M-am tot gândit cum mama naibii să încep chestia asta pe care tocmai am început-o.
Nici acum nu m-am dumirit.
E greu să vorbești despre lucrurile care ți se întâmplă. Oare nu bine zicea poetul?! -unde prăpastia din pântecu mă-tii să te găsesc, cuvântule care duci cu tine povara adevărului...-
O să mă opresc la -când-.

Când am intrat în școala de nebuni era o ceață densă. Evident, eram încă mahmur. Da atâta de mahmur că am confundat portarul cu poarta. Tot încercam să-l deschid în interior și mi-a trebuit ceva vreme să realizez că îl confundasem. Fiind perspicace, din clipa aceea l-am deschis mereu în exterior.
Școala avea gratii.
Se povestește că o fată își atârna în fiecare seară fecioria la uscat, pe pervaz. Numai că vezi dumneata, îmi zicea oarecine, fecioria fugea de fiecare dată să se, pardon!, cu vreo idee măreață.
De-atâta supărare fata a murit cu picioarele deschise ca o carte nescrisă, pe pervaz.
Și din paginile ei nelecturate -eu nu cred!- au crescut poezii din fier forjat, de sus până jos, ca nici o altă feciorie să nu mai poată părăsi incinta.

Eu m-am amuzat mereu, acolo, în spatele gratiilor, gândindu-mă la moartea căprioarei mele, demult, sub un pod al satului.
Că de fugit tot ar fi fugit ea, dac-o aveam.