agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 262 .



Un altfel de timp
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cristan ]

2024-01-12  | [This text should be read in romana]    | 



Dimineața venise repede, ca și cum după o lungă noapte plină de vise s-ar fi dezvelit obeliscul lumii traversate de incertitudini. Ca meteorolog, eram preocupat de evoluția vremii și îngândurat de ploile ce se anunțau. Acestea puteau să-mi facă dificilă întoarcerea la stația meteo din munte. Prea grăbit să văd micile bucurii ale vieții , mi-am pregătit automobilul și-am hotărât să-i fac plinul cu benzină.
În stația PECO mi-a atras atenția un prunc ce părea că așteaptă. Copilul avea o pungă cu pâine și urmărea atent mașinile ce treceau în viteză pe lângă el.
‒ Ce-i cu tine, l-am întrebat.
M-a privit atent, fără suspiciuni.
‒ Doresc să mă întorc acasă, mi-a răspuns.
‒ Unde este casa ta, l-am interogat eu.
‒ După dealul acela și mi-a arătat cu mâna dealul ce se zărea în depărtare.
Era exact în direcția în care urmă să mă deplasez. L-am invitat în mașină. Cu atenție a urcat, trăgând după el plasa cu pâine. Era scund, subțire la trup, abia se zărea din scaunul vehiculului.
‒ Vii des la oraș, l-am întrebat.
‒ Când mă trimit ai mei după pâine. Acum am pierdut rata de întoarcere.
Părea un copil cuminte și liniștit. Pe fața sa puteam citi bucuria curată a vârstei lui. Curiozitatea sa era evidentă. Urmărea mașinile ce treceau pe lângă noi, oamenii ce traversau străzile, dar și zborul păsărilor. Puștiul era degajat, liniștea lui îmi da și mie încredere.
Cu o noapte în urmă plouase și stradă era umedă. Circulam cu grijă. Orizontul era estompat de ceața densă care se îndrepta către noi. Am intrat în ea. Ceața ne înconjura lacomă, ca și când ne-ar fi devorat. Odată cu noi, părea că timpul dispăruse. Eram captivii unor forțe pe care nu le cunoșteam și nici nu le puteam identifica. Lumina nu străbătea pătura de ceață.
Amândoi, în scaunele mașinii, eram uimiți de atmosferă. Priveam atenți fără să avem teamă. Copilul părea că ascultă ceva ce eu nu auzeam. Incomodat de ceață nu-mi permiteam să înaintez. După un anumit timp de așteptare, nu mai eram sigur nici de dimensiunile timpului. El se dilatase, revărsându-se asupra noastră. Îi simțeam asprimea.
În oglindă mi-am văzut barba, deși eram proaspăt ras. Lângă mine era un adolescent. Puștiul pe care-l luasem în vehicul dispăruse.
După o perioadă relativă de așteptare am repornit motorul. Înaintam cu grijă. Adolescentul de lângă mine se foia, părând neliniștit.
‒ Nenea, strigă acesta, știi ce este iubirea?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. Sigur că știam, dar curiozitatea să m-a surprins. L-am privit în ochi. Eram pus în fața dialogului cu un flăcău dornic să descopere lumea.
‒ Iubirea, am spus eu și m-am oprit căutând să-i răspund prompt, este ca atunci când cineva ține cu adevărat la ține, care te acceptă așa cum ești.
Tânărul păru că înțelege și reveni cu o întrebare:
‒ Cum sunt femeile?
Am râs. Mi-am dat seama că tânărul are tendința să devină indiscret.
Eram concentrat la drum. Ceața se retrăsese discret, tot așa cum venise. Peisajul devenise alb, un strat de zăpadă se așternuse. Plecasem la drum la sfârșit de toamnă și iată că ne prinsese iarna. Din stradă venea un colind: „O, ce veste minunată! ....Maria naște pe Mesia!...”
‒ Iată ce este femeia, am spus eu atunci. Femeia este mama.
‒ Tu ai cucerit femei, reveni puștiul.
Mă simțeam prins în chingi. Cum să-i spun? Cum se cuceresc femeile? Eram eu în stare să-i explic unui copil?
‒ Femeile doresc să fie iubite, am afirmat.
‒ Cum?
Asaltat de întrebări neașteptate, incomode, am căutat să mă eschivez.
‒ Cu răbdare, fiind sincer cu ele.
Flăcăul nu părea convins. Sub autovehicul se adunase omătul prin care ne croiam drum ca și cum am fi intrat pe un teritoriu necunoscut. Zgomotul produs de roți capta atenția adolescentului. Acesta privea casele pe lângă care treceam, căutându-și locuința. Imobilele erau aceleași ca altădată. Trecusem de nenumărate ori pe lângă ele, dar acum le priveam acum cu alți ochi. Observam noi detalii pe care odinioară nu le zărisem. Arborii păreau sădiți de curând , ca și când un timp nedefinit s-ar fi scurs de la ultimul drum. Lucruri magice care să ne atragă, se găseau pretutindeni. Depindea de noi să le descoperim.
Băiatul aștepta să-și reîntâlnească părinții. Casa sa era înconjurată de o mulțime de oameni. Nu pricepeam ce se întâmplă. Mulțimea era ordonată și răbdătoare. Era o așteptare blândă.
Am oprit și tânărul îngândurat s-a îndreptat spre casă cu plasa de pâine. I-am văzut stinghereala în timp ce-și căuta părinții, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Rezemat cu tâmpla de pervazul ferestrei a privit în interior.
Era o poziție nefirească și dintr-o dată, i-am observat lacrimile. Plângea moartea tatălui.
‒ Tată, tată, cui m-ai lăsat? De ce nu m-ai așteptat?
Vocea lui răzbea prin mulțime. Era un urlet animalic, un regret imens.
Cei adunați la pomană umpluseră curtea. Unii stăteau pe băncuțe, așteptându-și rândul. Alții primiseră deja merindele. „Bogdaproste!”, se auzea vocea acestora. Soția răposatului le răspundea: „Să-i fie lui Dumitru pe lumea cealaltă!”
Cred că ajunsesăm la timp ca fiul să păstreze intactă memoria tatălui său după anii pierduți într-o clipă de neant. Emoțiile mulțimii în devălmășia ar fi putut afecta efigia tatălui său și să emită, ca un cod al stingerii, cântecul uitării. Odată interpretat cântecul născut din emoția negativă a regretului, defunctul ar fi pierdut aureolă mitizantă. Risipirea acesteia ar fi dus la ștergerea identității. Pierderea ar fi fost de nerecuperat pentru generațiile ulterioare. Fiului i se comuta responsabilitatea păstrării intacte a memoriei tatălui său, sarcină ce-l îndârjea , dar și îi întărea hotărârile, maturizându-l brusc.
Mă căuta cu privirea, conștient de compatibilitatea dintre noi. Îi eram alături în suferința sa. In apropierea mea lumea vorbea despre tatăl său care fusese un zugrav de biserici vestit, cât și credincios, plin de râvnă. Am ascultat si am aflat despre arvuna primita pentru pictarea unei biserici .Cu toții îl regretau pe Dumitru, și povesteau ceea ce știau anume că răposatul avusese o viata aspră,un timp locuise în mânăstiri, atunci deprinsese meșteșugul zugrăvitului de biserici de la un călugăr. Decretul din anii 1950, prin care se restructura traiul în mănăstiri, l-a obligat să se întoarcă în sat. Pictarea bisericilor pentru el era ca un act de credință. Mai târziu a fost obligat să picteze lozinci și care festive. El s-a supus nu dorea să între în conflict cu partidul unic. Credința o avea în suflet nu o lua nimeni. De sărbători neștiut de nimeni lua drumul muntelui împreună cu fiul său care atunci începea să silabisească se opreau pe la biserici de țară unde tatăl punea mână pe câte o pensulă și repara picturile ce se stricaseră. Fiul îl privea atent și uneori îl ajuta dându-i vopselele sau schimbând pensulele astfel s-a dus vestea despre ei.Umbla vorba: chemați-l pe Dumitru și pe fii-su sunt buni se pricep la zugrăvit pereții. Cu timpul le încredințau chiar lucrării întregi.Cea mai mare lucrare o primise chiar în preziua plecării fiului la oraș. Tatăl a fost mândru a numit-o lucrarea vieții sale, îi era dragă și pentru că urma să picteze însăși la mănăstirea unde
locuise cândva.S-a dăruit ei cu trup și suflet dar și pentru ași stinge dorul de fiul pe care dorea să-l vadă revenit odată în pragul casei.Era firesc ca tatăl sa nu știe nimic despre fiul său captiv într-o buclă a timpului.Lumea mai spunea că bătrânul s-a îmbolnăvit și nu a mai putut lucra atunci a lăsat cu voce stinsă dorința ca lucrarea să fie împlinită de fiul său.Nu-i va fi ușor mi-am spus în sinea mea dar
dorința trebuia îndeplinită. Am dedus că fiul era obligat moral să săvârșească lucrarea de unul singur ..Frământarea fiului era uriașă.
Prin fereastră vehiculului îi zăream preocuparea. Era evidentă, la fel ca și grija sa.. M-a rugat să ne continuăm drumul, a urcat.I-am privit chipul schimbat. Riduri adânci îi străbăteau fruntea., care în niciun caz nu era cea a puștiului pe care cu puțin timp în urmă îl luasem cu mine. Pe fostul copil îl știam asemănător mie.Dar acum aveam lângă mine un adult îmbătrânit.. Îmi întărea convingerile că suferea Tristețea lui era și-n cerul meu.
Drumul plin de viraje mă determina să fiu atent la modul în care circulam. La un moment dat, din sens opus, în spațiul îngust pe care ne aflam, a venit un camion care a ocupat toată strada. Practic, am fost forțați să folosim mult partea dreaptă, rulând pe o porțiune de drum ieșită spontan și la timp în calea noastră. Camionul a încălecat muntele cu o roată pentru a putea să treacă de noi.
În urmă incidentului ce ne-a provocat senzația de panică, omul de lângă mine a tresărit. Vădit stânjenit, avu o reacție energică:
‒ La naiba, și pe ultimul drum tot omul este vinovat!
Era adversitatea maturului în fața destinului. Odată cu decesul tatălui, o schimbare profundă avusese loc în el. Acum reacția devenea firească. Maturizarea se produsese brusc. Pașii vârstelor pe care timpul organic îi devansase l-au făcut să parcurgă etapele ca și când ar fi urcat pe o scară, sărind trepte pentru a ajunge bătrân, în fața ultimei uși. Cât timp îi mai rămăsese? Nu știam și nici nu bănuiam cele ce urmau.
După câteva rateuri ale motorului, mașina nu mai pornit. Mai aveam benzină suficientă, dar simțeam că este momentul să ne oprim. De pe muntele opus se profila silueta unei cetăți. Soarele arunca săgețile sale.Am auzit ,un vuiet prelung ce venea dinspre munte. În urma ploilor repetate, de pe versanții abrupți, acumulări de pietre și pământ alunecau într-o prăbușire aparent liniștită. Speriați, noi nu ne-am putut feri. Eram asaltați de eroziunea ce ne luase pe nepregătite. Frica ne doborâse speranțele. Fusesem loviți și trântiți la sol.
Deasupra noastră se clădise un maldăr de pietre amestecate cu mâzgă sub care abia mai respiram. Însă, dintr-o dată, am simțit cum întreaga acumulare sub care ne pierdusem speranțele se desface, iar un aer proaspăt ne vine în față.
Buimac, nu mai înțelegeam nimic. Colegul meu părea că recunoaște făptura ce ne sărise în ajutor. Aceasta era cu spatele ca o nălucă ce se ferea să fie văzută. Însoțitorul meu a reușit să se ridice. Pe fața lui strălucea o lumină stranie. Atunci am bănuit cine era acel care ne salvase. Cuvintele colegului au răsunat cu încredere.
‒ A fost tata!
Nu mă deranja să-l cred. Așa că nu am făcut efortul să caut altă explicație. Piciorul drept îl aveam anchilozat, precum și mâna stângă. Mașinile salvării deja sosiseră. Mi-am privit noul prieten.
‒ Du-te, mi-a spus. Eu voi urma drumul spre mănăstire. Cu siguranță sunt așteptat. Când vei avea nevoie de mine, este de ajuns să te gândești doar. Voi fi prin apropiere.
L-am privit pentru ultima dată. De sub barba sa albă îi zăream chipul, deja îmbătrânit, dar frumos.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!