agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-02-23 | [This text should be read in romana] |
La retragerea lui Valentino armonia domina salonul, locuința întreagă și mințile ”socialiste” istovite de incursiunile ”capitaliste”. Eu omoram zile în biblioteca, citind istoria Romei (O sută de ani î.e.n.) și mâzgălind foi albe cu baliverne dubioase, de pasul condeiului rămase.
Don Romel, înseninat la chip și suflet, profita de prielnica potolire mai ceva ca onoratul patriciu de prospera Pace Romană. Cu totul în adunările congregației, la un pas de excluderea din ”excluși”, și reincluderea în ”martori”, ”fratele” Romel plutea pe nourul fericirii. Asta mă bucura, dar el nu mai lucra... și nici prea se deranja. Într-o zi, vecinul de la parter s-a apucat de bocănit în pereți. Am intrat. Omul plănuia reformă serioasă – cu dărâmări, zidiri, tencuieli... și sumedenie de lucrări mărunte. L-am întrebat dacă avea nevoie de meșter. A zis că da – de peon, că meșterul era el. La cuvenita-mi insistență, Romel tot atunci a coborât, să vadă ce și cum. S-au tocmit, de la o lune să înceapă... Între timp, camera mică fu ocupată de Nicolau, venit din anunțuri – spaniol militar pensionat, cam de 45 de ani, arătos, cu aspect de atlet, zâmbăreț și el, cu anim contagios, apetit sănătos... și sticluță de Whiski pusă la rece, lângă o litronă ”Amstel” tot de-a lui. În ziua sosirii, chiriașul a conversat cu Romel până la miezul nopții, ce însemna că se făcură pretini. A douăza, ținând drumul mai scurt spre bibliotecă (de mine folosit rar de tot), ca orice trecător văzător, din mers atinsei cu privirea geamul unui bar de cartier. Înăuntru, señor în scurtă de piele, cu ceafa la ușă, ca la adunare spunea ceva altora șase-șapte. La trei pași de bar, mă oprii, brusc. De ce?.. – Scurta de piele nu era simplă, nici imitație... și mi se părea familiară. M-am întors la muchia geamului, să nu dea mugur dubiul. Înăuntru, Don Feraru, în curaj ca lumea, fluturând cu semeție bancnotă de 50, striga la barman: Invito Yo, Roummell!!! Copas, cubatas... wiski, champan!!!.. ” Nicolau... soarili mamii lui, cu șipurelu și litronica lui !!!..” – pornit-am eu în gând asupra noului chirigiu, ca în glumă prevenit de lânceda boală a casei. Istoria ”Roummell” s-a repetat, s-a consolidat... iară avânt a luat. Au pornit ieșirile, minciunile... Plastinca (discul) roasă nu se mai oprea, că Nicolau cu sufletul rănit o asculta, fără a ști ce epizoade vechi eroul ascundea. În zile numărate, bolnavul s-a încleiat de pat, casa a dat mirozne de parazit nespălat, Nicolau cârnea din nas de cabo răsfățat, eu încă necrezând în ce era de așteptat. În lunea de tocmire, la prima oră de muncă m-a sunat vecinul de jos, să-mi dea în obraz: Că peonul lipsea, că să-l caut, să-l trimit jos... că-l aștepta camion la descărcat... Supărat foc pe chirigiu, dar mai tare pe mine, că pusesem obrazul pentru un bețivan terminat, am bătut la ușa peonului și tot atunci am deschis. O duhoare stătută, în două cu iz de butoi mucezit și intestine împuțite, mai să mă doboare. Roumell, încolăcit cu plapume, cearșafuri și necuratul mai știa încă ce, sforăia de tremura lustra, geamul și mânerul ușii. – Scoală, Romele, așteaptă meșterul jos... – strigai eu enervat, zgâlțâind cu putere mormanul puturos de rufe încâlcite, sub care el răsufla ca acasă la mama lui. – Nu!!! Să lucreze el pentru ce plătește... și cine știe dacă plătește... – Dacă tot m-am încurcat în daravela asta, eu garantez plata, numai du-te la muncă, așa mahmur, Omul încă mai contează cu tine... – Azi nu pot, am program la medic... – Mentira (minciună)!!!.. – i-am strigat în ureche și am ieșit repede, să nu mă apuce năbădăile. Am coborât eu jos, m-am scuzat pentru omul recomandat și, în doi cu vecinul, am descărcat, am încărcat, am ajutat la măsurat, la marcat... La amiază, munca s-a terminat, că lipsea un permis a primăriei... La plată am renunțat, numai să fiu scuzat, că omul trebuia urgent să-și caute peon. În casă, don Roumell, lungit pe sofaua din salon, vorbea la telefon cu Luluța, insistent implorând-o ceva. Cum a terminat el, am pornit eu: – Ești netrebnic și mincinos, don Roumell, ca să nu zic mai mult. După ultima înțelegere, jurând că dacă mai bei pleci imediat, neîmpins pe ușă afară, nu o dată te-ai lăsat și iar te-ai apucat de spurcatul nărav. Am avut tot dreptul să te dau afară înainte de sărbători... N-am făcut-o, cu speranța că Seguridad Social îți aproba indemnizarea și plecai la culcușul tău. Cât dospeai drojdii cu nările-n wiski, am trecut eu pe la Seguridad Social, în numele tău. M-au informat că nu ai minim 15 ani cotizați în Spania și nu ai minim 35 de ani cotizați în România. Prepensionarea ta a fost denegată. Îndemnizarea de la 52 de ani în sus, cât și cea de șomer comunitar, sunt două vrăbii pe gard, speriate de paraziții spanioli fără nicio zi cotizată... Dumitale, la ora asta, atârni în aer... Dacă erai Dl. Romel, și ni Don ROUMMELL cu nârca (nara) umflată, poate lucrai, te întrețineai, te abțineai... Te tot lăudai: ca mine zidar, caravista, faianțar... O singură lună ai lucrat, cu Vali, în plimbări cu cărucior de cutii ușoare. Și gata! Trei lunișoare ai tot clocit ouăle pe patul moale și mare, când treaz, când beat. – Am băut, am clocit... am și plătit – dădu glas don Roummell, ca împuns în testicul. – Bani împuțiți nu mai vreau!!! Nu o dată am intrat în situația și pielea ta, te-am scuzat, te-am iertat... Gata!!! Termini săptămâna și pleci!!! Clar să fie!!! Banii ți-i întorc, ca și lui Vali!!! – zisei apăsat și mă ridicai de pe scaun, să ies la aer. Tot atunci apăru Nicolau, zgribulit și somnoros. Între noi fie vorba, nici el nu muncea, dar mai ieșea, pe afară se mai mișca, alerga, mușchii umfla... Roumel, cu ochii în lacrimi, îl privi ca pe Iehova. – Que pasa, señores? – întrebă venitul, bănuind încordare în salon. – Tenemos un problema grave – răspunsei eu aspru. – Que hable don Romel, solo si el quiere. (Avem problemă gravă. Să vorbească d.Romel, numai dacă el vrea.) Don Romel a prins a vorbi. A zis că bea când e în depresie, că nu e alcoolic, e persoană bună, liniștită... Nicolau l-a jelit, l-a compătimit, l-a încurajat... și mi-a cerut ultima șansă, el punându-se martor și garant. Ne-am înțeles, Romel a jurat... Se repeta ultimul ultimat: Dacă Romel mai bea măcar o dată, imediat și pleca, de bună voie, ajutat de Nicolau. Ultima șansă nu mă încălzea, nici mă răcea. Condiția bazică pusă chirigiului era să plece în ultima zi de ianuarie, șansa oferindu-i timp de căutare, nu de împăcare. La trei zile de ultimatum, Romel mi-a oferit plata pentru altă lună, că-i trimise Luluța ajutor. – Care altă lună, omule?.. Nu am rămas că pleci pe 31 luna asta?.. – Păi nu beau, nici no să mai... – Ne-am înțeles clar că pleci oricum, indiferent de bei sau nu. N-o fă pe uitucul! Dacă bei, pleci imediat – la caritas, boschet, mănăstire... unde vrea freza ta. Dacă nu bei, ai suficientă vreme să cauți chirie mai ieftină... Ia întreabă de Nicolau, el asta a auzit, a reținut, a și rugumat. – Îți plătesc mai mult, Valer... – Nu mai vreau bani clociți, cât de mulți n-ai oferi!!! Cată-ți de drumu tău, Gata! Negoțul e de prisos, nu pierde timpul!.. Chiriașul m-a privit hain, mi-a arătat spatele nervos și s-a înfundat în camera mare, încă a lui. Din băut, Roumell nu s-a mai oprit. I-a mai intrat ajutor – de la frate, apoi de la nepot, apoi iară de la Luluța – să-și scoată mașina, de un an la depozitul primăriei arestată. Era pus tare pe acțiune: să-i facă mașinii asigurare... cu ea să caute de lucru, în ea să doarmă, să trăiască... Chiar începu să o conducă, băut. I-a mers o zi, două... Până a pocnit un tractor-excavator drept în ciocan. Mașina – praf, el – teafăr, fără carnet, până-n urechi datorii... În genunchi mă ruga să-l mai las o lună... I-am zis NU!!! A tot băut don Roumell, că nici Nicolau nu-l mai vedea cu ochi buni. În ultima zi, fiind o duminică, de dimineață, din camera mare se tot auzea : Da, domnule avocat... Vă ascult, notez...Desigur, domnule avocat... Pe la ora zece, apăru el în salon și se trânti în sofaua mare, de parcă-i era patronul. Taman mă apucam de curățenie, că-mi venise rândul. – Uite care-i treaba, dl Valeriu: Am vorbit cu avocatul meu de la Madrid. Conform legii spaniole, odată ce sunt împatronat aici, nu ai dreptul să mă dai afară. Legea îmi pune la dispoziție o lună de trai la locul de domiciliu, care va fi plătită de primărie, sau de mine – numai dacă eu vreau. Trebuie să semnăm un acord, în care eu mă oblig să eliberez camera în 30 de zile, iar dumneata te obligi să-mi asiguri camera și condiții. – Bine, don Roumell. Dacă a zis avocatul, duminică dimineață, cu noaptea-n cap... Și dacă legea scrie... la ce să mai scriem și noi? Eu nu fac acorduri în scris, don Roumell!!! Acordul nostru ca între oameni încă e în vigoare azi, până la 24.00. Și gata!!! Mai departe – fiecare cu răspunderea lui. Cineva îmi zicea că ești o pușlama, nu-l credeam... În timpul zilei, Roumell – zâmbăreț, mahmur și cu ochi haini – pe puțin de trei ori a insistat la semnare de acord, mai și împiedicându-se de mine la orice pas – mai-mai să zboare cu fruntea în podeaua ca piatra. Spre seară, îmbrăcat de ieșire, Don Roumell se prezentă în salon, să-mi declare că se simte foarte rău și pleacă la Valencia, la Urgența de spital. Se apropia miezul nopții. Don Roumell încă lipsea. Când ceasul de salon a bătut orele 24.00, am băgat cheia în broasca ușii de intrare și am încuiat, lăsând cheia în broască, în poziție orizontală. Apoi l-am chemat pe Nicolau și i-am zis că numai eu pot deschide cuiva în timpul nopții. Și i-am zis că Roumell nu mai trăiește cu noi și nu mai are ce călca pragul. El a acceptat și a plecat la somn. Știindu-l amic de șușoteli cu Roumell, și cam lunecos la vorbă, am activat și lanțul dinăuntru, aninându-i clopoței de pripon. Apoi m-am întins în salon pe sofaua scurtă. Pe canalul Uno pornea ”Titanic”. L-am privit a șaptea oară, fără stres. Eram în casa mea, ce dreacu!?.. Dimineață, înainte de zori, yala ușii a dat în scrâșnet. Era ora 06:14. Don Roumell, reținându-se la Urgență mai mult decât trebuia, venise la Toront în metrou, cu trenul de 05: 02. Sigur că trecuse pe la barul de gară, deschis la 05.30. După zadarnice forțări de cheie, bătu el in ușă – tot mai insistent. Eu, din pat – cu ochii la ușa lui Nicolau închisă, vizavi de a mea deschisă. Odată muțite bătăile în ușă, a dat semnal telefonul. A tot sunat Roumell, a repetat... Apoi a dat glas aparatul din camera mică... Nicolau, umflat de somn, a ieșit să mă anunțe că l-a sunat Roumell... că dacă nu-i deschid, vine cu poliția. Nicolau s-a dus iar la somn, eu m-am pregătit de întâlnire. La o jumătate de oră, coridorul a înviat. După bătăi în ușă, m-am uitat în vizor. Doi polițai, și Roumell alături, așteptau. Am deschis și m-am înfipt cu tălpile-n prag, zicându-le buenos dias. – Buenos dias. Policia Nacional! Este señor declara que vive en ese piso y denuncia que ud. no lo deja entrar, que ud. ha cambiado la cerradura... (Acest domn declară că locuiește în această locuință și denunță că nu-i permiți să intre, că ai schimbat yala...) – Señores. Este hombre no puede mas pisar mi propiedad! Para mas explicaciones podeis entrar Uds. Sin el! (Omul acesta nu mai poate călca proprietatea mea! Pentru mai multe explicații, puteți intra dvs. Fără el!) Un policia a mers cu mine în salon, altul a rămas cu denunțiantul în coridor. În minute, interogatoriul din salon trecu în dialog cu întrebări scurte și răspunsuri lungi, îndărăt răsucind cursul învinuirii. Ascultându-mă cu răbdare, sergentul de la Națională află lucruri curioase, adevărate și nu prea, între care: Senior Roumell, neavând unde trăi, fusese primit în casă pe câteva luni, doar să-și rezolve situația prepensionară până a pleca la patrie pe totdeauna, promițând să respecte ordinea și regulile casei: Fumatul interzis, abuzul de alcool interzis... A băut de la bun început, zilnic, pe ascuns; impunea reguli proprii... Solicitarea în Seguridad Social fiindu-i denegată, s-a pus tare pe băut. Devenind insuportabil, senior Roumell a fost rugat să plece în maxim o lună... În schimb, am fost speriat, amenințat cu moartea... Auzind de moarte, sergentul s-a ridicat de pe scaun, agitat și grăbit: – Segun entiendo, este señor no debería entrar mas en su casa... (Cum înțeleg, acest Senior n-ar trebui să între în casa dvs.) – Claro! Y lo quiero apartado a 200metros de mi y de mi casa el resto de la vida. Que recoja sus cosas y que me entregue la llave – ahora. Y uds. presentes, a mi lado... (Clar! Și-l vreau îndepărtat la 200metri de mine și casa mea restul vieții. Să-și adune lucrurile și să-mi predea cheia –acum. Și dvs. prezenți, l/ngă mine...) În coridor – înaripat de legea spaniolă, radiat de zâmbetu-i lunecos, încă drojdit, boțit și mahmurit – don Roumell porni spre ușă, să intre. Dar fu oprit. Tot atunci, Señor sargento i-a ordonat să elibereze camera imediat, să predea cheia și să plece, până la decizia judiciară menținând minim 150 de metri distanță între el și mine, între el și casă… Roumell, cu ochii cât cepele, ca de baros pălit în creștet, s-a cutremurat din tot corpul, m-a privit cu ură și a protestat: Că el are împatronare, că după lege… că avocatul… Sergentul a repetat decizia polițială: scurt, clar, cu glas de oțel… Într-un sfert de oră, cu polițaii deja așteptați la comisarie, seniorul și-a strâns parte din catrafuse și a părăsit casa. M-am angajat să adun eu restul, ca apoi să le ia – nu don Roumell – cineva din partea sa. Pe la două ziua am terminat – patru țuhali dublați (din plastic), două geamantane cu roți, unul fără, două baule (genți mari) turcești, trei rucsacuri, patru gentuțe... Și un sac bătut de cuiere, de care nu adună răzgâiata muiere. A douăza, și încă trei zile înainte, am spălat, am jupuit mucegai, am cârpit, de trei ori am văruit... poate omor clocitura de parazit. A luat rufele un frate a pedepsitului, la două săptămâni. În loc să-mi zică două litere de mersi, m-a privit cu răceală. Era o reacție normală și vitală. Decizia sergentului îl încărcase pe el cu griji, țuhali... și o cruce grea să mai care, cu lăuntrica-i învoire. Într-o amiază de februarie, m-am întâlnit cu don Roumell pe avenidă. Era el cu belgian franțuz alături – roșii la fețe, radiați, glumeți, deloc preocupați – ambii pacienți a centrului de abilitare Crucea Roșie. Odată acuta zâzanie de chirigie alinată, spațierea obligată pierdea esența de valorată. Ne-am salutat, fără tipica strângere de mână frățească. El m-a privit, eu l-am privit, el a zis mulțumesc și să-l iert, eu n-am zis nimic... Și gata. Cu timpul, ne-am mai văzut o dată, lângă bibliotecă, fără franțuz. Arăta Roumell îngrășat, îmbătrânit, bărbos, păros, abandonat, cu ochii pe dos, aiurea lunecați în sus... și iară de-a binelea băut. Încă mai persista în situație de reabilitare – cu aceeași patimă, sub aripa aceleași milostive Cruz Roja Española. Odată conflictul în timp și pace dezlegat, la înalta judecată nu s-a mai apelat. Din toată daravela cu Roumell a rămas doar amintirea, plăcerea scrisului, a cetirii... Și o mică deducție fără stofă – de când lumea știută, de frunți și cefe dure ciocnită: ”Bumerangul e jucărie cu jmecherie. Fără precizie lansat, la iminenta-i înturnare mai trebuie și recuperat. Altfel – văleu ochiu!..– Mai dreaptă lege nu există nici la Hamurapi!” Abdul Radjiv Hayam Sextus Haralam. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy