Eram în școală când a început seria unor întâmplări absolut de neînțeles. Îl scosesem la tablă pe Jean-Lorin, unul dintre cei mai ciudați copii pe care i-am cunoscut. L-am întrebat ce lungime are ecuatorul.
- Da’ de ce vă interesează?
- Eu știu, nu te-ntreb pentru că mă interesează. Te întreb pentru notă.
- Las-o baltă! Mă întrebi pentru că habar n-ai și-ai vrea să afli!
- Termină! Că nu vorbești cu mine la per tu!
- Ce notă-mi dai dacă-ți spun?
- Dacă vă spun! l-am corectat din nou. Am observat că-și scosese telefonul și butona cu o mare dexteritate, așa, ca și cum ar fi stat doar cu mâinile împreunate în față.
- Dacă te uiți pe internet îți dau doi!
- Hai că ești prost! zise el, și-și băgă telefonul în buzunar. I-am ars o palmă de s-a clătinat pe picioare. El mi-a dat un șut în testicule, de mi-am pierdut răsuflarea. M-am dus cum am putut să mă așez pe scaunul meu de la catedră.Un elev de clasa a doua a intrat în sală și mi-a spus că sunt chemat la Comisie. Copiii din bănci tăceau smirnă.
- Ce comisie? am izbutit să întreb, cu voce întretăiată de durere. Jean-Lorin veni și-mi dădu un pumn în nas, dar el neavând prea multă forță nu m-a durut prea tare; am fost doar siderat de îndrăzneala lui. Copilul care venise să-mi comunice anunțul ieși.
- Comisia care examinează proștii să-i dea afară! zise Jean-Lorin.
Am ieșit pe hol auzind în urma mea urale în clasă. M-am dus spre sala de consiliu de lângă cancelarie. Înăuntru, la masa prezidiului, se aflau numai copii. Știam că la unele ședințe cu părinții erau chemați și copii, dintre cei fruntași. Dar acum acolo nu se afla niciun adult.
- Stai jos! îmi spuse un copil de vreo nouă ani, foarte albicios la piele și pistruiat. El se afla în mijlocul prezidiului format din cinci copii. M-am așezat în primul rând de bănci, puțin cam buimăcit.
- De ce arăți așa buimac? vorbi pistruiatul.
N-am răspuns. Mă uitam la ei perplex. Mă stupefia adresarea la persoana a doua, seriozitatea și morga lor, ca a copiilor care joacă în piese de teatru pe scenele de la școală.
- Să ne prezentăm, spuse pistruiatul. Eu sunt Claus, președintele, iar ei sunt membrii. Suntem Comisia de validare.
- Ce validare? am zis.
Unul dintre băieții de la masă, un puști bălai cu ochelari, îmi spuse:
- Te rugăm să vorbești numai când ești întrebat! Părea că vorbele nu ieșiseră din gura acelui băiețel firav și cu aspect modest, de timid.
- Întrebarea numărul unu: ce este omul?
- Care om? m-am mirat.
- Îți atragem atenția că ironia îți poate agrava situația! zise Claus, sever ca un judecător.
- Omul a apărut pe Pământ acum 1,8-2 milioane de ani, am zis.
- Bine, dar ce este el? repetă Claus.
- Păi este o ființă superioară, singura dotată cu gândire proprie.
- Din regnul animal, mineral, vegetal ? insistă Claus.
- Omul este singurul animal care râde, am răspuns.
- Eu am văzut și maimuțe râzând, și cai, și măgari, chiar și câini! spuse un băiețel cam negricios la față.
- Dar râsul lor nu este conștient! am precizat.
- De unde și expresia ”râzi ca un bou”!
- Da, așa e, am confirmat.
- Vrei să spui că eu râd ca un bou?
- Nu. Se pare că nici n-ai râs.
- Clasa a doua B, pronunță Claus, și bătu cu un ciocănel în masă, ca judecătorii la pronunțarea unei sentințe, și mă privi intens. Am înțeles că trebuie să mă ridic și să plec. Pe culoar m-am întâlnit cu alți profesori. Mergeau tăcuți, ca niște soldați dintr-o cazarmă care se-ndreptau spre arest. L-am văzut în grup pe Georgescu, profesorul de astronomie, pe Luleasca, de algebră și pe alții, vreo nouă sau zece cadre.
- Unde e a doua B? mă întrebă Georgescu.
- De ce întrebi?
- Fiindcă acolo am fost repartizat, zise colegul meu.
- Să predai?
- Să învăț! spuse el.Mi-am dat seama că tot grupul de profesori mergea spre clasa a doua B. Ne-am așezat în bănci și-am văzut că la catedră stătea un băiețel de vreo nouă ani, cu părul bălai nepieptănat arătând ca un cuib de pasăre. Copilul avea niște ochi albaștri, limpezi și reci. Deodată mi-am dat seama că era același puști care prezidase așa-numita Comisia de validare. Se ridică în picioare când am intrat noi și zise:
- Stați jos! Și când intrați într-o clasă, să știți că se dă bună ziua!
Am murmurat cu toții câte-un ”bună ziua” timid, așezându-ne în bănci.
- Numele meu este Claus, după cum poate ați aflat! spuse băiatul cu glas subțirel (nu pricepeam cum se teleportase așa rapid aici din sala Comisiei). Acum voi striga catalogul! De fapt, nu voi striga, fiindcă nu trebuie să strigăm ca sălbaticii într-o școală!
Băiatul care făcea pe profesorul se așeză pe scaunul său și aproape că dispăruse; deasupra catedrei îi ajungea numai capul bălai.Scormoni ceva prin sertarele catedrei și apoi spuse:
-Vom folosi o metodă mai eficace! zise el, negăsind niciun catalog pe unde căutase. Vă veți prezenta singuri!
S-a lăsat un moment de liniște. Nimeni nu făcea nimic. Deodată băiatul sări în picioare și urlă:
- N-ați auzit ce-am spus? Loazelor! Fiecare în picioare, pe rând, și vă spuneți numele și prenumele! Băiatul se îndepărtase puțin de catedră și l-am putut vedea în întregime. Avea pantaloni scurți. Ne-am ridicat pe rând și ne-am spus numele, așa cum ne ceruse puștiul. De ce l-am ascultat în loc să ne ducem să-i dăm două-trei palme fiindcă ne făcuse loaze, nu știu.
-Scoateți o foaie de hârtie! Veți da extemporal!
-De unde să scoatem hârtie? întrebă Luleasca.
-Din cur ! urlă copilul. De ce-ați venit la școală fără ghiozdan? Și cotrobăi prin sertarele catedrei de unde scoase un teanc de foi A4; le aruncă spre noi ca pe niște manifeste și le-am cules de pe jos, aplecându-ne pe sub bănci. Am auzit clar cum Georgescu, care era gras și greoi, trase un vânt.„ Profesorul” Claus ne-a aruncat o privire de oțel dar s-a făcut că nu aude.
-Tema: Ce o să mă fac când voi fi mare! Aveți 50 de minute!
Copilul se răsturnă pe scaunul său cu picioarele pe catedră, ca un șerif american din filmele tip western. Avea teniși Nike, originali și foarte curați; șosete destul de lungi, albe. Își scosese o revistă de cuvinte încrucișate.
M-am dus la catedră și am depus în fața puștiului foaia goală. Apoi m-am îndreptat spre ieșire.
- Hei, unde o întinzi? strigă băiețelul după mine. N-ai voie să pleci până la sfârșitul orei!
Am ieșit pe hol, mirându-mă de liniștea absolută din școală. În orice școală, chiar în timpul cursurilor, se aude mereu un zgomot de fond, ca de stup de albine. M-am îndreptat spre veceuri, unde mi-am aprins o țigară. Am auzit pe culoar pași grăbiți și curând profesorul în pantaloni scurți a apărut lângă mine.
-Treci imediat la clasă! Obraznicule!
-Așa vorbești tu cu un adult? i-am zis.
-Și văd că mai și fumezi în școală! Poate vrei să fii exmatriculat! Nesimțitule! spuse puștiul care-și arogase rolul de profesor. Trebuie să recunosc că m-am enervat. M-am repezit la micul băiat cu intenția de a-i da o palmă zdravănă; dar în ultima secundă m-am răzgândit fiindu-mi teamă să nu-l rănesc prea tare, și l-am apucat de urechi. A urlat ca din gură de șarpe și deodată au apărut nu știu de unde trei băieți cu înfățișare de rokeri, rași în cap pe porțiuni și cu haine de piele; aveau cercei mari în urechi și la vârsta lor, de nouă sau zece ani, erau de-a dreptul caraghioși; purtau pantaloni scurți, tot din piele ca gecile, cu multe buzunare și fermoare. Doi dintre noii veniți îmi săriră în spate, imobilizându-mi mâinile, iar cel de-al treilea scoase dintr-un buzunar o mașină de tuns cu care îmi făcu o cărare peste craniu până la piele. Și voia să continue.
-Stați! zise micul profesor. Grupul a încremenit așteptând vorbele micului”șef”. Acesta spuse:
-Nu te vom tunde la zero dacă ne vom întoarce în clasă la modul în care eu te voi târî de o ureche!
Suferisem o mutilare a frezei mele, dar era destul de laterală și cred că în scurt timp aș fi putut să-mi redresez aspectul, ducându-mă la un frizer dibaci. Nu voiam cu nici un chip să fiu tuns zero așa că am pornit toți cinci pe holurile școlii spre clasă. În fața ușii clasei m-am aplecat puțin ca omulețul să ajungă la urechea mea și ceilalți au plecat. Am intrat în sala de curs ținut de urechea stângă de copilul bălai, care mă duse până la banca mea. Ceilalți colegi adulți ai mei s-au uitat la scenă într-o tăcere absolută; se auziseră doar un fel de foșnet slab produs de întoarcerea gâturilor. Toate extemporalele era gata și foile depuse la catedră. Profesorul copil luă unul dintre ele și citi:
-”Când voi fi mare vreau să mă fac profesor. Mi-ar plăcea să am în clasă un singur elev, blond, cu ochelari și pantaloni scurți. Vreau să-l învăț și pe el să fie profesor. Să se așeze la catedră și să nu se scobească în nas sau în urechi. Să nu se mai holbeze la genunchii elevelor și să nu-și frece puța prin buzunarul de la pantaloni”.
Băiatul se opri din lectură. Se uită la numele autorului.
-Georgescu! pronunță el.
-Da, zise colegul meu.
-Ridică-te în două picioare!
Profesorul Georgescu se ridică.
-Apropie-te! zise copilul. Bărbatul matur veni lângă catedră, cu pași mărunți.
-Am să-ți dau notă de trecere dacă te duci să-mi cumperi niște caramele.
-Mă duc! zise Georgescu.
-Și o jumătate de kil de mere Golden! spuse băiatul.
-Bine, zise Georgescu și plecă. În clasă se lăsă liniștea. Copilul de la catedră citea extemporalele noastre, cu o figură încruntată. Deodată îl bufni râsul. Încercă să se abțină dar nu reuși, iar până la urmă izbucni în hohote. Georgescu intră pe ușă și se duse direct la catedra blondului, punându-i pe masă un pachet de țigări.
-Ce-i asta? întrebă micul blond.
-N-am mai găsit caramele; s-au terminat în fața mea!
-Bine, dar eu nu fumez!
-Toți profesorii din școala asta fumează de zeci de ani! spuse Georgescu.
-Și merele?
-Ce mere?
-Golden! preciză copilul.
-Merele… merele… spuse Georgescu scormonindu-se prin buzunare, de parcă ar fi încăput niște fructe rotunde și voluminoase în hainele lui care erau foarte strâmte pe el. Se duse la locul său din bancă, fără să explice nimic în legătură cu merele. Micul profesor o lăsă baltă și se scufundă din nou în lectura lucrărilor noastre. Deodată ceva îi trecu vâjâind pe lângă ureche. Băiatul ridică capul mai mult mirat decât speriat. Un măr se lovise de tablă și căzu pe podea, puțin turtit. În bănci nimeni nu mișca, nimeni nu privea decât în jos. Copilul se uită în sus, spre tavan, ca și cum ar fi căutat acolo vreo explicație a căderii mărului. Și atunci un alt măr îl lovi drept în frunte, de căzu pe spate cu scaun cu tot. Se redresă și se așeză la loc, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Spuse:
-Georgescu, să vii cu tac-tu la școală!
-Da’ ce-am făcut Și tatăl meu se deplasează cam greu!
-Nu mă interesează! Dă-i un telefon!
-Acum?
-Da. Aștept.
A trecut ceva timp în care ne-am foit nerăbdători în bănci. Băiatul cu pantaloni scurți se ridică de la catedră și se duse în dreptul geamului, privind afară unde se vedea o magazie de lemne. Deodată se auziră bubuituri în ușă. Puștiul spuse : ”Intră!” și în clasă își făcu apariția un bătrân înalt și slăbănog, cu trei fire albe de păr în creștetul capului, care se deplasa folosindu-se de niște cârje, câte una pentru fiecare mână. Georgescu șopti pierdut: ”Tatăăă!”, dar bătrânul parcă nici nu-l văzu; se duse până la catedră și se uită în jur, nebăgându-l în seamă pe copilul care ocupa locul de profesor.
-Unde vă e profesorul? întrebă bătrânul, care avea privirea unui vultur hulpav,dar cam dezorientat.
-Eu sunt, Claus! spuse puștiul. Eu v-am chemat!
-A făcut fiu-meu vreo boroboață? spuse bătrânul privind spre locul în care se afla pușțiul dar fără să-l vadă, uitându-se prin el.
-Da, zise copilul profesor.
-Ce anume?
-Ascultă, moșule, nu cred că e cazul să pierdem timpul; întrebă-l pe el!
Bătrânul se-ndreptă direct spre Georgescu ajutat de cârjele sale (părea un crab uriaș) și-i aplică o lovitură pe spate fiului său.
-Ce-ai făcut mă, nenorocitule?
-Nu da, tată, că mă doare! protestă Geogescu.
-Să te doară, că și pe mine mă doare să fiu chemat la școală pentru tine! și dădu să plece. Deodată se-ntoarse din drum și-l fixă din ochi pe puștiul de la catedră:
-Cum ai spus, bă? Mi-ai zis cumva ”moșule”, sau mi s-a părut mie? Se apropie amenințător de copil.
-Gata, bătrâne, îți mulțumim, poți să pleci! spuse băiatul, cu voce puțin tremurândă. Tatăl lui Georgescu ridicase ambele cârje și fu cât p-aci să-l altoiască zdravăn pe micuțul de la catedră, dacă nu s-ar fi ridicat în același timp mai multe perechi de brațe ca să-l imobilizeze pe bătrân.
-Ce-aveți mă, cine-i căcăciosul ăsta?
-Profesorul nostru! se auzi răspunsul în cor al celor prezenți.
-Ați înnebunit cu toții ! spuse bătrânul și dispăru afară din clasă.
-Vom lua recreație! spuse Claus.
-Dar încă n-a sunat clopoțelul! spuse cineva.
Dar puștiul plecă de la catedră îndreptându-se spre ușă și aruncând pe jos din mers hârtiile pe care dădusem extemporal.
În ziua următoare, când am ajuns la școală, am constatat acolo o liniște nefirească. M-am dus la clasa la care trebuia să țin ora, conform programului afișat la cancelarie, dar în sală nu era nici un elev. M-am întâlnit în treacăt cu alți colegi înainte de a intra la clasă, și ne-am mirat că nu văzusem copii.
-Să fii întârziat cu toții? îmi zise profesorul Mirescu.
-Ciudat, am zis eu.
Stăteam singur la catedră în clasa fără elevi, când undeva deasupra se auziră niște zgomote stranii, de parcă ar fi căzut grindina pe acoperiș. Am ieșit în curtea interioară unde m-am întâlnit cu ceilalți profesori. Elevii erau cu toții pe acoperiș, și băteau cu picioarele în țigla clădirii. Cineva a strigat la ei să coboare și să vină la ore. O ploaie de cartofi, roșii sau chiar pietre s-au abătut asupra noastră și a trebuit să ne adăpostim. ”O să chemăm poliția!” a strigat un profesor. ”Am chemat-o noi !” răspunse un băiat de pe acoperiș. În câteva minute în curtea școlii a intrat în trombă un microbuz de poliție, plin de oameni. De fapt, erau doar niște copii puțin mai mari, de 14 – 15 ani, care aveau pe cap niște caschete pe care scria ”Poliția”; în rest, îmbrăcămintea lor nu era de polițiști, ci mai curând de rokeri. Purtau geci de piele, blugi, cizme cu carâmb scurt, și unii aveau părul mare sau bărbi mici, nedezvoltate. Copiii au coborât de pe acoperiș și ne-au înconjurat. Erau foarte mulți, și formaseră un cerc consistent de corpuri, iar în centru se afla mașina de poliție cu echipa aferentă stând ca o formație de bodyguarzi păzind un obiectiv important. De undeva dintre elevi se desprinse micul puști blond care se numea Claus și spuse:
-Arestații și duceți-i în sala de sport!