agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-10-20 | [This text should be read in romana] |
DOMNU’
Școala cea mai bună e aceea în care înveÈ›i, înainte de toate, a învăța. Nicolae Iorga, Cugetări Un dascăl – acest erou civilizator al oricărui neam – se dispersează în masa de elevi pe care o instruieÈ™te, luminând-o, la fel cum un cub de zahăr se dizolvă în ceai, îndulcindu-l. Autorul A fost odată ca niciodată… Cât de frumos suna începutul poveÈ™tilor anilor copilăriei. PoveÈ™tile anilor când tot ce zboară se mănâncă. PoveÈ™ti ai căror eroi – veniÈ›i din alte lumi, de pe alte tărâmuri – ne-au îmbătat sufletul cu frumuseÈ›ea, cu nobleÈ›ea È™i, mai ales, cu vitejia È™i izbânzile lor în lupta dintre bine È™i rău, luptă din care ei, eroii, reprezentând chipul binelui, ieÈ™eau întotdeauna învingători. Și câți dintre noi nu ne vom fi văzut, atunci, greuceni, feÈ›i-frumoÈ™i, ilene-cosânzene, voinici ca Prâslea ori prinÈ›i, prinÈ›ese, împăraÈ›i sau împărătese È™i tot ce putea spera, imaginându-È™i, mintea noastră de copii. Pentru că, atunci, speranÈ›a nu ne-o putea împiedica nimeni. Ba aÈ™ putea zice că, pe parcurs, prin simpla ascultare ori prin îndemnul la lecturarea acelor poveÈ™ti, chiar ne era încurajată. ÃŽnsă când îmi aduc aminte ce mici È™i ce proÈ™ti eram atunci, la început, mă umflă râsul. Se întâmpla în 1952. Atunci, cel puÈ›in eu m-am trezit, la sfârÈ™itul verii acelui an, că, pur È™i simplu, trebuie să merg la È™coală. Nu-mi mai aduc aminte ce trăiri am avut. Nu È™tiu câtă bucurie a fost pe capul meu. Nici teamă am impresia că n-a fost, ci, mai curând, un anumit grad de curiozitate, amestecat cu un sentiment de neliniÈ™te față de noul cu care urma să dau piept. Căci una e să te înveÈ›e mama sau tata – la vremea aceea, acasă, printre treburile lor – să numeri până la zece ori să mâzgăleÈ™ti o foaie de hârtie, cu pretenÈ›ia că începi să scrii litere, È™i alta e ca aceste noÈ›iuni să-È›i fi fost transmise de la înălÈ›imea catedrei È™i de la măreÈ›ia unui specialist. Iar a lua un copil – în vremurile acelea – È™i a-l pune brusc în faÈ›a unei experienÈ›e noi mi se pare, acum, a fi fost, pentru el, o încercare nu lipsită de emoÈ›ii; un copil care, până atunci, se È›inuse de fusta mamei ori de pantalonii tatălui; un copil care – cel puÈ›in în cazul meu – nu avea voie să iasă din curte fără încuviinÈ›are unuia dintre părinÈ›i, pentru că, altfel, jar mânca; un copil care nu È™tiuse ce este aceea pregătire preÈ™colară, întrucât nu-mi aduc aminte ca, până să merg eu în clasa întâia, să fi existat în sat instituÈ›ia numită astăzi Grădiniță. Și, cu toate astea, iată-mă dus de tata, la 15 septembrie, la È™coală. Tata a vorbit ceva cu DOMNU’, È™i a plecat, lăsându-mă de izbeliÈ™te. Cred că È™i un viÈ›el, la o poartă nouă, ar fi urmărit scena cu priviri mai puÈ›in confuze. De gât îmi atârna o trăistuță, făcută de mama dintr-o pânză mai groasă ori, poate, din vreo bucată de dimie. Iar în ea – ei, aici, È›ineÈ›i-vă bine – mi se puseseră instrumentele cu care urma ca eu să descifrez buchea cărÈ›ii: tăbliÈ›a È™i condeiul. Nu È™tiu de ce tatăl meu – pentru că el fusese cu ideea – procedase aÈ™a. Era, totuÈ™i, un om È™colit, chiar dacă își avea rădăcinile în țărănimea satului. Și nu cred să se fi gândit că lucrurile nu evoluaseră cât de cât în anii aceia tulburi ai, încă, zorilor noii orânduiri. Poate lipsa, pentru moment, a banilor i-ar putea conferi o circumstanță atenuantă. Ne aflam în perioada cotelor obligatorii; tatăl meu fusese trecut la chiaburi, doar din cauza profesiei, pentru că situaÈ›ia materială a familiei nu o justifica; iar statul strângea, cu râvnă, fondurile necesare plătirii despăgubirilor de război către „marele È™i prietenul popor sovietic, eliberatorul“. ÃŽnsă, mai curând, cred că fusese animat de ideea năstruÈ™nică de a-È™i aminti sau de a aminti cu ce se instuiseră înaintaÈ™ii lui ori, poate, chiar È™i el. Să nu uităm că se născuse în ultimul an al primului deceniu al secolului trecut. Și nu cred să nu fi È™tiut că învățătorul era cel care stabilea pachetul de rechizite È™colare, necesar elevilor la începutul fiecărei clase. Și totuÈ™i, scosese „de la naftalină“ cele două ustensile, È™i mi le pusese în trăistuță. Pe o parte a tăbliÈ›ei, trasase liniatura potrivită începutului – aÈ™a cum aveam să constat ulterior că arată pagina primului dintre cele trei caiete, pe care urma să învăț scrierea de mână a literelor mari È™i mici: linii orizontale È™i linii oblice, înclinate spre dreapta, ceea ce îi dădea literei caracterul cursiv sau italic. Iar pe verso, configurase pătrățelele foii de matematică. Ambele, È™i tăbliÈ›a, È™i condeiul – un beÈ›iÈ™or din grafit, care lăsa o dâra albă pe tăbliță, erau din acelaÈ™i material. După ce scriai ce aveai de scris È™i „pagina“ se umplea, totul se putea sterge cu o cârpă È™i o luai de la cap… Condeiul, îmi aduc aminte, era miezul de cărbune, cel care constituia unul dintre polii bateriilor electrice, acelea aÈ™a-zis „pătrate“, folosite È™i în È›ara noastră, miez pe care îl scoteam când bacteria era deja consumată È™i îl ascuÈ›eam, ca pe un creion, tocindu-l pe o piatră. ÃŽntre timp, în curtea È™colii, noi, copiii, începuserăm deja să facem cunoÈ™tință unii cu alÈ›ii. Eu, de pildă, care, între timp m-am dezmeticit, îi È™tiam pe câțiva, aceÈ™tia fiind din satul meu È™i locuind prin apropiere. ÃŽnsă nici de ceilalÈ›i, veniÈ›i din prin sate vecine, nu mi-a fost greu să mă apropii. Iar după ce ne-am zbenguit o vreme, iată-ne băgaÈ›i la clasă de către DOMNU’. De fel, dintr-un sat, aparÈ›inând altei comune, situat la aproximativ 13-15 kilometri de noi, DOMNU’ venise în satul nostru, cu ani în urmă, ca învățător calificat, se căsătorise cu o fată de-a locului – care, ca multe alte fete ale acelei vremi, făcuse Școala de menaj – È™i se stabilise aici, unde a È™i rămas tot restul vieÈ›ii. Școala, pe atunci, funcÈ›iona într-o clădire – asta aveam s-o aflu mult mai târziu – construită în anul 1906, È™i dată în folosință în 1907, de către primarul din acea vreme al comunei, TACHE TOCILESCU, „pe cheltuială proprie“, clădire ce dispunea de un coridor, o sală de clasă, o cancelarie, precum È™i de alte trei camere, care formau locuinÈ›a învățătorului. Aici È™i-a È™i petrecut DOMNU’ cea mai mare parte a vieÈ›ii, È™i abia către sfârÈ™itul carierei È™i-a construit propria-i casă, mai la vale cu aproximativ 1 kilometru față de Școală, pe un teren donat de Primărie. DOMNU’ avea să ducă mai departe – peste veacuri – tradiÈ›iile È™colii româneÈ™ti, a cărei obârÈ™ie – cel puÈ›in în zona noastră – trebuie căutată undeva în veacul al XVI-lea, când pe tronul Țării RomâneÈ™ti se afla VLAD VINTILÄ‚ AL VII-LEA, de la Slatina (1532 - 1535), domn ce provenea din rândul boierimii, dar care nu avusese È™anÈ™a de a domni decât trei ani, fiind răpus – confom LetopiseÈ›ului Cantacuzinesc – de clanurile boiereÈ™ti rivale, prin metoda binecunoscută a trădării: „Deci când au fost al treilea anu da domnia lui, s-au dus Vintilă Vodă la Craiova să vâneze cerbi peste Jiu È™i s-au sfătuit cu oamenii lui, pă taină, ca acolo să taie È™i alti boieri. Iar boierii prinzând de veste, încă s-au gătit È™i s-au grăbit da au tăiat pe Vintilă Vodă“. Acest voievod, pe care istoria îl califică a fi fost unul dintre fiii nelegitimi ai lui Radu cel Mare (1495 – 1508), dar cu ascendent matern în părÈ›ile Buzăului, ctitorise – sau doar renovase –, conform aceluiaÈ™i LetopiseÈ›, în nordul judeÈ›ului, o mânăstire. „Și au făcut Vintilă Vodă Sfânta Mânăstire Menedic È™i au taiat mulÈ›i boieri“. Aici, la Mânăstirea „ot Menedic“, locaÈ›ie aflată la vremea aceea pe teritoriul de azi al comunei mele, care îi poartă numele – Vintilă Vodă –, a fiinÈ›at o È™coală de grămătici, plasată de studiile istoricilor printre primele È™coli în limba română din Muntenia. DistanÈ›a în timp, față de evenimentele pe care încerc să le relatez aici, legate de primii mei patru ani de È™coală, mă împiedică să-mi aduc aminte unele scene ale vremii intrării mele pe făgaÈ™ul „învățăturii de carte“, scene care, sunt convins, mi-ar face o deosebită plăcere să le retrăiesc È™i să le judec, bineînÈ›eles, cu ochii È™i cu mintea de acum. De aceea strădaniile mele se vor îndrepta către acele aduceri aminte, rătăcite prin diferite unghere ale memoriei, din care să pot stoarce cât mai multe „amănunte esenÈ›iale“. Sigur, în acea primă zi de È™coală, a fost prezent È™i domnul POMPILICÄ‚, „oficiantul sanitar – felcerul“, cum se mai numea atunci, È™i chiar până mai târziu, cadrul mediu al Dispensarului Medical al comunei, înlocuit, apoi, cu „asistentul“ –, care ne-a controlat, „la prima vedere“, din punct de vedere medical: urechi È™i mâini curate, ochi, gât, nas, unghii tăiate, batistă curată –, dându-ne apoi „avizul epidemiologic“, necesar participării în colectivitate. Iar a doua zi, bineînÈ›eles, mă prezentam È™i eu cu ustensilele recomandate: un caiet pentru scriere, altul pentru aritmetică, un creion – negru – È™i nelipsitul corector care, la vremea aceea, era guma de È™ters. Intram, astfel, în rândul celor pe care DOMNU’ urma să îi iniÈ›ieze în „studiul literelor È™i al cifrelor“. Școala, în vremea aceea, își desfășura activitatea conform pedagogiei È™i metodicii epocii. Abecedarul l-am parcurs tot timpul clasei întâia, plus primul trimestru – dacă nu cumva È™i jumătate din cel de al doilea – din clasa a doua. Scrierea, am început-o cu creionul. BineînÈ›eles, prima dată am exersat „bastonaÈ™ul, cârligelul, ovalul, semiovalul, biciuleÈ›ul, pălăriuÈ›a, căciuliÈ›a, tilda“, elementele cu care urma să învățăm compunerea È™i scrierea atât ale literelor, cât È™i ale cifrelor. DOMNU’ ni le desena pe tablă, iar noi ne chinuiam să-l imităm pe caiete. Apoi trecea printre rândurile de bănci È™i se uita la fiecare, să vadă ce-a făcut. La unii mai punea mâna È™i mai îndrepta câte ceva, altora doar le atrăgea atenÈ›ia. Și cred că de-abia în clasa a treia, după ce am încheiat „studiul literelor È™i al cifrelor“, È™i am consolidat cunoÈ™tinÈ›ele dobândite, am trecut la scrierea cu cerneală, pe care am făcut-o cu „tocul de scris, cu peniță“. DeÈ™i exista È™i la noi în È›ară, de stilou nici nu putea fi vorba, iar pixul cu pastă nici nu È™tiu dacă apăruse. TotuÈ™i, mai târziu, când stiloul câștigase deja supremaÈ›ia în faÈ›a tocului, deÈ™i era È™i el în vogă, pixul a fost, mai întâi, interzis la clasele mici, sub motiv că deformează scrisul copilului. ÃŽnsă trecerea la scrierea cu cerneală, pe lângă pasul înainte, a fost – uneori È™i pentru unii – un dezastru. Fie, din greÈ™eală, câte un copil răsturna călimara È™i, dacă nu toată, măcar o parte din cerneală se împrăștia pe bancă È™i pe caietul respectivului; fie altul înmuia peniÈ›a prea adânc în călimară, iar surplusul de cerneală ajungea, sub forma unei pete, pe caiet; fie, în cazul în care călimara era plină, porÈ›iunea din toc – cea care susÈ›inea peniÈ›a – se murdărea È™i ea, mânjind degetele copilului, iar de aici, cerneala ajungea pe ambele mâini ori È™i pe față. Erau È™i copii care aveau un tip de călimară, care, chiar dacă se răsturna, nu se vărsa. Aceasta nu mai avea gâtul respectiv pe care să se înÈ™urubeze capacul, ci marginea ei superioară, pe toată circumferinÈ›a, era răsfrântă înspre interior, formând o pâlnie. Astfel că, È™i dacă întorceai călimara cu susul în jos, cerneala rămânea în spaÈ›iul format de acea pâlnie, cu porÈ›iunea superioară a peretelui călimării. Din această etapă, mai trebuie amintită È™i folosirea sugativei, întrucât, la acea vreme, cerneala se usca mai greu pe foaia de hârtie, necesitând un timp ceva mai îndelungat. Iar cei care nu aveau această „ustensilă“, în perioadele în care se făcea focul pentru încălzirea clasei, se duceau la sobă, luau cenușă, È™i o presărau pe foaia de caiet, peste ce scriseseră. CenuÈ™a absorbea cerneala, iar când se usca, era scuturată. ÃŽnsă È™i această procedură dura un timp. Tot atunci, am început È™i caligrafia – scrierea de mână, frumoasă –, acea scriere cu forme rotunjite ale literelor, plăcută ochiului, la care DOMNU’ era maestru. Nici la celelalte discipline, DOMNU’ nu s-a arătat mai prejos. Ne-a învățat să cântăm ordonat, în cor. La Domnia sa am văzut pentru prima oară un diapazon, pe care, când ne dădea tonul la cântecul ce urma să-l intepretăm, îl lovea, ca È™i DOMNU TRANDAFIR, de colÈ›ul catedrei. Ne-a încântat È™i cu poveÈ™tile copilăriei, pe care ni le-a spus sau ni le-a citit. Am avut È™i oră de Lucru manual. Noi, băieÈ›ii, printre altele, am împletit foi de porumb È™i am făcut È™tergători, dintre care, o parte au fost puse la uÈ™a clasei, pentru a ne È™terge picioarele, ca să nu intrăm cu încălțările murdare, celelalte luându-È™i-le fiecare acasă. Iar fetele au învățat să coasă. Pe ele, le-a dirijat soÈ›ia DOMNULUI. ÃŽnsă cel mai pregnant, din această perioadă, mi-au rămas în memorie trei aspecte. ÃŽn primul rând, cum ne-a explicat Domnu’ formarea numerelor mai mari decât zece. Nu È™tiu astăzi cum È™i cu ce se procedează, însă atunci, materialul didactic pe care l-am folosit era constituit din beÈ›iÈ™oare. Numărătoarea – abacul – am folosit-o foarte puÈ›in. După ce am învățat cifrele È™i numerele de la zero la nouă, inclusiv numărul zece, DOMNU’ a legat o astfel de grămăjoară de beÈ›iÈ™oare, zece la număr, cu o ață È™i agățat-o de un cui, bătut în partea din dreapta-sus a tablei. Apoi a lua alt beÈ›iÈ™or È™i a pornit cu el spre acel loc, È™i, în drum, ne-a spus: „Eu, acum, duc un beÈ›iÈ™or spre zece“. Și l-a agățat lângă grămăjoară. După care a continuat: „Am format astfel numărul un-spre-zece“. Ne-a pus să repetăm cu voce tare. A mai luat un beÈ›iÈ™or È™i l-a agățat lângă primul. „Acum, am dus două beÈ›iÈ™oare spre zece“. Iar noi, copiii, am învățat numărul „doi-spre-zece“. DistanÈ›a în timp nu-mi permite să-mi amintesc cum ne-a explicat Domnu’ diferenÈ›ierea genurile pentru a È™ti să folosim corect numeralele compuse cu doi. Apoi a trecut la „trei-spre-zece, patru-spre-zece“, despre care ne-a spus că, în mod curent, se pronunță „paisprezece“ È™i aÈ™a mai departe. Când a mai adăugat un beÈ›iÈ™or la nouă, s-a completat a doua zece, iar noi am învățat numărul „douăzeci“. ÃŽn al doilea rând, vreau să afle cititorul că, în timpul celor patru clase, am fost în prima „excursie“ din viaÈ›a mea, excursie cu a cărei ocazie, DOMNU’ ne-a dus să vizităm ZIDUL VECHI, ceea ce însemna – È™i înseamnă È™i astăzi – „rămășiÈ›ele ruinelor“ Cetății ridicate aici de domnitorul muntean, de la care È™i-a luat numele comuna. Spun „rămășiÈ›ele ruinelor“, conÈ™tient fiind că expresia este una pleonastică. Dar o fac totuÈ™i. Și iată de ce: DOMNU’ ne-a încolonat doi câte doi, am ieÈ™it din curtea Școlii È™i am apucat-o, mergând pe jos, înspre munte, pe È™oseaua principală. După aproximativ un kilometru – un kilometru È™i ceva, È™oseaua se oprea la marginea dreaptă a Slănicului – râul ce curge, de amar de vreme, prin comuna noastră –, pentru a se continua de cealaltă parte a acestuia, traversarea lui, la vremea aceea, făcându-se direct prin apă. Noi însă am părăsit această cale, È™i, urcând pe o potecă, pe marginea malului râului, trecând pe lângă casele È™i grădinile oamenilor din RÄ‚GHINARI – sat, atunci, iar astăzi, cătun component al satului Vintilă Vodă, care era, È™i este È™i reÈ™edinÈ›a comunei –, È™i am ajuns pe un platou măricel, plin de iarbă È™i de pomi fructiferi, È™i de la care, terenul continua să urce. Aici, în apropierea malului râului, exista o adâncitură cam de o jumătate de stat de om È™i largă de cincizeci – È™aizeci de metri pătraÈ›i, iar tocmai pe marginea malului, se vedea un mic rest de zid, care se arăta a se fi continuat de la mal în interiorul terenului, È™i care, cândva, făcea parte din ceea ce fusese Cetatea durată cu peste patru sute de ani în urmă de către VLAD VINTILÄ‚ VODÄ‚, între zidurile căreia, voievodul ctitorise „Mânăstirea ot Menedic“. De la nivelul acelui rest de zid, peretele malului cobora – È™i coboară È™i astăzi – abrupt, treizeci-cincizeci de metri, până în albia râului, care, la acest nivel, are o deschidere destul de largă, È™i de unde vestigiul respectiv se vede cel mai bine. Apoi DOMNU’ ne-a dat câteva detalii, pe care, în puÈ›inele rânduri citite de mine despre această cetate, nu le-am întâlnit. Astfel, la vremea respectivă, albia râul s-ar fi aflat la nivelul terenului pe care era construită cetatea, ceea ce crease posibilitatea săpării unui È™anÈ› în jurul acesteia È™i umplerea lui cu apă din râu. ÃŽn dreptul porÈ›ii cetății, peste È™anÈ›, ar fi fost durat un pod basculant, care stătea tot timpul ridicat, el fiind coborât doar când intra sau ieÈ™ea domnitorul – ori altcineva, „de-al casei“. Peste câțiva ani, un cetățean din sat mi-a povestit că ar fi circulat prin lume o legendă, conform căreia calul voievodului avea potcoavele puse invers, lucru care ar fi indus în eroare un potenÈ›ial duÈ™man, în legătură cu intrarea sau ieÈ™irea voievodului din cetate. S-a mai vorbit È™i despre existenÈ›a unor tunele, care, plecând de la cetate, ar fi ajuns, pe sub albia râului, într-un sat vecin. Lucru neconfirmat de cercetărilor aheologice întreprine la nivelul sitului, cercetări care au fost oprite în anul 1933. Și, în sfârÈ™it, cel de al treilea aspect constă în faptul că, din clasa a IV-a, am început studiul Limbii ruse, limbă care va deveni obligatorie în toată È›ara È™i cu care soarta m-a binecuvântat până la finele liceului. Iar dacă cineva va crede că această limbă străină ne-a fost predată – nouă, copiilor de atunci – de vreun profesor de specialitate sau măcar de vreun refugiat basarabean, cunoscător al respectivei limbi – ce își părăsise locul de baÈ™tină, fugind din calea ruÈ™ilor, care înaintau vertiginos, ocupând teritoriu după teritoriu, se înÈ™eală. Ei bine, Limba rusă ne-a fost predată chiar de către DOMNU’. Nu ÅŸtiu cât de ataÅŸat a fost Domnia sa de valorile noii ideologii, care se împicioroga vârtos, la acea vreme, în Å£ara noastră, È™i cât de mult a iubit această limbă ÅŸi poporul căruia îi aparÈ›ine – sovietic, atunci. Dar È™tiu că m-a iniÈ›iat în tainele ei, care, deÈ™i străină latinității noastre, nu mi s-a părut inabordabilă. Ba, din contră, în afara unei pronunÈ›ii ceva mai greoaie, din cauza numărului mare de consoane, aÈ™ezate consecutiv – în unele cuvinte –, mi-a dat impresia a fi uÅŸor de învăţat. DeÅŸi mai târziu, auzind-o vorbită, de ruÅŸi get-beget, la radio, la televiziune sau în filme, mi s-a părut chiar dezagreabilă. ÃŽnsă acum, peste zeci de ani, îmi dau seama că o parte a comportamentului de atunci al învățătorului meu nu a fost decât o echilibristică de circumstanţă pentru supravieÅ£uire. De aceea, trecând peste aceste considerente, astăzi, sunt convins că Domnia sa a fost obligat – politic È™i nu profesional – să facă acest lucru. Și spun asta întrucât, după ce am început să-mi adun amintirile cu care să încropesc scrisul de față, am cunoscut un nepot al soÈ›iei DOMNULUI, care mi-a povestit următoarea pățanie a acestuia. Era în plină teroare, încă stalinistă, asupra poporului român, iar o parte a acestuia tot mai spera să vină americanii, să scape È›ara de ocupantul sovietic. VOCEA AMERICII, post de radio finanÈ›at de Guvernul Statelor Unite, înfiinÈ›at încă din 1942, emitea zilnic în Limba română, din Washington DC, întreÈ›inând vie flacăra acestei speranÈ›e. ÃŽn atare situaÈ›ie, mulÈ›i români ascultau pe furiÈ™, uneori cu ferestrele camuflate È™i cu urechea lipită de aparatul de radio, principala emisiune a postului, transmisă, în limba română, seara. AÈ™a se face că DOMNU’, împreună cu alÈ›i doi colegi, învățători È™i ei, plus încă vreo câțiva prieteni, consăteni, se întâlneau în casa preotului din sat È™i ascultau Vocea Americii. Dar chestiunea n-a durat mult. Securitatea intrase deja pe fir, È™i grupul a fost descoperit. Nu È™tiu ce s-a întâmplat cu ceilalÈ›i, însă DOMNU’ a fost condamnat È™i a executat zece zile de închisoare. Ulterior s-a aflat că cei care-i dăduseră pe mâna Securității erau cei doi colegi învățători. Și cum „organele“ vremii aveau atunci drept de viață È™i de moarte asupra oricui, nu mi-a fost greu să trag concluzia pe care am expus-o mai sus, în legătură cu predarea Limbii ruse. Dar să trecem È™i peste această întâmplare È™i să povestesc cum am scos eu – o dată – clasa din încurcătura în care o înfundase DOMNU’, întrebându-ne cum se zice pământ, în Limba rusă. Clasa amuÈ›ise cu ochii plecaÈ›i. Și nici eu nu mă simÈ›eam prea bine. TotuÈ™i, parcă ceva-ceva îmi umbla prin minte. ÃŽnsă nu am avut curajul să ridic mâna È™i să i-o reped Domnului în ochii, ca să mă vadă că È™tiu. AÈ™a procedau cei care voiau „să intre în vederile Domniei sale“, pentru ca musai să răspundă. Uneori, multe mâini se agitau în aer, asemenea unui stol de rândunele, în zborul lor precipitat, cu schimbări bruÈ™te de direcÅ£ie. Unii, în special cei din rândul întâi de bănci, se ridicau în picioare, aplecându-se peste pupitre, vrând parcă să-l atingă cu degetele pe DOMNU’, când acesta stătea în apropierea lor. Și, pentru că nu eram sigur de răspuns, am sprijinit cotul mâinii drepte pe spătarul băncii È™i am dus mâna, cu pumnul strâns, către ureche. Am desfăcut apoi, cam pe jumătate, degetul mare, indexul È™i mediusul de celelate degete È™i am rămas aÈ™a, cu mâna lipită de ureche, uitându-mă în altă parte, „gânditor“, cum aveam să-l văd mai târziu, prin cărÈ›i, pe Grigore Alexandrescu. DOMNU’ însă a văzut È™i, fiind eu, probabil, singurul care aÈ™ fi dat oarecare semne, m-a ridicat în picioare; - Ia zi tu, mă!… – mi-a răsunat în urechi vocea lui, care, atunci, mi s-a părut tunătoare. - „ZemlÃa“, am catadicsit eu cu jumătate de glas, după ce m-am ridicat È™ovăitor. - Așșșa, mă, a tunat, din nou, Domnu’, „zemlÃa“. Să È›ineÈ›i minte toÅ£i că „pământ“, în Limba rusă, se zice „zemlÃa“. Stai jos, mi-a mai spus. Iar eu m-am aÈ™ezat nu atât mulÈ›umit că am scos clasa din impas, ci cred că mai mult mândru, întrucât È™tiusem cum se zice pământ în limba tovarășului Stalin, pe care unii români îl ovaÈ›ionaseră cu: „Stalin È™i poporul rus/ fericire ne-au adus“ È™i îl plânseseră, cu trei ani în urmă, când părăsise această lume. Dar să vorbim puÈ›in È™i despre cum ne comportam noi, elevii, È™i cum menÈ›inea învățătorul nostru disciplina în clasă. Nu-mi aduc aminte ca, măcar în prima zi de È™coală, să fi avut vreo teamă față de DOMNU’. Avea, de obicei, o voce calmă, cu un timbru uÈ™or spre grav, care, mie, mi se părea totuÈ™i, uneori, a fi tunătoare, cum am mai spus. Iar asta se întâmpla atunci când noi, copiii, îl supăram, iar Domnia sa era nevoit să ridice glasul. Dar au fost È™i situaÈ›ii în care, pentru a readuce disciplina pe făgaÈ™ul cel bun, a fost nevoit să recurgă È™i la metode mai „radicale“, întrucât unii dintre noi săreau adesea calul. ÃŽn rest, vocea îi era un amestec de blândeÈ›e È™i severitate, trecerea de la una la alta făcându-se, mai totdeauna, aproape imperceptibil. Și totuÈ™i, una dintre fostele colege, în perioada în care mă hotărâsem să aÈ™tern pe hârtie aceste rânduri, întrebând-o ce amintiri mai are din acele vremuri, mi-a mărturisit că nu È›ine minte mai nimic, în afara faptului că atunci când intra DOMNU’ în clasă, aproape se scăpa pe ea de frică. ÃŽnsă eu nu È™tiu ca nici ea È™i nici vreuna dintre celelalte fete să-l fi supărat pe DOMNU’, astfel încât să-l determine să recurgă la procedee mai dure. Poate la a le atrage atenÈ›ia sau a le certa. ÃŽn schimb, băieÈ›ii… Metoda obiÈ™nuită de aducere pe calea cea dreaptă a „fiului rătăcit“ era trasul de urechi, È™i, uneori, trasul de gușă. ÃŽn legătură cu această ultimă „metodă de corecÈ›ie“, îmi aduc aminte o întâmplare, având drept erou pe unul dintre colegi, întâmplare care, dacă n-ar fi fost neplăcută pentru cel pe seama căruia s-a petrecut, ar fi fost hazlie. Unii părinÈ›i nu se ocupau de copiii lor, ca aceÈ™tia să-È™i facă temele. Ba, mai mult, unii dintre ei îi puneau la diverse treburi, cel mai adesea trimițându-i, în timpul liber, cu vacile sau cu oile la păscut. Colegul respectiv era unul dintre aceÈ™tia. Și totuÈ™i, periodic, mai răspundea câte ceva, când era întrebat de către DOMNU’. Spre deosebire de fratele lui geamăn, care era total „paralel“, având È™i un oarecare grad de retard mintal. Și totuÈ™i, cum-necum, au absolvit amândoi cele patru clase, È™i s-au oprit. Dar, într-una dintre zile, fie că DOMNU’ i-a cerut celui mai zdravăn la cap să răspundă la o întrebare, iar el n-a È™tiut, fie că l-a văzut făcând altceva cu fratele său, cu care stătea în bancă. Și atunci l-a chemat în faÈ›a clasei, l-a apucat cu două degete de sub bărbie, l-a ridicat puÈ›in È™i a început să-l plimbe stânga-dreapta, certându-l. Iar atâta timp cât n-a fost zgâlțâit prea tare, s-a menÈ›inut pe picioarele lui. ÃŽnsă din momentul în care DOMNU’ l-a tras un pic mai tare È™i l-a ridicat, ajungând pe vârful picioarelor, È™i simÈ›ind, din legănări, că-È™i pierde echilibrul, s-a apucat cu mâinile de pantalonii învățătorului. Și aÈ™a cum îl plimba DOMNU’, stânga-dreapta, tras de gușă, aÈ™a se plimbau È™i pantalonii pe picioarele acestuia. Dar să nu-È™i închipuie cineva că respectivul a fost singurul elev din clasă pedepsit, în cei patru ani. Iar printre cei care au mâncat papară, pentru „bună purtare“, m-am numărat È™i eu. ÃŽn orice clasă, elevii erau aÈ™ezaÈ›i în bănci în funcÈ›ie de înălÈ›ime. Dar învățătorul îi mai poate aranja È™i È›inând cont de alte criterii. De exemplu, disciplina. Și iar nu-mi aduc aminte cum de eu am ajuns totuÈ™i în prima bancă, pentru că nu eram nici foarte înalt, dar nici dintre copiii cei mai scunzi din clasă. Drept care mă È™i instalasem de prima dată într-una dintre ultimele bănci, împreună cu un coleg pe potriva taliei mele. ÃŽnsă cred că neastâmpărul de care am dat dovadă eu È™i colegul meu, plus È™uÈ™otelile cu care ne întreÈ›ineam l-au determinat pe DOMNU’ să facă această mutare. Dar nici aici, n-am avut tot timpul starea necesară, ceea ce l-a făcut să-mi aplice o altă metodă de corecÈ›ie, încă folosită la vremea aceea. Tinea la catedră, „pe post de arătător“, la tablă sau la hartă, un metru confecÈ›ionat din lemn – acel instrument cu care vânzătorii de textile măsurau stofele È™i pânzeturile. Iar atunci, îl enervasem, probabil, foarte tare, de vreme ce m-am trezit cu Domnia sa lângă mine, eu fiind atent la cine È™tie ce giumbuÈ™lucuri făceam din mâini, pe sub bancă, împreună cu colegul. Și atâta È™tiu că am simÈ›it de câteva ori metrul acela cum se întinde pe spinarea mea. Și totuÈ™i, niciodată nu l-am văzut pe DOMNU’ făcând aceste lucruri cu patimă, ci doar atât cât să bage un pic frica în oasele neastâmpăratului. Iar mie, mi-a fost de ajuns. Acesta a fost IOAN LUNGU, învățătorul meu, cel care a pus creionul în mână multor generaÈ›ii de copii, iniÈ›iindu-i în tainele scrisului, cititului È™i vorbitului Limbii Române, precum È™i în tainele Matematicii È™i ale celorlalte È™tiinÈ›e, compatibile, la vremea aceea, cu primele patru clase; cel căruia eu, acum, în numele întregii mele generaÈ›ii, pe care a înstruit-o, îi aduc PRINOSUL NOSTRU DE RECUNOȘTINȚĂ; È™i cel căruia, pe tot parcursul celor patru ani, eu È™i colegii mei ne-am adresat Domniei sale cu apelativul DOMNULE, pe când acest cuvânt își trăia ultimele clipe, într-o vreme în care, foarte curând, urma să fie înlocuit, obligatoriu, cu cel de tovarășe. Fragment dintr-un posibil viitor volum, intitulat LA MASA LUI CHRONOS |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy