agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 303 .



Există un Dumnezeu al pisicilor?
prose [ ]
Doar o întrebare incomodă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [regius1000 ]

2023-10-30  | [This text should be read in romana]    | 





Există un Dumnezeu al pisicilor?

Eu, una, cred că există un Dumnezeu al pisicilor chiar dacă multora li se poate părea că acest lucru ar fi o blasfemie. Credința asta a mea vine din vremea când eram doar o copilă de câțiva anișori și când, miloasă cum sunt și acum, adunam de pe stradă toți pisoii vagabonzii și îi aduceam acasă, spre exasperarea mamei.
Tati, în schimb, era ceva mai îngăduitor și le făcea adăposturi, le cumpăra mâncare și apoi se îngrijea să le găsească câte un stăpân astfel că numărul pisicilor din curtea noastră rămânea într-un echilibru destul de instabil.
Totuși în primăvara timpurie în care eu am împlinit șase ani, exasperarea mamei a atins cote nebănuite pentru că, după ce că aveam deja vreo cinci pisici în curte, eu am găsit aruncați lângă gardul nostru încă doi pisoi. Și, înainte ca cineva să mă oprească, i-am adus în curte. Erau mici, abia făcuseră ochi și la insistențele mele mama i-a primit în cele din urmă în casă, cu condiția ca eu să am grijă de ei. Era încă destul de rece afară și sunt sigur că fără ajutorul nostru în cele din urmă ar fi murit amândoi. Am avut grijă așa cum m-am priceput eu mai bine și după câteva zile în care le-am dat lapte cu pipeta și-au mai revenit puțin și cu priceperea mea de fetiță le-am pus numele de Puffi și Puffo pentru că erau pufoși ca niște ghemotoace vii de blană. Creșteau văzând cu ochii și de-asta, când într-una din dimineți l-am găsi pe Puffi mort în cutiuța lui, nu mi-a venit să îmi cred ochilor.
Nu am spus nimănui nimic, dar m-am învinovățit pentru că numai cu o zi înainte, când a trebuit să-i dau de mâncare, m-a strigat una dintre prietenele mele afară și eu în graba de a ieși la joacă am uitat să îi încălzesc laptele și i l-am dat așa rece cum l-am scos din frigider. Puffo era sătul așa că nu a mâncat lapte rece și poate de asta a scăpat cu viață.
L-am luat în brațe și am plâns peste ghemotocul de blană inert și atât de plin de viață până ieri. Când l-am lăsat jos în cutia lor Puffo a început să îl lingă de parcă ar fi încercat prin gestul ăsta să-și readucă fratele la viață.
După ce m-am liniștit, tatăl meu m-a întrebat:
— Și acum ce facem cu el?
La privirea mea nedumerită a răspuns:
— Îl putem pune într-o pungă de plastic și să-l aruncăm la gunoi sau…
Am izbucnit iar în plâns și am întrebat:
— Dar bine tati doar atât a însemnat Puffi pentru noi? O bucată de gunoi pe care s-o punem în pungă și s-o aruncăm?
M-a strâns în brațe ca să mă liniștească, dar am apucat să văd că și ochii lui erau în lacrimi, nu știu dacă de grija mea sau de mila lui Puffi.
A înghițit nodul care îi stătea în gât și a continuat:
— … sau putem să îl punem într-o cutie frumoasă și să îl îngropăm în spatele grădinii și să spunem câteva cuvinte frumoase înainte de a-l acoperi cu pământ.
M-am desprins din brațele lui și l-am privit serioasă în ochi:
— Așa vreau să facem, tati, să vadă și suflețelului lui cât de mult l-am iubit.
Am căutat prin debara și în cele din urmă am găsit o cutie de pantofi viu colorată pe care am golit-o de fleacurile care erau în ea și cu ochii în lacrimi l-am înfășurat pe Puffi într-un fular vechi apoi l-am pus cu grijă în cutie. L-am privit pentru ultima dată, apoi am pus capacul cutiei, iar după ce tata a găsit o lopată în șopron am pornit spre spatele grădinii.
Tata a chemat și doi copii ceva mai mari ca mine și le-a dat câte zece lei și i-a pus să sape groapa:
— Noi se presupune că suntem rude, mi-a șoptit el, și rudele nu au voie să sape groapa, ci trebuie să plătească gropari pentru asta.
Nu știam de obiceiul ăsta sau poate că doar eram numai prea mică ca să știu despre el, dar am dat din cap serioasă convinsă fiind că tatăl meu știe ce să facă în astfel de împrejurări.
După ce copiii au săpat o groapă destul de adâncă au vrut să plece, dar tatăl meu i-a oprit:
— Stați lângă noi până zic câteva cuvinte, fiindcă apoi tot voi va trebui să acoperiți groapa.
Copiii s-au privit unul pe altul au părut gata să izbucnească în râs, dar după ce tati al meu s-a încruntat la ei s-au potolit, iar tati a început să vorbească împreunând mâinile exact ca un preot.
— Doamne, Dumnezeule al pisicilor, te rugăm să primești în raiul pisicesc pe acest suflet mic și nevinovat. Să ai grijă de el așa cum noi poate în neștiința noastră nu ne-am priceput să o facem.
Un junghi de vinovăție mi-a trecut prin inimă, când mi-am adus aminte de laptele rece pe care i l-am dat cu numai o zi înainte și ochii mi s-au umplut iar de lacrimi și mai lipsea puțin să încep să bocesc exact ca la o înmormântare adevărată.
M-am aplecat peste cutia de pantofi din groapă și cred că băieții au început iar să chicotească fiindcă l-am auzit pe tati al meu cum le șoptește scrâșnit ca să nu aud eu, dar tot l-am auzit:
— Astâmpărați-vă, că, dacă vă trag o lopată peste ochi, o să plângeți mai tare ca ea!
Se pare că amenințarea și-a făcut efectul fiindcă tot timpul cât tatăl meu a mai spus câteva cuvinte la marginea micii gropi au stat serioși, iar când totul s-a terminat, au acoperit groapa cu pământ și abia apoi au plecat.
Am mai rămas cu tati al meu pe marginea gropii și după, cum parcă am mai spus era un început friguros de primăvară și afară era mai mult înnorat decât senin și chiar înainte de a pleca a început să picure.
— Uite, Otilia, parcă și cerului îi pare rău că a murit pisoiașul tău și plânge peste mormântul lui.
Nu mai era nevoie și de cuvintele tatălui meu ca să izbucnesc iar în plâns și era gata, gata să mă arunc în genunchi pe marginea micului mormânt unde urma să se odihnească pentru vecie Puffi al meu.
Atunci dintr-o dată, norii împinși de vânt s-au dat la o parte și între ei s-a făcut o spărtură prin care soarele și-a făcut apariția și o rază îngustă de soare a poposit pe umărul meu stâng. Era exact umărul pe care obișnuia Puffi să se joace, iar tatăl meu mi-a zâmbit larg:
— Vezi, Otilia, Puffi a ajuns deja în rai și îți trimite un semn că totul e bine.
După ce am mai crescut am conștientizat că poate totul nu a fost decât o întâmplare, dar toată copilăria mea eu am crescut cu impresia că Puffi a ajuns cu bine în raiul pisicilor și de acolo mi-a trimis un semn că m-a iertat pentru laptele meu rece și care poate i-a pricinuit moartea.
Anii au trecut și uneori, când în viață îmi este foarte greu, și sunt multe momente din astea, ies în curtea casei bătrânești și privesc spre cer. Poate că este doar o coincidență, dar de cele mai multe ori, oricât de înnorat ar fi cerul, soarele găsește o mică spărtură printre nori și o rază de soare poposește pe umărul meu stâng acolo unde obișnuia să se odihnească Puffi.
Nu știu dacă chiar Puffi este cel care îmi trimite raza de soare pe umărul meu stâng, chiar deasupra inimii sau este acel Dumnezeu al pisicilor de care vă spuneam, dar în mod sigur după asta mă simt extrem de relaxată și toate problemele mele dispar ca duse de vânt.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!