Partea întâi
BĂTRÂNUL PIRAT

Capitolul I
Cum s-a pripăşit bătrânul lup de mare la "Amiral Benbow"

Squire1 Trelawney, doctorul Livesey şi alţi câţiva gentlemeni m-au îndemnat să înşir pe hârtie tot ce ştiu despre Insula Comorilor. Ei sunt de părere să povestesc de la început până la sfârşit istoria, fără a ascunde nici un amănunt, afară de situaţia geografică a insulei. În vremea de faţă consider cu neputinţă a-i arăta coordonatele, deoarece comorile se mai păstrează şi până acum acolo. Iată-mă, deci, că pun mână pe pană şi, uitând că ne aflăm în anul 17..., mă întorc cu gândul la vremea când tatăl meu mai ţinea hanul cu firma "Amiral Benbow"2, iar într-o bună zi
s-a pripăşit la noi marinarul cel bătrân şi smead, cu faţa crestată de urma unei vechi lovituri de sabie.
Ca azi îl ţin minte cum s-a apropiat cu pas greoi de uşa noastră, însoţit de-un hamal, care-i ducea lada cocoţată pe-o roabă. Marinarul era bărbat înalt şi voinic, cu mers legănat de urs şi cu faţa arsă de soarele tropicelor. Părul adunat cosiţă şi mirosind tare a păcură îi cobora până la gulerul slinos al caftanului, care mai păstra o vagă culoare albăstrie.
Avea nişte mâini cioturoase, pline de zgârieturi şi cicatrice, cu unghiile negre şi roase, iar vârca ce-i brăzda faţa era roşie-lucioasă, oribilă la vedere. Ţin minte aşijderea că necunoscutul s-a oprit, a privit o vreme la apele golfului, tot sâsâind printre dinţi o melodie, şi a prins să-i zică deodată un vechi cântec marinăresc, pe care l-am auzit apoi de nenumărate ori din gura lui:

Lada mortului cea grea,
Iu-hu-hu, şi-un şip de rom! Cin' şpe hăndrălăi ţinea, Iu-hu-hu, şi-un şip de rom!

Avea un glas dogit, de bătrân, care scârţâia ca o pârghie de cabestan3.
Şi băţul din mâna lui semăna a pârghie. Bătu cu băţul acesta în uşă, şi când tata ieşi în prag, îi ceru cu glas răstit un pahar de rom.
Tata îi aduse romul, şi el prinse să bea, savurând cu aer de cunoscător fiece înghiţitură. Din când în când se întrerupea pentru a-şi arunca privirea ba la firmă, ba la stâncile din apropiere.
— Bun loc, spuse el în sfârşit. Tocmai potrivit pentru o tavernă. Cred că ai muşterii cu duiumul, nu-i aşa, prietene?
Tata răspunse că, din păcate, nu prea are muşterii.
— Fie şi aşa! spuse marinarul. Mie cabina asta îmi place... Ei, priete- ne! îl strigă el pe omul cu roabă. Vino-ncoace şi ajută-mă să car lada înăuntru... Am să stau aici câtăva vreme, urmă el. N-aveţi nici o grijă,
nu-s mofturos. Un pahar de rom, nişte şuncă şi un scrob — iată tot ce-mi trebuie. Şi stânca de acolo, de unde se văd corăbiile trecând pe mare... Aţi vrea să ştiţi şi cum îmi zice? Puteţi să-mi spuneţi "căpitane". Iar dacă
1 Squire — titlu dat moşierilor în Anglia
2 Benbow — amiral englez. A trăit la sfârşitul secolului XVII.
3 Cabestan — scripetele pe care se înfăşoară lanţul ce ridică ancora.

mai poftiţi şi aşa ceva — na-vă!
Şi zvârli pe podea câteva monede de aur.
— Când s-or sfârşi astea, veniţi de-mi cereţi altele, rosti el cu asprime, privind de sus la tata.
Ce-i drept, nu-i păcat: deşi straiele de pe el nu păreau cine ştie ce bune şi nici vorbirea nu-i era prea aleasă, bătrânul nu semăna a fi mari- nar de rând. Mai curând l-ai fi putut lua drept căpitan de cargobot ori un timonier din cei deprinşi să poruncească şi să li se supună oamenii. Se simţea că-i place să se şi grozăvească puţintel.
Omul cu roaba ne povesti că bătrânul a sosit ieri de dimineaţă cu diligenţa, a tras la hanul "Royal George" şi chiar din prima clipă a început să se intereseze de toate hanurile aşezate pe malul mării. Auzind vorbe bune despre hanul nostru şi aflând că-i aşezat într-un loc mai dosnic, departe de sat, căpitanul a hotărât să se stabilească la noi.
Asta-i tot ce am putut afla despre chiriaÅŸul nostru.
Era un om tăcut din fire. Rătăcea zile întregi în jurul golfului şi se căţăra pe toate stâncile, luându-şi cu el ocheanul de aramă. Serile se oploşea de obicei într-un ungher din sala cea mare, lângă cămin, cerea nişte rom şi apă, le amesteca şi tot sorbea alene din băutura asta tare. Nu răspundea dacă-l întreba cineva o vorbă, îi arunca doar o căutătură cruntă şi prindea să fornăie pe nas, ca o sirenă de corabie pierdută în ceaţă. Ne-am deprins curând şi noi, ca şi muşteriii noştri, să-l lăsăm în pace. În fiece zi, întorcându-se de la plimbare, ne întreba dacă n-au trecut cumva pe drum nişte marinari. La început credeam că-i lipseşte tovărăşia oamenilor de teapa lui, dar pe urmă am început să ne dăm seama că de fapt se fereşte ca de foc să dea ochii cu ei. De se întâmpla să-şi facă drum spre Bristol vreun marinar, poposind în cale la "Amiral Benbow", căpitanul îl cerceta cu privirea de după perdelele de la uşă şi doar după asta intra în sală. De faţă cu asemenea muşterii tăcea de obicei ca peştele.
Eu ştiam prea bine care-i pricina, căci căpitanul îmi povestise de
cine se teme. Mă luase odată mai la o parte şi-mi făgăduise să-mi dea câte patru pense la fiece întâi de lună, numai "să fiu cu ochii în patru, şi dacă văd cumva vreun marinar fără un picior", să-i dau îndată de ştire. Când venea ziua de întâi şi-mi ceream simbria, căpitanul prindea iar să fornăie pe nas, privindu-mă fioros, dar peste câteva zile îmi aducea totuşi gologanii şi-mi repeta porunca să fiu cu ochii în patru la "marinarul cel fără un picior".
Ajunsesem să-l văd şi în vis. În nopţile furtunoase, când vântul zguduia din temelii toată hardughia noastră, iar apele fluxului mugeau în golf, înălţându-se spumegânde până-n buza stâncilor, îl visam într-o mie de feluri, fioros ca o mie de diavoli. Iar piciorul i-l vedeam rupt ba de la genunchi, ba de la şold. Uneori mi se nălucea în chip de monstru şi singurul lui picior părea să-i crească de undeva din mijlocul trupului. Se lua după mine, tot ţopăind aşa într-un picior şi sărind peste garduri şi şanţuri.
Scump mă costau cei patru peni ai mei pe lună, plătiţi cu asemenea vise năstruşnice.
Dar lăsând la o parte spaima ce mi-o băgase în oase cu poveştile lui despre marinarul cel şchiop, mă temeam mult mai puţin de căpitan decât toţi ceilalţi oameni din jurul meu, care ţâţâiau de frica lui în serile când, ameţit de rom, se pornea să-şi zică cântecele acelea sălbatice neruşinate, fără să-i pese de nimenea. Uneori îi venea cheful să poftească toţi muşteriii la masa lui, să le facă cinste cu un pahar.
Oaspeţii dârdâiau de spaimă, dar el nici nu se sinchisea, silindu-i să-i asculte poveştile despre fel de fel de aventuri, ori să-i ţină hangul toţi în cor. Şi atunci pereţii casei noastre se cutremurau de răcnetele "io-ho-ho

şi-un şip de rom", căci toţi muşteriii, de teamă să nu-l supere cumva pe căpitan, se străduiau să strige şi să cânte care mai de care. În asemenea clipe bătrânul era groaznic la vedere: ba bătea cu pumnul în masă cerând tăcere, ba se făcea foc, dacă-l întrerupea cineva punându-i vreo întrebare, ba, dimpotrivă, se înfuria, dacă nu-i punea nimeni întrebări, căci, după părerea lui, asta însemna că nu e ascultat cu toată luarea aminte. Nimeni n-avea voie să se ridice de la masă până nu-i venea lui somnul. Atunci pornea, şontâc-şontâc, şi, clătinându-se, se ducea să se culce.
Dar şi mai înspăimântătoare decât el erau poveştile lui. Groaznicele lui poveşti, în care figurau din belşug spânzurătorile, torturile, furtunile, piraţii de la marea Caraibilor, cuiburile de tâlhari şi isprăvile lor.
Dacă ar fi fost să te iei după poveştile lui, toată viaţa şi-o petrecuse printre cei mai crunţi răufăcători. Iar sudalmele, care-i însoţeau fiece cuvânt, îi speriau pe naivii noştri consăteni mai dihai decât toate fărăde- legile de care povestea.
Taică-meu nu mai înceta să spună că o să trebuiască să ne închidem în curând hanul, căci căpitanul e în stare să ne sperie toţi muşteriii. Parcă mai are cineva chef să îndure asemenea batjocuri şi să tremure de spaimă pe urmă, în drum spre casă?! Eu cred însă că, dimpotrivă, căpitanul ne aducea mai curând câştig. E adevărat că muşteriii se temeau de el, dar, după o zi-două, curiozitatea îi ademenea iar la han, căci căpitanul adusese cu el un fel de plăcută tulburare în viaţa noastră monotonă. Printre tineret şi-a găsit chiar şi câţiva admiratori, care declarau că-l adoră. "E un adevărat lup de mare, căpitanul!" exclamau ei.
După părerea lor, numai astfel de oameni au făcut din Anglia regina mărilor.
Pe de altă parte, însă, omul acesta ne aducea într-adevăr pagube. Trecea săptămână după săptămână şi lună după lună, banii, pe care ni-i dăduse la venire, se isprăviseră demult, dar de atunci nu ne mai plătea, şi tata nu se încumeta să-i ceară. N-apuca bietul tata să îngâne ceva pe chestia asta, că bătrânul se şi pornea să fornăie pe nas, apoi fornăitul se prefăcea într-un fel de muget şi taică-meu se grăbea să-şi ia tălpăşiţa din odaie. De multe ori l-am văzut frângându-şi deznădăjduit mâinile după asemenea zadarnice încercări. Nu mă îndoiesc de loc că spaimele şi deznădejdea asta au grăbit cu mult amarul şi timpuriul său sfârşit.
Câtă vreme a stat la noi, căpitanul nu şi-a schimbat niciodată straie- le, numai câteva perechi de ciorapi noi a cumpărat de la un marchitan.
Când i s-a descusut unul din borurile pălăriei, căpitanul nici nu s-a sinchisit, deşi pe vreme vântoasă asta îl incomoda grozav; ţin minte şi ce caftan ponosit avea; oricât se străduia el să-l dreagă, până la urmă tot
s-a prefăcut în zdrenţe.
Niciodată nu l-am văzut să scrie o scrisoare şi nici n-a primit vreuna.
Şi niciodată n-a discutat cu nimeni decât la beţie. De asemenea nu l-a văzut nimeni dintre noi să-şi deschidă vreodată lada.
O singură dată a îndrăznit cineva să-l contrazică pe căpitan, dar şi asta s-a întâmplat doar în ultimele zile ale şederii lui la noi, pe când sărmanul meu părinte zăcea pe patul morţii.
Într-o seară a venit să-l vadă pe bolnav doctorul Livesey. L-a exami- nat, a înghiţit în grabă bucatele cu care l-a tratat mama şi a coborât în sala cea mare să fumeze o lulea până i se va aduce calul. Bietul dobitoc rămăsese în sat, căci la "Benbow" nu era loc pentru el.
Eu îl condusesem pe doctor până-n sala cea mare şi ţin minte că gentlemenul acesta elegant îmbrăcat, cu perucă albă ca zăpada, zvelt, cu ochi negri strălucitori, delicat şi extrem de politicos, părea complet străin printre ţopârlanii care ne frecventau de obicei hanul. Ce distins

arăta el, mai ales alături de sperietoarea noastră de ciori, alături de pi- ratul acesta murdar, ursuz şi mătăhălos, care înghiţise o cantitate respectabilă de rom şi şedea acum prăvălit, cu coatele lăbărţate pe masă.
Şi deodată căpitanul prinse iar să-şi zică cântecelul favorit:

Lada mortului cea grea! Iu-hu-hu şi-un şip de rom! Cin'şpe hăndrălăi ţinea, Iu-hu-hu şi-un şip de rom! Bea şi dracii să te ia,
Iu-hu-hu ÅŸi-un ÅŸip de rom!

La început fusesem convins că "lada mortului" e chiar lada aceea din odaia căpitanului.
În visele mele rele lada asta mi se nălucea adesea odată cu marinarul cel fără un picior. Dar încetul cu încetul ne obişnuisem toţi cu cântecul lui şi nu-i mai dădeam atenţie. Numai doctorul Livesey
n-a vusese încă prilejul să-l audă şi, după cum am observat eu, nu i-a făcut o impresie cine ştie ce plăcută. S-a uitat sever la căpitan şi apoi s-a reîntors la convorbirea, pe care o începuse cu bătrânul grădinar Taylor, urmând să-i povestească despre un nou mijloc de a tămădui reumatismul. Căpitanul, însă, înfierbântat de cântec, lovi cu pumnul în masă. Asta însemna că cere linişte.
Toate glasurile amuţiră, numai doctorul Livesey îşi urmă liniştit con- vorbirea, tot pâcâind din pipă. Căpitanul îi aruncă o privire străpungătoa- re, lovi iar cu pumnul în masă, apoi îi aruncă o privire şi mai străpungă- toare şi urlă deodată, însoţindu-şi fiece cuvânt cu câte o sudalmă:
— Ei, ăla de colo, de pe punte, ţine-ţi lioarba!
— Mie-mi spuneţi, sir?! întrebă doctorul.
Căpitanul răspunse că într-adevăr lui i se adresează, fără să uite să mai adauge o sudalmă.
— În cazul acesta, sir, răspunse doctorul, trebuie să vă anunţ că, dacă nu veţi înceta să mai chefuiţi astfel, o să scăpaţi în curând lumea de unul din cei mai dezgustători beţivani!
Turbat de mânie căpitanul sări în picioare, scoase din buzunar un cuţitoi mare, marinăresc, îl deschise şi-l anunţă pe doctor că acuşi îl pironeşte de perete.
Doctorul nici nu clipi măcar. Fără să se întoarcă, cu aceeaşi voce liniştită, dar un pic mai tare, ca să-l poată auzi toată lumea, îi aruncă peste umăr:
— Dacă nu pui imediat cuţitul în buzunar, îţi spun pe cinstea mea c-ai să te bălăbăneşti în spânzurătoare chiar după cea dintâi sesiune a curţii locale de judecată.
Privirile li se înfruntară. Căpitanul îşi coborî cel dintâi ochii, îşi puse cuţitul în buzunar şi se lăsă să cadă pe scaun, mârâind ca un câine bătut.
— Iar acum, sir, urmă doctorul, întrucât am constatat că în circum- scripţia mea s-a pripăşit un element de felul dumitale, am să stau de ve- ghe zi şi noapte. Eu nu sunt numai doctor, ci şi judecător aici. Şi dacă-mi va ajunge la auz cea mai mică plângere împotriva dumitale — chiar
de-ar fi vorba numai de-o jignire adusă cuiva... ca acum, de pildă — voi lua cele mai severe măsuri ca să-ţi primeşti pedeapsa cuvenită. Asta-i tot ce am avut să-ţi spun.
Curând îi fu adus calul şi doctorul Livesey plecă, iar căpitanul rămase toată seara smerit şi tăcut şi nu se mai schimbă nici în serile ce au urmat.