanii, când șefa se sătura să le tușească în ureche, dispăreau fără urmă în jungla orașului sordid, lipsiți de noroc, alungați.
Avea grijă să nu pomenească nimănui despre secretul lui. Oricum, puțini l-ar fi crezut. Clienții de nădejde erau împrăștiați prin cartiere, și se schimbau. Era un circuit. Un bulevard al străduinței, al stăruinței. Al negocierii, amabilității, flatării. Al citirii omului. Al încrederii câștigate, al bonusurilor, cadourilor.
Grațiel nu excela la nimic din toate acestea. Stilul lui sec și direct nu impresiona pe nimeni. Nu fura mințile, cum reușeau alții. Fără Aleea Elanului, care-l adoptase într-un fel miraculos, jobul ar fi fost pierdut.
Se privi în vitrina cofetăriei: radia optimism. Era îmbujorat, masca de paloare dispăruse, tocită de aerul rece, benefic. Privi în adâncime, unde strada era doar un punct. Montă palma pe sprâncene, deasupra ochilor, pentru acuitate. Cerul de staniol sorbea cu nesaț pixelii peisajului. Deszăpezi cu unghia degetului mare aleea, pe toata lungimea, harșt!
Și-acum, la treabă.
 Analiza lui era următoarea: Aleea Elanului adăpostea cu precădere familii de intelectuali, din cei subțiri, nu grosolani carieriști, vânători de diplome.
Aceștia sunt mai sensibili, mai înțelegători decât restul populației unui oraș, au rezerve mari, neexploatate, de cordialitate, afabilitate, empatie și, foarte important: nu sunt faliți. Era de notorietate că genul ăsta de om urăște mall-urile lipsite de poezie și shoppingul, denunțat de filozofi ca o activitate alienantă. Au tabieturi precise și austere. Nu aruncă banii pe  capricii diverse.
Astfel de oameni adoptă imediat un câine plouat, o pisică fugară. De aceea, când Grațiel apăruse la ușile lor, cu mutra lui nevinovată, de picat-din-lună, îl ascultaseră, îl încurajaseră să le arate marfa, și cumpăraseră, în mare parte, nu pentru că aveau nevoie sau le plăceau obiectele respective, ci pentru a bucura un suflet necăjit, și a dobândi astfel satisfacția altruismului, mărinimiei, generozității, virtuți înalte și esențiale pentru ei.
Grațiel avea amintirea multor discuții plăcute. Uneori, cedase insistențelor și intrase. În timp ce ronțăise pișcotul și băuse limonada cu care-l serviseră, le admirase bibliotecile ce acopereau pereți întregi, colecțiile de pipe, tutun de pipă, picturile și obiectele de artă sau antice, bunul gust, un pic învechit poate, fermecător, al mobilierului.
Grațiel bănuia ca diagnosticul lui era corect, dar cum de acest tip de om popula în număr atât de mare Aleea Elanului, era un mister originar imposibil a fi dezlegat.
Toate scările de bloc erau pe dreapta. Stânga străzii aparținea unei fabrici tăcute, izolată de un zid înalt cenușiu ce umbrea un trotuar subțire, cu o poartă metalică prin care se vedeau hale și depozite, ateliere. Era de presupus a nu fi intrarea principală, pentru că lipsea firma sau inscripția care să dezvăluie natura locului.
Pe stradă erau mai puține mașini ca în alte părți ale orașului. Cu una dintre laturi obstacol contra viscolului, în maniera parazăpezilor de stil vechi, și zăpada aici era mai puțină. Nu trecea de genunchi. Dar, pentru că era îngustă, Grațiel se aștepta ca Aleea Elanului să fie dificil de eliberat cu unul dintre utilajele mari: o freză de felul celor pe care le văzuse mai devreme, în fața cortegiului medieval, ar fi fost potrivită.
Cum se cuvine la oamenii civilizați, care nu trăiesc în fortărețe asediate - cel puțin, așa gândea Grațiel - aceste blocuri cochete de patru etaje nu aveau interfon. Nu apucă să zică - Sesam, deschide-te: prima ușă o găsi larg deschisă, fixată cu un pietroi, de zici că-l așteptau. După miros, un accident domestic avusese loc recent. Intră: fum ușor, cu valențe culinare. Fantomele unor arome, pe fondul întunecat, de ars. Bănuia c-o gospodină își bandaja chiar în acele clipe orgoliul rănit.
Urcă la etaj. Știa, din experiență, că cei de jos sunt dificili, suspicioși. Chiar și aici, pe Eldorado, îi evita. Rareori primise feedback pozitiv de la ei. Erau arțăgoși, zurlii, țicniți uneori. Nu știa explicația acestei anomalii: poate pentru ca erau expuși, vulnerabili, agasați de sonerii, de bătăile în ușă ale trecătorilor, de farsori care urmăreau sa le smulgă un ban, de cerșetori, bolnavi, oameni fără casă, atât de mulți, de foiala - care probabil li se părea excesivă - colocatarilor, de lătratul câinilor, de bufniturile ușii, de claxoane și urlete. Cine știe ce boală secretă măcina parterul.
Soneria avea butonul roșu. Apăsă pe el și sunetul clasic Cling-a-cling-o! răsună prin ușă.
În așteptare, Grațiel poză vizorului luminos, extatic, pentru ca bunele intenții să-i fie ușor citite.
 Nu îndrăznea să scoată fesul. Chica imprevizibilă lua forme ciudate, respingătoare, de pârloagă. Firele de păr rebele se lipeau de țesătura electrizată. Magnetismul îl ciufulea, elibera vârtejurile din strânsoarea spumei fixative. Capul lui era atunci o alee a tornadelor, ca poza lui Jupiter, șirag de cicloane tropicale. Scoaterea fesului era un fenomen riscant, pe care îl evita.
Ușa caramel îi stârnea glandele salivare. Coajă de pâine, plăcintă, ciocolată. Transmitea cu certitudine o senzație gastronomică. Înghiți în sec, se stăpâni: nu era momentul. Chiorăitul stomacului îi afecta judecata. Trebuia sa fie lucid! Coerent.
Cling-a-cling-o!
Nu erau acasă.
Următorul. Ușă ranforsată, metalică, imitație de nuc. Tot caramel, dar mai rece. Sonerie cu buton negru, balansoar. Țrrr! Țrrr! Vai de mine, ce sunet ieșit din uz. Țrr! Nimic. Unde dispare lumea? Lipseau la apel. O clipă, renunță la postură și lipi urechea de metal: pândea vibrațiile interioare. Fața lui sinceră arboră fără intenție un rânjet vulpesc. Încălca grav protocolul de agent.
Pași! Fâș-fâș-fâș... Se îndepărtau. Iată cum dai cu oiștea-n gard! Locatarul auzise soneria vecinului, și îl așteptase la vizor.
Ce văzuse, mai exact? Pe cineva ghemuit, neclar, sub câmpul vizibil. Un spion cu urechea ascuțită. Un vulpoi.
Grațiel oftă plin de nervi. Era un caz nefericit de sincronizare perfectă. Avea noroc dacă, în următoarea oră, nu avea să răsară organul pe scări. Sădise indignare într-un suflet nevinovat, tocmai aici, pe Eldorado. Semn glacial, auspicii frivole.
Fire-ar!
Socoti prudent să nu mai zornăie sonerii la acest etaj, compromis. Cum am spus, Grațiel era delicat în sensul bun.
Etajul doi mirosea a lavandă. Cineva de-aici uitase odorizantul în priză. Un iz asociat de tutun, alegerea cunoscătorului, delecta nasul. Ușă caldă, arămie. Buton trunchi de piramidă, oranj. Ținti cu arătătorul. Vrajă, vrajă. Un hit din epoca de aur a dictaturii. I just call, to say, I love you! La-la-la, fără voce, doar sintetizator. Locatari disco, soneria le trăda gustul.
La-la-clik-la-clink-la-clink-clink! Superb!
Mișcare la vizor! Drepți! Ciau-ciau-ciau, lătra un câine mic. Grațiel văzu pupila prepuielnică, iscoditoare.
-Cine ești dumneata? Ce dorești? veni o voce. Stinsă, cavernoasă, filtrată de ușă.
-Sunt reprezentant Omnium pentru zona dumneavoastră! Aveți oportunitatea de a beneficia de oferta noastră, dacă deschideți, stimate domn! recită Grațiel.
Ciau-ciau-ciau! îi răspunse cățelul.
-Da' cum ai intrat? Lui Grațiel îi venea să-si dea cu pumnii în cap, dar se abținu. Conversa cu un domn mai vârstnic, care practica bănuiala ca artă, era limpede.
-Era deschis! Doriți să auziți ce vă oferim?
-Cum te numești dumneata?
Vai de mine, vai de capu' meu, gândi Grațiel.
-Grațiel Cucu. Lucrez pentru asociația Omnium.
-Ești din oraș?
-Da-da, sunt de aici, din oraș! Avem reduceri mari de preț, față de magazine! Deschideți?
Între timp, cineva apăru din apartamentul alăturat. O doamnă în halat, cu părul pe bigudiuri. Mireasma de lavandă și tutun se înteți, dublată cu aromă de nuci prăjite. O gospodină clasică, dacă judecai intrarea în scenă.
-Nu mai insista, domnule, că nu deschide! Iarnă-iarnă, nu glumă, ai? zise ea, cu ochii la picioarele fleșcăite ale lui Grațiel.
-Nămeți! Doriți...
-Da-da, de-asta am deschis! Ia sa văd, ce aveți acolo! Ați mai fost pe aici, nu? Parcă să zic că vă cunosc.
În spatele ușii arămii, lătra cățelul mic Ciau-ciau!