Veteranii bîlciului

În fiecare an, în crugul verii, romașcanii se fac a uita de vipia care îi năucește de cap și dau năvală, cu mic, cu mare, spre malul Moldovei. Nu pentru a se răcori la umbra zăvoiului, ci pentru iarmaroc. Bîlciul anual continuă să atragă lumea ca un magnet, cu toate că nu mai este ceea ce a fost odinioară. Suspină înăbușit cei trecuți de a doua tinerețe după hărmălaia veselă din vremurile trecute, cînd iarmarocul era împestrițat de dughene din carton presat, unde fleicile și micii erau înecați în căni de vin umplute la caneaua butiilor. Oftează cei care își duc nepoțeii să se dea în sky-lift după căiuții din lemn care se roteau în lumini colorate. Își mai amintesc cei cu părul albit de trecerea timpului de circurile unde, în sunetele asurzitoare ale tarafurilor era prezentată femeia-păianjen și „ăl mai tare om din lume”. Bîlciul s-a dat în pas cu vremea, utilaje moderne de agrement și muzică la CD îmbie acum romașcanii. Dar veteranii iarmarocului au rămas, cu amintirile lor, mai frumoase, sau mai puțin plăcute.

Bîlcean de jumătate de veac

Bătrînul stă așezat într-un fotoliu, la umbra unui vagon, cu bastonul între picioare și scrutează atent cei cîțiva flăcăi care se ocupă de instalarea mașinăriilor. Trage din țigară și îmi povestește cursiv despre viața lui. Are 77 de ani Gheorghe Lichiardopol și e tare mîndru că e cel mai bătrîn bîlcean. Pînă anul trecut a mai fost unul ca el, Þocu îi zicea, dar a murit. S-a apucat de bîlci în tinerețea lui zburdalnică, i-a plăcut o circăreasă, s-a luat cu ea, cu cununie și s-a dat în lumea asta colorată a distracției. Este singurul din bîlciul romașcan care are un iuj, lanțuri, cum spune el. Cu utilajul ăsta a fost și în străinătate, și a scos-o la capăt mult mai bine decît în țară. Are mai multe mașinării, dar unele le-a lăsat acasă, la Botoșani, acum a venit la Roman cu opt dintre ele. Pe toate le-a făcut cu mîna lui, de la primul nit pînă la instalația electrică. Se întrerupe din povestit și mai trage cîte o gură la flăcăi, le spune cum să facă treaba, să nu se întîmple vreo daravelă. Are vreo cinci angajați permanenți, pe lîngă fiica sa, care deși a terminat facultatea de ștințe economice, își urmează părintele și îl ajută în afacere, doar nu a făcut școala de pomană. „I-am zis fetei că n-are ce căuta la stat sau la particulari, să buchisească în cifrele alea pentru 3-4 milioane pe lună, la mine și băieții ăștia au 7 milioane” spune bătrînul.
De 53 de ori a venit la Roman, în tot atîtea veri, dar de bîlci se ține de vreo 60 de ani. A bătut țara în lung și în lat și nu numai că a oferit distracție oamenilor, ci a pus temelie la terenurile pe care se țin iarmaroacele. „La Roman l-am cunoscut pe Vasile Lungu, șeful de la financiar, om tare de treabă. A venit tocmai la Buzău și i-am arătat terenul iarmarocului, o frumusețe de loc, amenajat de mine, pe cheltuiala mea. Aici, prin 1984 erau nmai gunoaie, te și temeai să intri, să nu iei vreo boală. Împreună cu el am curățat și rînduit terenul, am adus pietriș și am pietruit aleile”, spune Gheorghe Lichiardopol.
Cel mai bătrîn bîlcean din țară a avut parte și de zile rele. Prin 1984-1985 Ceaușesc s-a gîndit să le ia oamenilor și puțina distracție de care aveau parte și a interzis bîlciurile. „Securitatea a luat curentul de la utilaje, dar eu aveam generator și i-am dat drumul. Au venit băieții cu ochi albaștri și gata-gata să mă aresteze”, povestește Gheorghe Lichiardopol. Mai aprinde o țigară, mai trage o gură către băieți, cere o sticlă de suc și se cufundă în alte amintiri, frumoase, fără îndoială, nimănui nu-i place să își aducă aminte de cele rele.

„Ia gogoașa-nfuriată!”

Cum dai să intri pe poarta bîlciului, pe stînga se află rulota lui Gheorghe Mărgean. Aici te ademenește mirosul pe are romașcanii și-l amintesc doar o dată pe an, cel al gogoșilor înfuriate de uleiul încins. Meseria de cocalar - de la cocă vine denumirea tagmei - a moștenit-o din familie. Și tatăl și bunicul lui cunoșteau rîndul la pîine, la frămîntat, nu la pîine la mîncat. Bîntuiau oamenii cam opt luni pe an prin bîlciuri, în căruțe cu coviltir, care adăposteau, de-a valma, puradei, neveste, ustensile de brutărie și lemne de foc. Erau meseriași pricepuți cocalarii la ridicarea cuptoarelor. Le construiau din cărămizile pe care le făceau acolo unde se ținea iarmarocul, cu vreo lună înainte de a începe să vină puhoiul de lume. Coceau de toate, pîine, lipii, covrigi, strudeliță cu foaia atît de subțire că vedeai prin ea în zare, plăcinte cu nucă, cu carne și cu brînză aspră și iute, de oaie, sau dulce, de vacă. Dădeau buzna tîrgoveții la cuptoarele cocalarilor, atrași de aromele copturilor. Gheorghe Mărgean a prins și acele timpuri. Apoi, prin 1986 a intrat ca brutar la Cooperativa de Consum, unde a lucrat pînă după Revoluție. S-a pensionat și el și nevasta lui, Maria, pe caz de boală, dar nu a uitat obiceiul părintelui și bunicului său. A încropit o mică afacere cu gogoși și a purces a bate periferiile orașelor. Viața de bîlcean este destul de grea. „Trebuie să fii tare, altfel nu reziști. Și să te rogi: la cel de sus să nu dea ploaie, iar la cei de pe pămînt să nu te jupoaie prea tare cu taxele. Dormim în mașină, de unde bani de gazdă, ne spălăm la furtun, aici, la toaleta din bîlci, mai pe înnoptate, gătim și noi un borș și o tocană, ce să-i faci, cam așa e în sezon”, spune bătrînul cocalar. Tot el povestește că vremurile, ca și oamenii, se strică. Înainte era mai bine, lumea avea bani și nu se zgîrcea să cumpere. Acum, chiar dacă o gogoașă simplă costă 7.000 de lei, iar o craflă, adică o gogoașă umplută cu dulceață, 10.000, mai greu bagă omul mîna în buzunar. Pe lîngă el și nevasta lui mai lucrează trei persoane, are nevoie de ele, mai ales că bolile îl cam chinuie, de la diabet are picioarele umflate precum pîinile pe care le făcau pe vremuri meseriașii cocalari. „Și totul costă, uleiul, făina, gazul, oamenii trebuie plătiți, au nevoie de mîncare, de țigări, cafea, că acuma lumea s-a boierit, toți vor cafea”, zice Gheorghe Mărgean. După ce bate tîrgurile la fel ca moșii lui, cam opt luni pe an, se trage spre casă, la Huși. Din banii cîștigați își cumpără un porc, lemne pentru iarnă, vreo cîteva păsări, să aibă ce pune în oală, haine și medicamente. Îi mai rămîne pensia lui și a nevestei și așa trece iarna și vine din nou vremea peregrinărilor prin tîrgurile din Moldova. În rest, e bine, spune bătrînul, sănătate să fie și vreme bună.

Articol apărut în „Opinia romașcană”, nr.15