Ariciul

(Din volumul "Bucovina - plai de basm și dor)

În zilele pline de năduf ale lui august, Ionuț de-abia aștepta să se însereze, să coboare umbra munților, a copacilor peste livezi și grădini. Când lumina zilei încă se lupta cu negura nopții înstelate, Ionuț deja era pe cerdac, așteptând licărirea pe cer a primelor stele. Iar când amurgul dens cotropea toate împrejurimile, avea de ascultat concertul ce venea dinspre pârâu, sau chiar mai de aproape, undeva din bahna de lângă știubei. Era un necontenit orăcăit de broaște, țârâit de greieri, triluri de păsări, care, cu măiestrii variate, folosind sunete dintre cele mai iscusite, înălțau un spectacol generos, nevăzut, în tainica noapte. Se auzea și țipătul unor păsări mari dinspre pârâu, din păduricea deasă din vale. Totul părea maiestuos și uneori sinistru...
Ionuț ieși pe întuneric pe uliță, deoarece ceva îl atrăgea acolo, deși îi era și un pic teamă de legendarul lup care vine noaptea pe întuneric, din pădure. Dar casa era aproape, așa că dacă doar se zărea lupul venind pe uliță, el fugea repede în casă. Ajunse pe uliță, la toloacă, să asculte cum unii gospodarii mai coborau odată cu lăsarea serii de la deal, după ce munciseră o zi întreagă la cosit și greblat. Mai treceau unii oameni cu cai ținuți de căpăstru, deschizând și închizând la loc multele porți dintre izlazurile de pășunat. De-abia după ce simțea din plin răcoarea serii târzii, când începea să tremure de frisoanele nopții, îi venea gândul să intre în casă.
În seara asta, Ionuț avu parte de o întâmplare nostimă. La un cot al cărării care ducea spre casă, picioarele băiatului atinseseră ceva ca un ghem țepos, care chiar îi și înțepă degetele de la picioarele desculțe. Se minună, nebănuind ce putea fi acolo ca un ghem țepos, chiar în drum. Se aplecă să vadă ciudățenia și i se păru că acel ghem se mișcă un pic, deși acum era perfect nemișcat. Cu oarecare strângere de inimă, ridică în brațe acel ghemotoc. Da, era ceva viu! I se păru că ghemul de țepi se umflă și dezumflă câte un pic, ca și cum ar răsufla. Și mai era un pic călduț. Stranie descoperire!
Cum era și firesc, aduse acea ciudată minge țepoasă în casă. Bunicii deja se odihneau în casă și aproape se speriară văzându-l pe copil cu ghemotocul în mâini.
- Hei!, Ce-ai acolo? Ce-ai găsit acolo? întrebă bunicul cu subînțeles, deși el își dădu seama imediat despre ce e vorba.
- Nu știu, bunicule! Dar e viu, mai suflă când și când! completă Ionuț.
- Știi ce-i asta ?
- Nu știu! Poate știi dumneata …
- Mai, copile, tu ai auzit de arici ? îl iscodi bunicul.
- A, da! Am auzit! Era o carte de desene cu ceva ca un arici…
- Apoi, ăsta-i arici! Așa arată un arici! Ia lasă-l oleacă pe podea, să vezi ce se-întâmplă…
Ionuț puse cu grijă ghemotocul pe podea. După ce stătu o vreme ca un ghem nedesfăcut, la un moment dat, începuse să se lungească, să se-întindă, până ce apărură niște lăbuțe mici, mici de tot, și-un căpșor și mai mic, cu bot ascuțit.
- A, acum recunosc ariciul din carte! Așa arăta ariciul în carte, zise Ionuț.
- Și ce vrei să facem cu el ? intră în vorbă și bunica. Doară n-ai de gând să-l ții în casă ! Deja mi-ai umplut casa cu pisica și iepurele.
Mica dihanie se porni prin odaie, cotrobăi peste tot, pe sub scaune, pe sub masă, intră și pe sub pat. Acolo dormea
Motocel, motanul, care nu suferi prezența ariciului, și-o zbughi pe ușă afară.
- Buni, dar ariciul ce mănâncă? se interesă Ionuț.
- Ei, mănâncă multe, răspunse bunica, și șoareci, și mere, chiar și iarbă. De toate! Uite, să vezi ce mult îi place să bea lăptic.
Îi așezară lângă ușă o farfuriuță mică, plină cu lapte cald din seara aceea. Ariciul, cum simți miros de lapte, curios lucru, fără frică, se apropie de farfurie și începu să lipăie hărnicuț din lăptic, spre marea distracție a celor din casă.
Stând ei așa cu toții seara în jurul ariciului, bunicul începu să explice cum vulpea poate mânca un arici, deși e un ghem de țepi. Șireata vulpe îl rostogolește până la o apă, la pârâu sau baltă, iar ariciul, speriindu-se de apă, se desface din ghem, iar vulpea atunci îl înhață de burticică și-l mănâncă.
Nu puteau lăsa ariciul peste noapte în odaie, le era frică să nu roadă ghetele de sub pat. Așa că îl luară frumușel și-l scoaseră pe ogradă. Când se dezmetici, ariciul recunoscu liniștea nopții și dispăru în grădină.
Într-o altă zi, bunicul îl chemă pe Ionuț ca să-i arate ceva: în grajd, după o covată, în paie moi, era un cuib făcut de aricioaică, cuib în care erau trei pui mici; aveau țepi, dar niște țepi moi, care de-abia se înfiripau. Puii aceia au fost văzuți multe zile la rând, dar, după vreo trei săptămâni dispărură. Se pare că crescuseră îndeajuns, și plecaseră, pe cont propriu, să-și caute fiecare hrană proaspătă prin grădină

(va urma)