Vecinul meu avea un motan imaginar. În fiecare dimineață îl scotea la plimbare. Îi deschidea larg ușa și îl auzeam cum îi zicea "hai, du-te și fă-ți nevoile". Motanul se plimba imaginar prin grădină preț de câteva zeci de minute adevărate și se întorcea în casă liniștit, unde îl aștepta un castron cu lapte. Bea lichidul imaginar, își lingea mustățile, o lăbuță, apoi pe cealaltă și se întindea obosit pe covorașul de la intrare. Nu era un motan de casă, după cum se vede. Din când în când fugărea câte un șoarece sau se urca prin copaci. Vecinul meu era plecat toată ziua dar când se întorcea își găsea motanul așteptându-l drăgăstos, torcând și împleticindu-i-se se printre picioare, imaginar. Vecinul îl mângâia pe cap și zâmbea. Motanul îl privea cu oarecare tandrețe imaginară, ceea ce-l făcea pe vecin să nu se mai simtă singur. Îmi imaginam că motanul era negru pentru că văzusem trecători speriați făcând trei pași înapoi sau scuipându-și în sân dacă le tăia calea. Odată motanul s-a pierdut. O săptămână l-a căutat vecinul meu. Cum vedea vreun motan călcat de mașină sau auzea vreun mieunat ratacit prin funduri de curte își imagina ca e motanul lui și ba suferea, ba se bucura, în funcție de vreme, stare, mieunat, zi de salariu sau nu. În general își imagina că îl găsea de fiecare dată si totul revenea la normal un timp, atât cât îi lua vecinului să-și imagineze că motanul îl zgâria și atunci îl pedepsea lăsându-l fără lapte. De peste gard, din curtea mea, eu îmi imaginam că motanul mieuna de foame și îl ademeneam printre uluci cu un cârnat imaginar. Venea întotdeauna. Pesemne învățase de la fiicele reale ale stăpânului său care îl vizitau din ce în ce mai des dar își petreceau nopțile în casa mea, ademenite și ele tot de un cârnat dar real.