La începutul verii anului 2012 terminasem de redactat romanul Spre necunoscut. Editorul, dl. G. Arhip, m-a întrebat cum aș dori să arate coperta. Atunci mi-a venit ideea. Voi fotografia satul bunicilor materni, sat în care mi-am petrecut multe vacanțe ale copilăriei, unde are loc o bună parte a acțiunii. Mi-am adus aminte de frumoasa priveliște a satului, ce se vedea de pe Dealul progadiei. De aici, din progadie, așa-i spuneau localnicii cimitirului, se vedeau în prim plan, cele câteva ulițe ale satului locuite de români, iar mai departe sub Dealul viilor, casele sașilor înșirate de o parte și de alta a șoselei naționale. Se distingeau, cu claritate, casa cu etaj a lui Ghibolaru, școala sașilor în a cărei curte era Zaalul, sala lor de spectacole, iar ceva mai departe, biserica protestantă, cu turnul înclinat mai ceva decât Turnul din Pisa.
Am intrat cu oarecare strângere de inimă în cimitir. Or mai fi în picioare vechile cruci ale înaintașilor mei? Îmi făceam reproșuri. De ce nu m-am gândit, în mulții ani ce au trecut, să vorbesc cu cineva din sat să aibă grijă de morminte? Aș fi putut să-l plătesc să sape pe morminte pentru a îndepărta buruienile și să le aprindă câte o lumânare de ziua morților. Da, eu trebuia să am grijă pentru că, gândindu-mă bine, doar eu am mai rămas în viață din familia extinsă a bunicilor. Eu și urmașii mei care nu și-au cunoscut înaintașii ce au trăit în acest sat. În curând însă am răsuflat ușurat. Crucea bunicului era la locul ei. Atât doar că mi se părea mult mai mică decât mă așteptam. Mult mai mică și înnegrită de trecerea timpului. Atunci în copilăria mea, mi se părea înaltă, lemnul din care a fost croită era aproape alb fiind proaspăt geluit. Era în curte, rezemată de casă, iar sasul Bausmerth, tâmplarul satului, era în mâini cu o daltă și un ciocan. Tocmai terminase de scris textul Aici hodi Niculae Dragotă 1860 – 1947.
Atunci, demult, ca să pot citi textul de pe cruce, m-am ridicat în vârful picioarelor. Acum, ca să-l recitesc, a trebuit să mă aplec destul de mult. Atunci, n-am înțeles ce înseamnă cuvântul hodi. Acum, după atâția ani, știam că este prescurtarea, făcută de un meșter sas cuvântului românesc hodinește, forma populară a lui odihnește.
Demult, copil fiind, eram sigur că bunicul este nemuritor. Am aflat-o chiar din gura lui când povestea despre o boală pe care a avut-o când era mai tânăr. M-am bolnăvit și m-am dus, la îndemnul moașei din sat, la doftorul Lupu din Ocna. I-am plătit cât mi-o cerut că m-am gândit că și el trebuie să trăiască. Mi-o scris pe-o foaie ceva și mi-o zis să mă duc la potică, să-mi dea poticarășul niște leacuri pentru boala mea. I-am plătit și poticarășului cât mi-o cerut că mi-am zâs că și acesta trebuie să trăiască. Am venit acasă cu leacurile, m-am uitat la ele, erau ca niște bumbi. Apoi m-am gândit bine și le-am țâpat (aruncat) la gunoi că doar și eu trebuie să trăiesc.
Lângă mormântul bunicului mi-au trecut, prin minte, cu viteza fulgerului, amintiri. Am revăzut convoiul funerar de la înmormântarea lui. Copârșeul în care era bunicul, și crucea de stejar, se aflau într-un car tras de doi boi albi. În urma carului înaintam, în pas domol noi, membrii familiei lui, alte neamuri și vecini. Era printre ei și sasul Bausmerth, cu câțiva conaționali de-ai lui, chiar și câțiva țigani din partea satului care se numea „La cărămizi”.
Înaintea preotului mergea cu capul aplecat cățelul Leu, prietenul de nedespărțit al bunicului.
Când copârșeul a fost coborât în groapă și s-a auzit cum răsunau pe el bulgării de pământ, multe femei au început să plângă în hohote. Și ochii bărbaților în toată firea erau împăienjăniți, sau chiar roșii de atâta șters. Tot atunci, în câteva fracțiuni de secundă s-a întâmplat un lucru la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Leu a făcut un salt, ca și când ar fi fost împins de un arc, peste mormanul de pământ și s-a auzit cum a căzut, schelălăind, peste copârșeu. Cu greu a putut fi scos de acolo. Multă vreme oamenii satului au povestit această întâmplare care s-a transformat în legendă.

Ne plăcea nouă, nepoților, să nu eșim din vorba bunicului. Numai așa ne răsplătea cu povești. Cel mai mult ne plăcea povestea cu regina care în rochie albă și voal mergea prin ploaie, într-o zi de toamnă, la brațul regelui. Au intrat într-o biserică de unde după un timp au eșit cu coroane pe cap. Apoi cu toții au mers într-o sală mare unde au mâncat și au băut pe săturate, iar la plecare au primit în dar farfuria din care au mâncat și cănile din care au băut. Ni le arăta ca dovadă că a fost acolo. Le și folosea dar numai la mesele festive de Crăciun și de Paști. De-abia când m-am făcut mai mare mi-am dat seama că bunicul nu a fost la o nuntă regală ci la încoronarea lui Ferdinand I ca Rege al tuturor românilor. Au fost invitați acolo primarii din toate comunele țării.
Cea mai mare răsplată din partea bunicului era de a ne trimite să-l adăpăm pe Cezar la fântâna din Părăul Furcii. Calul era blând și inteligent iar fântâna era la peste un Km. distanță. Puteam să mergem la trap și chiar la galop fiind siguri că n-o să pățim nimic. Dacă se întâmpla să cazi, stia cum să potrivească pasul pentru a nu te călca. Inteligența și atașamentul față de stăpân și le dovedea zilnic. Oricât de departe era, pe pășune, la fluieratul bunicului venea spre el în galop. Oricare membru al familiei putea să pună mâna pe el, să-l înhame la căruță ori să-l călărească. Străinii nu puteau face aceste lucruri S-a întâmplat odată ca bunicul să-și rupă piciorul fiind departe de sat, la vie. Cezar a fugit până acasă, a tropăit insistent cu un picior în pământ până a fost sigur că bunica l-a înțeles. Aceasta l-a înhămat la căruță și s-a urcat în ea. Spunea că niciodată n-a străbătut Cezar distanța aceea într-un timp atât de scurt.


La începutul celui de-al doilea război mondial Cezar era un cal arătos și în putere. A avut soartă de om fiind mobilizat (rechiziționat pentru nevoile armatei).Un timp nu s-a mai auzit nimic despre el.
Într-un tîrziu a sosit pe adresa bunicilor o scrisoare de la tata care comanda un pluton de infanteristi undeva pe dealurile de la Dalnik, din în apropierea Odesei. Spunea tata că odată făcea apelul soldaților. Vocea îi era ridicată. Din depărtare s-a auzit un nechezat. Când a început, cu aceeași voce, să dea comenzi, același nechezat. N-a trecut mult timp și nechezatul era tot mai puternic. Apoi, dintr-odată, în răpăit de copite, s-a apropiat. Întreaga grupă privea uimită calul, un armăsar înalt, dar costeliv, cum au ajuns aproape toți caii rechiziționați de armată din gospodăriile țărănești. Feciorii îmbrăcați în haine militare nu înțelegeau ce se întâmplă, de ce calul privește spre ei ciulind urechile și dând din coadă. Cel mai uimit era însă tata. Recunoscu armăsarul și strigă spre el: Cezar ! Cezar se apropie și-și puse capul pe umărul lui. Întâlnirea, la aproape o mie de kilometri de casă, a fost emoționantă. Despre ea s-a vorbit în tot regimentul.
Cezar s-a întors după război acasă. Poate și pentru a-l cunoaște noi, copiii de atunci, și a-l purta atâția ani în memorie. Tata a rămas în acele depărtări venind-i acasă doar amintirea.
Amintirea lor, a bunicilor, a tatălui, a lui Leu și Cezar, se va stinge odată cu cei ce i-au cunoscut.

Și, dacă mă gândesc bine, sunt ultimul dintre cei care i-au cunoscut.