A ajuns Gheorghe destul de devreme în sat. Se auzea de undeva, parcă de foarte aproape, sunet de toacă îmbinat cu cel de clopot. Se dădu jos de pe bicicletă și își făcu repede cele trei cruci pe care era învățat a le face, încă din copilărie, când auzea clopotul unei biserici. Se îndreptă, apoi, tot spre casa cumnatului Papelea. Aici s-a înțeles cu cei ce comandaseră fiarele de plug să se întâlnească, pentru a li le da și pentru a primi el plata.
Cumnata Mărie era gata îmbrăcată pentru biserică. N-ar fi lipsit, Doamne ferește, de la nicio slujbă. Avea strana ei pe care o ocupa chiar de la începutul Proscomidiei, îngenunchea la ieșirea preotului cu Sfintele Daruri și la citirea Evangheliilor. De cele mai multe ori, o ocupa și în după amiezile duminicilor și sărbătorilor la slujba de vecernie.
Cumnatul Vasile era foarte rar văzut pe la biserică. Mulți credeau că a rupt-o cu ortodoxia și că s-ar fi pocăit prin America după ce a murit fiica lor Sabina într-un accident de automobil. Dar, sigur nu se pocăise. Nu se pocăise pentru că, ziceau oamenii, nu era ca Pocăitul, pe adevăratul său nume Șuteu. Acesta, împreună cu nevastă-sa, lucra dumineca, parcă mai abitir ca în orișice zi lucrătoare. În schimb, sâmbăta n-ar fi pus în ruptul capului mâna pe vreo unealtă. Doar de animale aveau grijă să fie hrănite și adăpate la timp. De multe ori, sâmbăta, prindeau calul la căruță și plecau în Călvaser la biserica lor, căreia îi spuneau Casă de rugăciune. Aici mai veneau câțiva, ca și ei, de prin alte sate.
Înainte de a pleca Mărie, îi spuse lui Vasile:
- Eu mă duc, n-aș vrea să ajung, cu mult, după domn părinte. Tu mănâncă și omenește-l cum se cuvine și pe cumnatul Gheorghe, c-o fi ostenit și flămând, după atâta cale.
-Las-pe mine!
A umblat Vasile pe la o poliță din perete, mascată de o ușiță, ca un oblon, a scos de acolo, dintr-o oală, câteva bucăți mari de carne și de cârnați, iar, în curând ,o sfârâitură puternică, însoțită de un miros pătrunzător de friptură, a pus stăpânire pe cameră.
- Stai, c-am uitat ceva! Trebuie neapărat să mă duc în pivniță. A ieșit, ca o vijelie pe ușă și s-a întors, după puțină vreme, cu un castronel în care erau patru ouă. Le-a spart pe rând peste sfârâitura din cratiță și a pus un capac.
- No, așe! Gândesc că n-o mai trebui altceva, poate niște sare, dar sărărița-i pe masă.
- Ba, zise tot Vasile, cum de-am uitat, se vede c-am îmbătrânit. Deschise iar ușița din perete și puse pe masă o glăjuță de trei sferturi de litru. Umplu la repezeală două păhărele cu rachiu care făcea mărgelușe în timp ce era turnat.
Gândindu-se la mamă-sa, care postea toate posturile și i-a învățat și pe ei să facă la fel, îi zise lui Vasile:
- Cumnate, oare nu-i păcat sa mâncăm carne și ouă în postul mare? Că suntem de abia în a doua săptămână.
- O fi, măi cumnate,Gheorghe, dar pe la noi mai este o vorbă: nu-i păcat ce-ți intră, ci ceea ce-ți iese din gură.
A mâncat Gheorghe, dar cu măsură, cu gândul la drumul de întoarcere. Vasile ar fi vrut să-și omenească cumnatul și cu un pahar de vin, dar de unde, că n-are. Își aminti pe dată de socru-său și de butoaiele sale care, unele, nu se goleau de la un an la altul.
Între timp, au sosit și cumpărătorii fiarelor de plug. A umplut un sac cu cucuruz bine uscat și aproape un sac cu grâu. Cum le va duce acasă? Pe bicicletă sigur nu va putea, doar dacă o va duce de ghidon. În cazul acesta, îi va trebui mai mult de patru ore, și pe la cinci și jumătate începe a se însera.
Vasile, cu gândul la butoaie, îi propuse să meargă și pe la socrul său. Se va bucura pentru că a ținut mult la răposatul său ginere, Nae. Se va bucura și soacra dar aceasta sigur este la biserică și poate nu-l va vedea. Socrul este, fără îndoială, acasă așteaptă să-i fete o bivoliță. Până azi dimineață, cu puțină vreme înainte de a se trage clopotul nu fătase. I-a spus Ana lui Țuruc care mergea la Doamna ai Bătrână ca să-i ducă vreo câteva ouă.
L-a convins Vasile și au plecat, în sus, spre casa socrului. I-a văzut, peste gard, Zaharie, fratele Victoriei. La insistențele lui au trebuit să-i treacă pragul și să închine cu el un pahar cu vin. Dintr-una în alta, veni vorba și despre necazul lui Gheorghe în legătură cu transportul sacilor cu bucate. Așa le spuneau ei, pe aci, grâului și cucuruzului.
- Nu-ți face griji, cumnate! Eu aproape în fiecare săptămână prind la căruță pe Suru și pe Șargu și fac cărăușii la Sibiu, ba pentru mine, când am ceva de vândut, ba pentru alții. Ți-oi pune și sacii dumitale și ți-i voi duce la Arsenal, că știu unde-i, ori dacă nu la soră-mea Victoria, că are pivniță mare acolo unde stă acuma.
Gheorghe răsuflă ușurat, scăpase de grija sacilor.
Și Niculae, socrul lui Vasile, scăpase de grija bivoliței. A fătat, și acuma vițelușul sugea dând ritmic din codiță. Părul îi strălucea, semn că fusese lins cu insistență de mama lui.
Aflând cine i-a intrat în curte și uitându-se bine la el, Niculae izbucni:
- O, bată-te să te bată, ce bine semeni cu tatăl dumitale, parcă acuma-l văd când a venit cu fratele tău, bietul Nae, la noi în pețite, pentru Victoria. O, Doamne, n-au trecut de atunci decât patrusprezece ani și el numai este.
Între timp, a sosit de la biserică și Mărie, soția lui Niculae, iar Vasile a plecat spre casa lui.
A fost, apoi, poftit în casă și la masă. Se simțea sătul după mâncarea de azi dimineață, dar i-a fost rușine să refuze. A mâncat de data asta de post, un blid plin cu fasole bătută pe care înotau, în uleiul verde de sâmburi, firișoare argintii de ceapă prăjită. Într-o cană albă, smălțuită, a fost adus vin din pivniță. De departe mirosea a busuioc.
- Să nu începi iar, Niculae, cu cana rejelui și cu alte povești de-ale tale, zise Mărie.
- De ce să nu încep, crezi că dumnealui știe de ce-i zic cana rejelui? Ia zi-i știi?
- Nu, dar aș vrea să aflu.
Și a început Niculae a povesti cum acum mai bine de 20 ani a fost, alături de toți primarii din țară la București când s-au încoronat Majestatățile lor, Ferdinand și Maria, ca rege și regină a tuturor românilor. Și ce frumoasă era regina, da-și târâia mândreța de rochie albă prin tină pentru că ploua. A povestit apoi despre mâncărurile și băuturile de care a avut parte acolo. Și ca să dovedească peste ani că au fost, fiecare primar, la plecare, a primit cana din care a băut litrul de vin, și cănuța în care i s-a adus rachiul, precum și farfuria din care a mâncat împreună cu lingura, furculița și cuțitul cu prăsele de os. Ne-au și pozat pe fiecare. Uite poza de pe perete. Într-adevăr poza îl arăta puțin schimbat dar aproape ca acuma. Aceeași frunte lată, aceeași mustață, acum aproape albă, părul parcă i se mai rărise. Pe clichin i se vedea o medalie cu chipurile regelui și ale reginei, pe care o primise tot acolo.
Au vorbit apoi despre Nae, despre strădania lui și a Victoriei pentru a construi frumoasa casă de la drumul național. Niculae a povestit despre aparatul de radio pe care l-a cumpărat Nae. Cum s-au străduit apoi să întindă un drot de pe acoperișul casei lor până pe acoperișul casei lui Trăianu Soanei ca, după aceea, din cutia aia minunată să se audă, la început, printre pârâituri, voci omenești. Încet, încet, pârâiturile s-au stins, iar vocile se auzeau foarte clar, cum într-o duminecă dimineață din cutie s-au auzit cântece bisericești. Au deschis fereastra și slujba s-a auzit până departe. Oamenii din Gheurușa, în drum spre biserică, s-au oprit înmărmuriți. Își făceau cruce, iar unele femei s-au pus în genunchi, în țărâna drumului, când vocea, care nu putea fi decât a unui preot, a început să citească din Sfânta Evanghelie.
A început, apoi, bătrânul Niculae să depene și alte povestiri. Spunea despre calul lui, Cezar, cum acesta, de multe ori, se comporta ca un om. Pe drept cuvânt, ai putea spune că făcea parte din familie. Când el, Niculae, și-a rupt piciorul și nu mai putea călca cu el spre a se întoarce acasă, Cezar n-a stat pe gânduri și a luat-o în galop intrând în curtea lor. Acolo s-a pus între rudițele căruței și, bătând în pământ cu piciorul, parcă o îndemna pe Mărie să-l înhame, ceea ce a și făcut. A purtat-o apoi spre Niculae. Vezi, doar n-a putut să vorbească.
Și-au adus aminte cum a fost rechiziționat de armată și dus pe front. Acolo, pe dealul de la Dalnik, din apropierea Odesei, într-un moment de liniște vocea lui Nae s-a auzit până departe, făcea apelul plutonului. Tot din depărtare, s-a auzit un nechezat și, apoi, un ropot de copite care se îndrepta spre el. În curând calul a ajuns lângă Nae și și-a lăsat capul pe umărul lui. Omul n-a mai putut să zică decât Cezar, și l-au podit lacrimile.
Gheorghe, ascultând povestirile și fiind obosit de drumul parcurs cu bicicleta, precum și datorită paharele de vin băute din cana regelui, avea ochii împăienjeniți. L-a observat cuscra Mărie.
- Gheorghe, în seara asta nu mai pleci nicăieri! Te vei culca aici în casa de dinainte. (asta însemna camera cea bună, unde se păstrau hainele de sărbătoare și alte lucruri mai deosebite.)
Dimineață te va duce la halta Hașagului Niculae care-l va mâna pe Cezar. Vecinul, A lui Țărinoi, zicea că este un tren spre Sibii care pleacă la șase fără un sfert și ajunge în nicio jumătate de ceas. Vei fi la timp la slujba ta de la Arsenal. Bucatele câștigate prin muncă și bițicălu ți le va aduce, miercuri, Zaharie al nostru. O să am eu grije. Și acum gata, la culcare!