Mama, nu avusese ea vreodată pretenții prea mari. Se mulțumea cu atât de puțin. Nu, nu era mediocră, ba dimpotrivă! Nu despica firul în patru, deși – băgam eu mâna în foc – avea minte de detectiv! Nu reproșa. Avea felul ei înnăscut de a face spectacol din nimicul pe care noi, ăști-așa de zgârciți, așa de mărunți nu ne feream constant a i-l livra. Dintr-o intonație seacă iscase odată sanie argintată: ne-a trecut prin față în seara când iarna sau ce va fi fost dânsa îngheța cam tot ce găsea. Pașii copilului exprimentând migrene de duminici, fără a ști a le numi, lăsau dâre în timp ca-ntr-un nisip. Venea Crăciunul și mama ținea ca ferestrele casei noastre să fie luminate: trudea, deci, să nu se-așeze întunericul... Cu mama începeau neîndoielnic marile expansiuni...

Încercam să mă pun pe mine în locul ei, asemenea să-i fiu. Să izvodesc și eu pomi, alte miracole, să primesc atâtica, să nu judec, să nu mă supăr, să nu cârtesc. Dar mâinile și respirația și chipul, toate mi se terminau înainte de-a scoate din rărunchii nimicului grăuntele big bang-ului, premisa aceea inefabilă a Spectacolului...


Cu atât de puțin se mulțumea mama! Îmi cerea din când în când să-i cumpăr „Un apidermin!”... cu semn de exclamare fantastic, fără vreo urmă de imperativ: pur și simplu, nu era de găsit la magazinele sătești. Și ce bucurie imensă când simțea că i l-am adus! Ca-ntr-o curgere lină, ca-ntr-o iubire, desfăcea tacticoasă ambalajul. Preț de câteva secunde păstra pe linia vieții recipientul din plastic ca pe elixir. Deschidea capacul! Cu buricul arătătorului lua milimetrul cel mai consistent; aromá, seci, împrejurimile. Închidea la fel de spontan. Fericirea se cuvenea, măcar uneori, a fi amânată... până în momentul acela în care, printr-o fină incizie de bisturiu (cum numai mamele știu să o facă), avea să proclame: clipa asta adevărată!




Când a plecat departe, mama avea fața dalbă. Ca de copil. Ca de floare de cireș. Pesemne atunci se năștea pentru totdeauna