10.
Camera se îngusta cu fiecare zi îngropată în ea, draperiile murdare nu lăsau lumina să respire, fața și mâinile reflectau opac bezna în care se afundau gândurile fără aripi, epiderma se închistase în culoarea dubioasă si maladivă a târziului întuneric. Ziua era noapte, noaptea era noapte.
Se lipi de perete cu spatele gol, îi simți iarăși răceala, își umplu palmele de var. Când era mic, obișnuia să culeagă praful de pe aripile fluturilor. Acum căuta fluturii care se zbăteau în pereți. Citise într-o carte(ba nu, nu citise nicăieri) că în pereți există fluturi care se zbat, există aripi zidite care nu au încetat să palpite. Stătea cu urechea lipită de zid și încerca să audă zborul cântând. Parcă se auzea ceva… Era ceva acolo care se năștea in sunete… ce era ?

Era muzică. Saxofonul. Notele… Sol, ăla era un sol, știa el că așa sună un sol. Doamna Fot cânta întotdeauna solul… Sol sol sol sol sol… Sooooooool. Da, prelung și neuitat. « E prima notă pe care am învățat-o. Sol. Nu ți se pare corect să îi acord o atenție deosebită, dragul meu ? Uite câte sună în ea ! Amintirile! » Și iarăși… sol. Lui i se părea că sună a trecut.

Se duse tremurând lângă ușă, o deschise încet, închise ochii instinctiv când întâlni lumina, se avântă către întrerupător și o stinse, apoi se îndreptă cu pași mici spre ultimul etaj. Urcă scărița ce ducea la acoperiș și regăsi noaptea în adevărul său deplin. Se uită la cer și își aminti de stele. Privi năluca din fața lui și își aminti de oameni.
« Da, mâinile.. mâinile chiar sunt lungi », gândi incercând să distingă formele în bătaia lunii. Bărbatul continua să cânte. Părea să nici nu fi observat prezența străină care tăia colțuri noi în ceața nedefinită. Dar deodată...
-Oamenii sunt mici, atât de mici in noi.. Ia ascultă. Ãsta e unul care nu m-a mai deranjat de ceva vreme, dar acum vrea să îl cânt.
Și începu să cânte frenetic o melodie care parcă era străină de propria-i gamă, urca spre altceva, apoi se întorcea brusc, ca și cum și-ar fi amintit de ceva, că trebuia să fie, să fie aici și nu altundeva. Din când în când, Karpa tresărea amintindu-și de sunete. Le uita apoi aproape instantaneu, muzica devenea simplu fundal, muzica devenea placentă, omul devenea ființă. Era ca și cum bărbatul de lângă el ghicea in sunete vieți, trezea uitarea din oameni și îi învăța să trăiască pe toate planurile. Trecut resuscitat, prezent dilatat în eternitate, viitor cules din gineceul imaginației.
Apoi muzica tăcu.
Karpa însă continua să asculte.

- Cu asta am scăpat de el pentru ceva timp. Hm.. a durat mai puțin decât prevăzusem. Se vede treaba că aerul rece îi obosește. Cred că și-au terminat programul din seara asta. Asta e, bătrâne, ai venit târziu. Dar nu-i nimic. Le mai sare țandăra câteodată și atunci sigur n-ai să pierzi spectacolul. Or să vrea să se facă remarcați, negreșit. Ce să le faci ? Trebuie să le faci pe plac, asta e. Altfel ajungi dincolo. Treabă serioasă, nu-i de glumit cu omuleții ăștia. Iși fac de cap.
Și îi dădu un cot, făcându-i cu ochiul complice. Atunci Karpa își îndoi pietrele din ochi și se intoarse către el. Îl privi lung, fără să trădeze o urmă de prezență. Uită să clipească.
- Mă scuzați, nu prea mă ispitesc convențiile astea pe care oamenii le numesc «bune maniere », dar să zicem că asta e o tentativă de « socializare ». Drüben. Dumneavoastră ?
Karpa continua să îl privească tăcut.
- Acum să nu îmi spuneți că am descoperit un mizantrop exact când am facut concesia de a-mi pune la colț propria mizantropie.
- Karpa.


11.
Pe Drüben Wolke îl văzu de atunci în fiecare noapte. Se întâlneau pe acoperiș, noaptea târziu, când omuleții deschideau larg gurile în saxofonist, căscând cântecele în afară. Karpa observă încă din a doua seară că Drüben își punea mereu pe cap o pălărie bizară, de o culoare discutabilă (ceva între mov, negru și albastru) înainte să își ia saxofonul și să înceapă. Rareori vorbeau, mizantropia se întorsese împotriva lui Drüben, Karpa se mulțumea cu muzica și cerul. Găsise (da) culorile undeva unde nu se gândise niciodată că le-ar putea găsi. Și le tăcea. Trebuia să le tacă până avea să le învețe.

Într-o zi Karpa auzi o bătaie scurtă în ușă. Când deschise, Drüben îi întinse o carte bolborosind cum obișnuia să facă atunci când se presupunea că ar trebui să spună ceva, făcu un gest neînțeles cu brațele și plecă, lăsându-l pe pictor țintuit acolo, lipsit de promptitudinea unei reacții. Baricco. Înăuntru, un bilet. „Învață. Tu și Plasson. Să vedem ce iese.”