Într-o zi, plictisit, m-am apucat să construiesc avioane de hârtie, dar nu-mi mai aduceam bine aminte cum se făceau.
M-am tot chinuit, am tot mozolit cu mâinile hârtii după hârtii, dar oricum le făceam nu reuşeau să zboare: ba o aripă era prea frântă, alta era prea obosită, botul prea cârn se strâmba periculos în picaj, ba avionul era destul de bun dar condiţiile meteo erau brusc nefavorabile sau elicea (imaginară) se învârtea invers acelor de bord. În fine, nu zbura domle' nu zbura şi pace.
Tot încercând preţ de câteva ore bune, mi-a ieşit un câine.
L-am privit, mi-a plăcut şi i-am pus numele Cuţu-Lache de la cuţulache, dar ce mai contează numele puteam să-i pun şi o cifră sau o acoladă că nu importa.
Eu l-am făcut, dar oare zbura? Nu, nu era în regulă câinii latră nu zboară! Eu voiam atât de mult să zboare chiar şi dacă latră că i-am făcut vânt pe fereastră şi, şi ce să vedeţi, făcu o piruetă în aer, plană preţ de câteva secunde sau nanosecunde că nu mă prea pricep la matematici sau fizici (zic bine?) lovi o creangă uscată - (de-o rupse) a vişinului din faţa blocului şi căzu într-un finiş elucubrant undeva pe gazon.
Bine, s-a prăbuşit şi cu asta basta, dar nu se oprea din lătrat. Şi scheuna şi lătra de te durea sufletul de mila lui:
- Alo, alo vecine a ta este potaia ce face atâta larmă?! Apăru în decor un vecin cam recalcitrant, avusesem nişte clenciuri cu el, iar acum mă văzuse aplecat pe fereastră şi nu scăpă ocazia să mă "agaţe:"
- Stai domle' ce te ambalezi în halul ăsta, n-ai mai auzit un câine lătrând?
- Ba da, am mai auzit dar dacă e al dumitale, n-am mai auzit un lătrat ca ăsta, zici că-i motor rablagit de avion. Şi începu să râdă cu poftă de toate straturile de guşă se hurducau grotesc între barbă şi piept.
- Ia-l vecine de unde a aterizat că dacă nu, chem hingherii şi te alegi şi cu o amendă de n-ai s-o poţi duce.
- Bă, da ce suflet negru zace în carcasa ta ambulantă, lasă bre că-l iau, hai pa.
- Hai pa ÅŸi eu, "aviatorule!"
- Avia ce?...
Dar trânti geamul şi dispăru în pătratul lui din beton.
Cobor tiptil să nu am cu vecinu' scrimă verbală pe la uşi.
Am găsit câinele ghemuit pe o bordură din beton (rămasă de la borduriada anuală cu dedicaţii).
Era cam mototolit, cam ponosit după escapada aeriană, dar în viaţă. Se uită la mine cu doi ochi negri ca două mărgele de celuloză (nu există aşa ceva, fiind doar rodul unei imaginaţiuni exacerbate) de-ţi venea să-l mănânci nu alta.
Cuţu-Lache dădea din coadă (numită şi eleron) ca orice câine bucuros că îşi vede stăpânul. L-am luat sub aripa mea (portantă) şi l-am dus la mine acasă, de acum devine un membru al familiei, fără discuţii. I-am pus într-un castron nişte lapte şi puţină pâine să se înmoaie dar spre stupefacţia mea în timp ce câinele era aplecat cu botul, moflăind mâncarea, s-a umezit cu totul transformându-se într-un ghem de hârtie. Înmărmurit de durere l-am luat pe Cuţu-Lache şi l-am pus pe balcon poate poate îşi va reveni cumva sub acţiunea razelor de soare. Soneria de la uşă zbârli liniştea în care mă regăseam, mă uit pe vizor, mda, iar vine după întreţinere administratorul. Cum naiba o fi trecând deja o lună de zile? Revin pe balcon să văd ce face ghemul, dar vai! ghemul meu nu mai era nicăieri, clar l-o fi luat vântul. Privesc disperat în zare şi văd un avion ce părea un câine zburând spre orizonturi. Dar poate, era un câine ce părea un avion. Cum să ies din această dilemă spuneţi şi voi!? O întrebare ar mai fi dacă era un avion de linie, un charter, sau din astea mai mici gen planoare sau deltaplane.
N-am cum să-mi dau seama deoarece era distanţa mare, exact, era mic din întâmplare că era distanţa mare.
Mut, cu gândurile aiurea ochii îmi planară pe teancul de hârtii.
Ce-ar fi dacă aş face?...
Dar dacă?...
O coală de hărtie tremura în mâna mea.