La o privire mai atentă, Grațiel descoperi detalii îngrijorătoare, care complicau lucrurile. Pe banchetele din spate se afla un arsenal excentric, surprinzător. Mai întâi, un cufăr cu medalii, răsturnat. Trei manechine legate snop. Două coșuri foarte mari, unul cu lenjerie intimă - arma secretă a femeii - din mătase, dantelă și chiar piele, celălalt plin cu bastoane de gumă roz, portocalii, și alte obiecte în culori plăcute ochiului. Teancuri de uniforme războinice cu însemne zodiacale pe umeri, vestoane, fuste mini, pantofi cu toc everest, dresuri și coifuri, berete.
Grațiel nu știa ce să mai creadă. Cine erau acești oameni? Un afiș călcat în picioare, rupt, îl lămuri. Pe el scria: Conferința Patrioților Neobosiți și a Salvatorilor Zelului Civic-Reuniunea Excepțională a Partidului Conștiinței Neadormite! O gloată avântată era pictată sub aceste cuvinte, bărbați cu fețe pietroase și femei pieptoase, aproape virile. Mii de gogoși mierlite!
Panicat, Grațiel nu știa cum să coboare mai repede din transportorul de conștiințe. Cu asemenea puritani nu te amesteci, niciodată. Regulă de aur. Alunecă pe o grămăjoară de medalii lucioase, proaspete, și căzu cu capul înainte, făcu o tumbă neprogramată și ateriză cu fundul în zăpada bătătorită. Au!
Un gând bizar se aprinse sub tâmpla lui, poate din cauza șocului. Bzz! Ca o reclamă de neon. Era omul zăpezilor sanitarul mult așteptat al orașului? Yeti-vigilante, eroul sărmanilor, prigoniților? Se hotărâse Mama Natură, în sfârșit, să intervină în ghemul de anomalii, în șerpăria de reptile mutante, în cuibul de cloncani depravați al birocraților?
Pentru că nu era nicio îndoială: autocarul se rătăcise din cauza viscolului, și eșuase în curtea fabricii, dar destinația lui era marea conferință a ghildei maeștrilor escroci, clanul birocraților, mai corect spus, conform analizelor din jurnalele de știri, organizația clanurilor, care nu era vreun mister, ci foarte vizibilă, ca o balenă vicioasă ce-și arată coada, moby-dick imposibil de harponat.
Tabloul căpătase o aură neagră, ostilă, de radiații nocive. Speriat c-ar putea încasa o doză letală de alienare, Grațiel își luă picioarele la spinare, iepurește prin omăt. Orgiile oculte îl speriau mai mult decât sarsailă ducă-se pe pustii în persoană.
Creatura îl atrăsese - urmele ei - într-o crevasă a pieirii, loc de forfecare a două lumi: muritorii de rând și clepto-aristocrații. Privise la misterele imaculaților de neconceput. Fugea, după el venea o noapte plină de strigoi înfometați, nesătui. Nimerise pasager clandestin pe o navă fantomă.
Grațiel ieși pe poarta fabricii în mare grabă. Constată că ambiția lui inițială, oțelită, era cârpă moale. Ce să-i faci, așa e croită lumea. Se opri, să-și tragă sufletul leșinat, și să arunce găleata în puțul încrederii de sine, mereu mai adânc, după încercări insolite. Splash? Splash. Impulsul primordial spre câștig, motoraș ruginit care se gripa ușor, pâr-pâr, reporni. Invidia, inamicul lui natural, îi dădea de furcă. Și ce dacă alții primesc medalii, și le iese aur din dos?
Eu trebuie sa fiu recunoscător că am un job penibil, o nevastă dominatoare, un viitor gârbovit, spasmodic. Alții ar putea spune că am reușit în viață: sunt realizat! E loc, de fapt o prăpastie, de mult mai rău.
Ca să-i confirme zicerea meditativă, între blocurile din față, Căciulă de Mohair doborî un tomberon și apoi intră pe jumătate în el, scotocitor.
Nimic nu-l putea opri pe Grațiel să se întoarcă la treabă. Treabă, treabă, treabă.
A doua scară de bloc îl întâmpină cu un agregat de mirosuri domestice complex, fascinant. Urcă la unu și sună la prima ușă. Țrr! Butonașul negru cu suprafața lucioasă, plăcut la atingere, ședea pe un arc, și oferea o rezistență plăcută degetului, de ziceai că e viu. Țrr! Instalația nu stârnise nicio reacție în interiorul apartamentului. Țrr! A treia oară e cu noroc. Nimic. Pustiu de sezon. Paravanu' următor.
Puțini erau cei care pricepeau măreția și absurdul jobului de rătăcitor. Rar citea Grațiel în ochii cuiva aprecierea pe care considera că o merită. Se contaminase cu melancolia vagabondului respins: o vedea la mulți. Microbul circula în priviri, și-l luai cum iei gripa în autobuz. Era inevitabil, pentru cei predispuși, cu sistemul imunitar slăbit.
Din nou, nimeni. Mai departe, cling-clang, fâșâială la vizor, poză cu elan, nădejde, abandon. Strada unde, cu numai un an în urmă, vindea patruzeci și trei de oale minune, optsprezece seturi accesorii baie, cincisprezece mașini de tocat stil vechi cu segmente ajustabile pentru suc de roșii, biscuiți de casă, cârnați, și câte și mai câte, era coruptă de o detestabilă absență. Se părea că o molimă neanunțată îi consumase clienții.
Unde greșise? Tot ce voia era să fie și el în rând cu lumea, la sfârșit de an, acum.
Fără bani, Marea Fericire Cheltuitoare de Sărbători se transforma, cât ai zice Teea, într-o dramă la vânătoare: cu el vânat, cerb, căprior, mistreț, nici nu mai conta.
Pe vremuri - ce triumf! ușile se deschideau înainte ca el să sune, oamenii îl primeau fericiți, cu zâmbete largi, îi făceau cu mâna de la balcon... Chiar se pozase cu câțiva: clientul, oala minune și el, pentru eternitate. Momente de glorie apusă.
Surprinzător, ultima ușă de la etajul unu era roșie. Nu-și amintea de ea. Era o metamorfoză recentă. Oare ce ascundea? Precis nu o discotecă, nu era permis. Un digei? Un pictor fixat pe roșu? Probabil pe cineva excentric, un anarhist, un marginal. Să sune?
Soneria era o prăjitură mică, cu cireașă. Grațiel o presă. Varianta remixată a unei chestii clasice sună în interior. Imediat, un câine mare făcu ușa să vibreze cu lătratul lui tunător. Grațiel se depărtă doi pași, înapoi. Hămăitul deveni scâncet ascuțit, de roată neunsă. Un nene deschise. Avea figură de compozitor, foarte creț, dar cu chelie avansată pe centru, încât era laureatul propriei podoabe capilare.
-Da, vă rog?
-Scuzați deranjul. Vindem produse de calitate la prețuri excepționale. din partea firmei Omnium.
Omul dădea din cap, că înțelege. La picioarele lui, câinele, musculos, cu ochii injectați și limba pe-afară, muta privirea de la stăpân la intrus, și parcă aștepta ceva.
-Ce anume? zise compozitorul.
-Feliatoare de ouă germane, tigăi revoluționare, bijuterii de damă, ghiuluri...
-Doar atât?
-Da. Tigăile au fund dublu.
Omul deschise ușa larg. Șuieră ceva către cățelul luptător. Acesta dispăru rapid.
-Vă poftesc să serviți un păhărel cu mine. Intrați!
Pentru că avea tonul unui profesor, Grațiel, în care mai subzista ceva din elevul supus care fusese pe vremuri, ascultă fără să crâcnească, deși timpul presa.
Compozitorul îl invită pe canapeaua din sufragerie. Apăru imediat cu o tăviță, două păhărele și o sticlă de cristal.
-Cea mai buna caisată pe care ați gustat-o! Vă promit, zise el deosebit de ademenitor.
Grațiel simți cum papilele gustative erup, la gândul aromei de caisă.
 Un mic săritor auriu se desprinse de pe buza sticlei și zbură mlădios în pahar. Mușchii feței lui Grațiel mimară inexact mulțumirea dintr-un reflex, înainte să primească ordin: de aceea, păru că el se crispează. Aripi de fluture, colțurile gurii îi tremurau, sus-jos. Avea urechile atât de roșii, încât se putea bănui că sfârâie.
-Noroc! ură compozitorul.
-Noroc, zise Grațiel.
Cele două pahare identice, mici opere de artă, făcură Clink!
Alcoolul tare era vehiculul perfect pentru aroma văratică de caisă. Talazul vindecător se izbi de palat, inundă reciful dinților, și scăldă mamiferului grăsuț al limbii, înainte să coboare versantul esofagului, către stomac. Mireasma intensă purtată de boarea respirației ocoli uvula, trecu prin nazofaringe, în cavitatea nazală unde dădu naștere unei combustii mentolate foarte plăcute. Ce prospețime! se gândi Grațiel. Mă face să renasc dragon.
-Am o livadă la țară, începu compozitorul să povestească, încrezător că se crease deja o breșă de familiaritate între ei doi. Grațiel însă, simțea cum se topește și se scufundă: un mic soare aprins în buric îl toropea. Cuvintele nu mai ajungeau la urechile lui: se dezmembrau în particule lichide, o ploaie îndepărtată.
Vietatea ciudată ședea pe canapea, alături de el. Livada de caiși înfloriți îi orna tărtăcuța. Emoțiile trimiteau unda lor de șoc prin scrâncenele stufoase, frânte, în apele frunții. Strecura limba subțire și roză în floarea de cristal, și sorbea măsuri infinitezimale de nectar. Caisata îi lucea pe buze, nasul îi fremăta peste pahar. Arătătorul drept vâjâia către Grațiel, păros ca o maimuță, și sublinia susurul vorbelor. Mărul lui Adam, partea vizibilă din mecanism, juca sub piele.
Trei dureri mai vechi  profitară de odihna lui Grațiel, ca să apară. Un junghi în spate, o înțepătură abdominală, și eterna migrenă. Nesuferitele loveau pe rând, parcă sunau ora exactă: ding-dang-dong.
-Genial! urlă Grațiel, Genial! Fantastic! Sesizase un gol în șirul narativ al compozitorului, și intervenise oportun. Spera că scurta lui derivă nu fusese observată.
-Hai noroc! Mai aveau fiecare o cârâială de lichior.
După încă un păhărel băut, omul se oferi să-i cumpere feliatorul de ouă, o bucată, ceea ce-l făcu foarte, foarte fericit pe Grațiel.
La plecare, se pupară pe obraji și se bătură insistent pe spate, cu ambele palme. Compozitorul îl invită pe Grațiel să revină, când are drum, iar acesta răspunse afirmativ. Ușa nu se închise până când picioarele lui nu dispărură pe scări, în sus.
Iată ce om deosebit, gândi Grațiel.
Timpul trecuse alarmant. Efectul distonant al licorii, subjugarea electrică a găurii de vierme din pahar. Călca într-un viitor fals, care nu era al lui. Molâu, unde se bifurcau două poteci, el o lua aiurea în pădure, lâncezea prin luminișuri. Prezentul lui era o reluare. Același viitor uzat, un balot. Viața din amânări cusute cap la cap.
Etajul doi: o altă forfecare glandulară, nor chimic injectat în sânge. Îi mirosi de pe trepte. Capul i se zmuci către ei: îi văzu. Rezemați de perete, între ușa a treia și a patra. Identici. Cu un ochi în smartchestii, cu celălalt la el. Două ele, trei ei.
Proaspeți de pe linia de producție a Fabricii de Nerozi.