UQUIS (Motto cu păduri și flori albastre, foarte, foarte rare...)

Chiar sub munți, este o pădurice mai rară
Și foarte scumpă, un țârâit de greiere să se audă cum cântă din iarbă
Unde este o cabană pădurarul ei să îi pieptene părul lung de aur
Apoi, să o trimită să culeagă frăguțe, are doar doisprezece ani
Și miere pe buze, crede în cântecele unduite ale păsărilor întâlnite
Linxul o așteaptă, în depărtare
Dar nu se apropie decât să urle, mult, la urs
Pentru ea, păsările sunt albe și altele sunt albastre
Așa sunt și șosetele mele, albastre cu gust de smântână
Visele mele sunt mereu cu ciocolată prin ele
Bănuți
Cu staniol aurit
Cumpărate de la ABC-ul care pe toate le are la preț mic pentru Păstorițe
Nu te teme, te voi prinde în brațe te voi acoperi cu pântecul înăuntru
Într-o zi
În cabana unde muntele nu are absolut nicio povară
Cu care să mă prăvălească, prăvălească, prăvălească
Chiar dacă și eu sunt o stâncă, stâncă, o stâncă
Plină de plânset umed...
Firișoare...
Eu nu pot cădea, sunt o stâncă
În curând peste lume o să se așeze zăpadă, zăpadă, zăpadă, cât cotul.


M-am născut într-o familie foarte bogată și foarte deosebită, deși, probabil, sufletul meu mai simplu ar fi preferat să se nască și să crească în frumoasa și delicata stare de sărăcie, acolo unde s-ar fi simțit mereu cel mai bine. Și cel mai natural... Îmi vin foarte dragi oamenii foarte săraci, îi simt cu sufletul... Și bătrânii, copiii... Dar, foarte pregnant, ”sărăcimea”... Poate fi extrem de paradoxal, pentru o persoană ”Să se înțeleagă mai bine cu săracul, decât cu bogatul”, sau să îndrăgească de exemplu, în cuplu, o persoană săracă și frumoasă, decât una bogată și obosită, din prea mult lux... Poate fi, de exemplu, la fel de paradoxal, să iubești (mai mult) ulița decât zarva orașului, sau să te simți mai în largul tău în cea mai săracă dintre case, față de o casă bogată unde te fâstâcești și îți pierzi cumpătul...
Probabil, sufletul meu foarte simplu și cred eu cu toată seriozitatea, unul dintre cele mai exemplare și mai drepte suflete, cum mă consider, bisericește, chiar și la patruzeci de ani, când am mai acumulat puțină maturitate și când ar fi noima să mai și greșesc, dar am iubit curățenie simplității și a caselor dintre cele mai simple și nu sunt avidă după bogăția curentă, deși așa m-am născut... Într-o familie mai bogată și care îmi oferea absolut totul... Să am o mentalitate totuși de om sărac? Nicidecum... Par o intelectuală.
M-am născut ”de-a Anghelosienilor”, deci sunt o femeie foarte fină, după minte și suflet, cu imense pretenții, de la sine, de la codul cel nescris al onoarei, și totuși simplitatea e încă acolo, neștirbită...
Dacă bunicii mei au trăit la un conac, el se afla, totuși, la sat, și probabil nu era atât de luxuriant cum sunt casele de viță, acum, după 60-65 de ani de la acea dată pre și post comunistă...
O casă la țară, da, dar cât lux ar fi putut să fie, într-o epocă nu atât de sclipitoare și de diversă, ca stiluri, față de aceea de acum... Da, existau, pe vremea Notarului, dar și ulterior, candelabre imense în sufragerie, deci și în sufrageria domnului notar, existau fețe de mese cusute de mână și tablouri, tot cusute, dar cu ac cu pas mic, într-o totală metrizare a artei pentru cusut. Existau scaune cu spătare fantastice cu lemn încrustat, însă când după 60 de ani de la acele timpuri mai vechi, m-am reîntors la conac, toată păreau ceruite de trecerea timpului, și uzate, încât abia cu mare greutate pot sesiza cât de speciale erau vechile perne cu învelitori de mătase... Dacă stau, însă, bine să judec, amploarea luxului de atunci, nu mă poate păcăli prezentul, prea mult, care a așezat cenuși, peste toate acelea... Era lux. Era totuși un lux mai mare decât acum, decât luxul din prezent, era opulență... Perne din mătase? Scaune încrustate și candelabre? Fețe de masă cusute cu acul mare și tablouri cusute cu ac mic? Ce, oare, mai era?
- Vă plac săracii?
- Foarte mult, îi iubesc de-a binelea și îi îndrăgesc. Poate am avut și reîncarnări sărace, deși m-am născut într-o familie de mare prestigiu.
- Chiar vă plac săracii?
- Mult. Câteodată mi se zbate sufletul, deși sunt bogată, și eu. Cum să spun...
Îmi trec, prin minte, toate fotografiile, pe care le-am zărit atunci, fețele foarte somptuoase și atât de deosebite de pe pereții cu fotografii. Ce pot spune... Femeile din familie erau foarte deosebite, majoritatea aveau un chip rotund și frumos, ca al meu, iar bărbații stăteau mereu cu spatele foarte drept și absolut toți păreau foarte deosebiți. Cu un păr, majoritatea, mai deschis decât media, dar aceasta nu prea știu ce ar putea însemna, în seama unei tinereți evidente, poate... Sunt unele amintiri, așadar, pe care le port în minte, foarte succint, dar pregnant.
În care luxul care evident era pe atunci se amestecă acum cu senzațiile mele anoste, dacă văd acum conacul sătesc, în halul în care a ajuns, cu fețele de masă toate murdărite de petrol, cu candelabrul cu ciucuri ușor deșirat, și cu scaunele cam zgâlțâite și ușor stricate de trecerea vremii... Cât să fi trecut, de când conacul era un lux... Mama Doina, ea spune că toată copilăria și-a petrecut-o în lux, deci aproximativ șaizeci de ani în urmă, conacul era în toată splendoarea lui, la fel cum bogăția se degradează foarte mult în șaizeci de ani de neglijență și nu mai epatează în niciun fel... Ea spune că, de mică, ”Mi-au cumpărat pian”... Dar, l-au vândut pentru că fetița (sau mama) nu avea ureche muzicală sau vreun fel de talent cât de mic, în domeniul muzical. Și desigur am ținut minte aceasta, în vremea copilăriei mele, și am invidiat-o pe mama că a ținut un pian cu coadă în casă, fără să îl fi ținut pentru urmași, pentru că ”Eu aș fi cântat la pian...” Mi-a părut foarte rău că au vândut pianul, dar și rochia de mireasă a mamei, mi-ar fi plăcut să o fi păstrat, să mi-o fi arătat și mie, să văd cum mi-ar ședea, în rochiile mamei și să cânt la pian...
- Iuliana Angheluș... Fată dragă...
- Lăsați-mă în pace, sunt ocupată cu Jurnalul...
- Pesemne că nu iei în seamă prostiile cu autismul... Haidem, ți-am cumpărat niște zmeură, este din grădină, din capăt...
- Ce zici...
- Ți-am cumpărat niște zmeură! Haidem!
- Îmi faceți bunică, un bine? Fă-mi o spumă de zmeură, ca pe la șase ani, când mergeam de acasă la scaldă, în apa râușorului...
Însă, eu pe atunci într-o mână țineam creionul și caietul, strâns legate, și în cealaltă un ursuleț maron, pe care îl primesc de obicei de la tata, de fiecare dată când îl vizitez. Îmi aduce aminte că mi l-a dăruit el, iar eu atunci îl iau de acasă, și îl port cu mine, dar de fiecare dată când mă întorc acasă, i-l aduc înapoi... Tata e un om mai aspru, dar de fiecare dată când plec, îmi aduce aminte să iau și eu ursulețul cu mine, tot același, de la el, și atunci mi se pare foarte mult că Papa mă iubește mai mult ca mama, deși cum spuneam au divorțat de câțiva ani, deși sunt tot unul cu altul, dar eu știu că Papa mă iubește mai mult decât Doina, și aceasta e ceva, că Papa ține la mine într-un fel foarte special. Sunt eu semiautistă, oi fi, însă familia este pentru mine foarte mult... Nu se pot cântări sentimentele, însă când îmi aduc aminte de vremea copilăriei, trăiesc un fel de sentiment straniu, că aș fi vrut să cresc mai repede, cu tot autismul acesta semi, care mi-a împins adolescența până înspre vârsta de douăzeci și trei de ani...
După mulți ani, mă reîntorsesem la Conac...
Cum spuneam, un sentiment foarte vechi, că totul nu mai este așa cum îmi povestea mama, săraca, anume că ar fi fost, acum șaizeci de ani... Dar, copilăria mea... Ce pot spune că pe vremea aceea nu sesizam cum, de fapt, ar fi arătat lucrurile... din casă... Pentru că eram semiautistă.
Nu țin minte să fi fost un lux, la Conac, când eu nici măcar nu sesizam poziționarea obiectelor, ci doar lucrurile din proxima mea apropiere... Și doar pot ține minte patul imens, lipit de perete, cu așternuturile de un alb imaculat și cu măsura din lemn masiv de nuc... Poate patul din lemn de nuc, și mai avea niște incrustații, la nișe, și niște așternuturi foarte mari, în care mă pierdeam, de un alb imaculat, de ai fi spus că stau în zăpadă... Acum, cu mintea mea mai crescută și de orășeancă, nu îmi pot explica albeața perfectă a acelor așternuturi, mai ales că erau perfecte, de nu se vedeau încrețituri pe ele, de zici că ar fi fost spălate la râu și călcate în continuu, ca să nu se vadă absolut nicio cută... Sau poate patul respectiv era folosit, de obicei, numai de mine? Bunică, de ce nu primești musafiri? Casa este mare... Bunică, ce așternuturi frumoase, sunt perfecte, nu au cute, și sunt albe ca zăpada, de zici că bat pe albastru, nu pe alb...
Cum să bată așternuturile pe albastru, așa e, dar sunt atât de albe încât pare un alb albastru, - eu pe aceasta mi-o amintesc, dar despre conac, nu pot spune prea multe, pentru simplu fapt că mintea mea semibeteagă nu își mai aduce aminte, numai poate despre zmeura ”cumpărată” din spatele grădinii, să îmi mai aduc aminte, că mai îmi dădeau să mănânc sau câteodată o amesteca bunica cu albuș bătut de ou, punând zmeură în albușul bătut și două sau trei linguri de zahăr probabil până când ieșea ”spuma de zmeură”, că așa îi spuneam, la sat, ”desertului copilăriei mele de la țară”...
Și așa a fost, mai frumos și mai bun decât ”spuma de zmeură”, aproape nimic. Pentru că tot la țară am fost prima dată pișcată de soare, sau tot la țară am făcut prima urticarie de la prea multe ouă, dar abia ce îmi aduc aminte de cât de necăjită am fost... Sunt amintirile mele, nu mă pot despărți de ele, de mersul la scaldă în valea cea cu apă prea joasă, dacă am mai crescut. Însă atunci eram foarte mică, iar apa îmi ajungea până la umeri, dacă mă bălăceam puțin... Și cum să fi observat dacă bunica avea o casă bogată sau săracă, dacă nu mai țin minte casa bunichii, cum ar fi arătat pe atunci, din cauza semiautismului... Tot ce țin perfect minte, era ulița plină de praf, pe care s-au plimbat, foarte crăcănate și șoade, primul meu cârd de rățuște, pe care l-am văzut... Mama, drept în față, cu o droaie de mici rațe crăcănate după ea. Da, făceau baie și ele în vale, însă unde era apa mai potrivită pentru ele, în jos, unde era mai mică... Îmi aduc aminte perfect, rățuștele erau încă foarte mici, însă ce față de masă cusută cu flori, manual, acest lucru l-am remarcat abia la maturitate, când am revăzut conacul, cu un ochi mai conștient și mai crescut... De parcă, pe vremea copilăriei, nu știusem în ce casă am stat, ci că am remarcat-o, degradată, abia după douăzeci de ani mai târziu, de la vremea rățuștelor și cea a primului meu ursuleț, dăruit de Papa, și pe care a ținut să mi-l redea, ca să nu îl uit, de fiecare dată când plecam de acasă, de pildă, la mama, sau la bunica, la țară... Eu eram și sunt Iuliana, și sunt obișnuită cu omul sărac și cu satul, în rest eu nu cunosc...
Acum, de pildă, locuiesc într-un oarecare confort, dar tot între omul și omul, aleg mereu omul mai sărac și m-am îndrăgostit de omul sărac, de parcă mi-ar fi frică de bogăție. M-am născut într-o familie de oameni bogați, cu casă și masă și lux. Dar mereu mi s-a părut aceasta foarte firesc, luxul, dar când ajungeam în alte case asemănătoare, același grad de lux mi-ar fi părut neconfortabil și mă fâstâceam... Dacă dumneata spui, acum. Sunt mai degrabă un suflet sărac, decât unul mai în avuție, iar dacă aș pierde-o, avuția, bogăția, nu cred că ar fi un șoc, ci poate o nouă obișnuință, pe care numai ce am regăsit-o, neregretând prea mult bogățiile...
Să fi spus cineva că am ”nasul sărac”? Dar ce este rău în a fi sărac, dacă sufletul tău strălucește? Oare nu și omul bogat și cel sărac, mănâncă ceapă cu brânză și beau același vin, din recoltele toamnei? Satul mieu, al copilăriei, și atunci de ce mă chemi dumneata mereu, ce trebuie să aflu încă în tine și ce nu știu încă acum pe deplin? Oare, este ceva în viața mea, care trebuie încă făcut? Ce îmi spui? Și ce taină trebuie încă să aflu? E un drum? Ce drum? Ce înseamnă acest drum, iar dumneata ce trebuie să îmi spui? Pe la douăzeci de ani, am revăzut parcă prima dată conacul... Era într-o degradare teribilă și tot ceea ce am acumulat, cu privire la obiectele care îl compuneau și la clădire, toate impresiile mele s-au format, începând cu acel an, de maturitate mai tânără... Dar așternuturile albe și călcate perfect, care băteau pe albastru, nu am să le uit niciodată, și cum mă puneam seara în ele în patul imens, din lemn de nuc, cu încrustații pe margini... Eram doar un copil, în vremea aceea, iar bunica mereu avea grijă de mine, cu spumă de zmeură culeasă de la marginea grădinii și ”cumpărată”, special pentru mine, așa cum îi plăcea ei să mai spună...
Acum sunt sigură că doctorii au avut dreptate, cu privire la autismul de care am suferit, mai ales în copilărie, dar și după aceea, dacă el a fost numai pe jumătate astâmpărat și dacă de pe vremea copilăriei nici măcar nu mai țin bine minte obiectele din casă, pe care le-am descoperit abia mai târziu, completându-mi astfel și amintirile cu privire la conac... Cum să nu.
”Îmi aduc aminte de Ileana, care este un alt moment, de atunci.”
Și de la cele vremuri, în care m-am învățat pe mine și de la Ileana, că munca este un ritual necesar și frumos, pentru că dacă mă îngrijesc pe mine, atunci prin consecință îngrijesc absolut tot ce ating, inclusiv frunzele de nuc din curtea ei, pentru că mă uit apoi la curte iar ea este îngrijită și curată, iar eu mă simt mai bine în sinea mea, Ileana este bine și fericită, la fel și eu, sunt bine și fericită, mă uit la Ileana, sunt pisicile ei peste tot în curte, miaună și se plimbă de colo colo, într-o casă curată și ”Curățită și de mine”, ca și cum aș face duș zilnic, pentru că aceasta mă face fericită sau să îmi țin părul foarte lung, să îmi iau haine noi, sau să îngrijesc curtea Ilenei dacă ea mă cheamă încă o dată... Să dau definiția binelui.
Poate, un bine mare înseamnă să îți faci bine ție, dar și să faci binele altora.
Ce îți place să îți dai ție, dă apoi și altora, și nu ezita să ajuți un ins dacă el are nevoie de binele tău, pentru că binele lui este binele tău și binele tău este și binele lui, în mod colateral. A face bine pentru altul, echivalează cu a face bine pentru sine, iar când binele celuilalt este făcut, atunci și binele tău este cu mult mai evident, de aici... Dacă adolescenta s-a privit într-o oglindă patern-maternă, când vrerea binelui ei, era făcută de altcineva, iar locul unde a stat nu a fost înțeles în întregime, pentru că așa a fost secretul copilăriei, să nu lase nimic înspre ea, nici cea mai mică incluziune în taina efortului, ci doar o viață lipsită de griji, atunci taina efortului a fost devoalată foarte mai în viitor, aceasta însemnând că plăcerea lucrului bine realizat, a fost amânată dar cât se poate de reală... A munci este o plăcere și un lucru bine făcut, care produce această împlinire plăcută, în viața fetiței și atunci ea de ce să nu o îndrăgească pe Ileana, pentru că Ileana i-a cerut fetiței să se regăsească în procesul dezvoltării de sine, care s-a desfășurat într-un mod atât de simplu și de împlinitor, pentru ambele persoane, dar mai ales pentru tânăra fată... Acestea reprezintă doar eșecul vieții, de până atunci, care nu a cunoscut secretele efortului și ale împlinirilor... și creșterea persoanei a început... De la un banal efort de a mătura frunzele de nuc.
Ție, fiica mea pe care nu am avut-o, însă, absolut niciodată, dar pe care te-am dorit-o și visat-o mereu foarte mult, mereu, îți dedic cu drag motto-ul acestui capitol sofist. Nu mi-ar fi fost nicidecum rușine dacă ai fi crescut într-o casă săracă, dar îmi pare rău, nespus, că nici casa bogată, nici cea săracă, nu te-au cunoscut...
Ți-ar fi plăcut să te joci cu pietricelele, așa m-am jucat și eu, la sat, la țară... Să mă ierți că nu te-am născut, nici acum nu este târziu, pentru mine, pentru tine, dar pentru lumea aceasta s-a făcut târziu, să ne țină pe amândouă... Eu așa simt, așa zic, fără să știu prea bine, de ce, sau cum s-a întâmplat, să nu am în viața mea fetița pe care atât de mult timp mi-am dorit-o și pe care am visat-o. Dar, poate, fetița mea, dacă te-aș fi avut, dacă ai fi avut o mamă și un tată, eu atât îți spun, că nu mi-ar fi fost rușine dacă aș fi fost săracă, pentru că și o singură păpușă face foarte mult, de-a lungul unei copilării...
Și ți-aș fi dat spumă de zmeură, ca să fii mereu fericită și ca să ai buzele roșii, precum și ale mele erau și sunt, încă, dacă nu am îmbătrânit încă foarte mult, încât să nu mai pot visa de exemplu la draga și scumpa mea fetiță nenăscută, pe care te-am visat încă de la douăzeci de ani, de când și eu am crescut... Mi se pare că, de undeva, un bărbat necunoscut țipă întruna că de ce nu mi-a făcut o fetiță, la timp, el, dacă m-a iubit... Și dacă el țipă, necunoscut de nimeni, nici de mine măcar, care nu sunt a nimănui, eu atunci trebuie să închid partea aceasta pentru că da, nu m-am măritat, până acum, draga mea... Iar drumul căsătoriei nu mi-a fost menit, până acum, de-a binelea. Și poate este în mâna sorții câteodată să ai sau să nu ai o familie, așa cum toată viața de fapt mi-am dorit, și pe care nu am căpătat-o pentru că așa a fost cu acest destin care pe toate le sucește și le învârtește, până la vârsta când te-ai zăpăcit, cu toate, de nu mai ști decât despre Singurătate... Ce e. Eram tânără. ... Aveam doar doisprezece ani.
- Iuliana Angheluș... Fată dragă...
- Da, bunică...
- Lasă Jurnalul și pune mâna și adună frunzele de nucă, din curte...
- Nu prea am poftă, bunică, acum, pentru că citesc... Numai sclavii adună frunze din curte... Iar eu nu sunt sclavă...
Vei regreta dumneata mai târziu, că stai tot cu nasul numai și numai în cărți.
- Lasă-mă... Dă-mi bunică un pic de liniște, pentru că vreau neapărat să mă fac înțeleasă, acum.
- Unde?
- Încerc să notez ceva...
- ??
- Îmi pare rău că ai mei nu m-au pus să muncesc, că lenea copilului, pe care ți-am înfățișat-o în mod simbolic, mai sus, m-a cuprins până foarte încolo, de știi matale, mai sus, cum au fost lucrurile, cu mine...
- Ce tot zici?
- Urma să adun alte frunze, bunică, pentru că eu eram foarte mică și nu aș fi înțeles prea mult.
Dacă, uneori, în curte s-au așezat, pe jos, frunzele de toamnă ale nucului exact din fața casei, sau mai bine spus era un castan, dar mie acum îmi vine să îi spun nuc, pentru că era un alt nuc, de fapt, acela al Ilenei, ea are nuci, care pentru prima dată înaintea lui Papa, avea nuci, dar nu aceasta, ci chiar mi-a pus o mătură în mână, de fapt un măturoi, acum câțiva ani, și m-a împins, cu tot cu el, de am simțit cum îmi tremură umerii să fac ceea ce zice ea și să o ascult, ca să adun frunzele căzute pe jos, cu măturoiul, pentru că de fapt eu crescusem într-o casă foarte bogată, iar fiecare își știa foarte bine rolurile, ai noștri să ne crească, ca pe niște protejați, să ne trimită pe la Cenacluri, și să nu muncim nimic. Care să ne descoperim pasiunile și să ne bucurăm de ele, cât timp suntem foarte mici, că în rest fac ei totul, mâncare, sau curățenie, ceea ce este necesar, zdroabă acasă și la lucru, noi numai să avem grijă să creștem, să mâncăm bine, și absolut tot, doi copii puși pe o tavă de ciocolată cu lapte praf și extra cacao, aproape un kilogram de ciocolată, pentru doi copii cărora li se fac toate nazurile, să spunem despre ei, așa, că sunt niște părinți de trepte exemplare, pentru că ne cresc. Ne dau de mâncare aproape în exces, șase mese pe zi, inclusiv gustările, și, apoi, ne răspund la absolut toate întrebările, chiar dacă nu prea avem, pentru că în rest noi numai trebuie să creștem și SĂ NE JUCĂM, JUCĂM, JUCĂM, alături de ceilalți copii de pe stradă, pentru că în rest, nu trebuie să ne preocupe NIMIC, NIMIC, NIMIC, chiar nimic, pentru că ei sunt adulți și noi, bineînțeles, copii, că ei sunt părinții și noi desigur copiii lor foarte cuminți, eu și cu fratele meu, R., care trebuie mereu să fim uniți (Așa am descoperit noi;) și legați, fidel, unul de celălalt, pentru că așa sunt frații, el este Jumătatea de Nucă Nr. 1, iar eu sunt Jumătatea de Nucă Nr. 2, și desigur ne iubim și ne ascultăm unul pe altul, chiar și acum, aceasta fără ca nimeni să ne spună nimic despre nuci, cum sunt cele două jumătăți, poate doar Ileana să știe cum să adune frunzele de nuc, și să îmi fi pus ea PRIMA un măturoi de mână, legându-l, așa cum și Jumătatea de nucă Nr.1, este legată de Nucul Copilăriei sau De Castan, nu, pentru că eu îi spun NUC, pentru că pur și simplu și nu știu de unde sau de ce, dar mereu am știut că Jumătatea de Nucă 1. este strâns legată de Jumătatea de Nucă 2. și că nimeni nu va putea înlătura această realitate, pentru că miezul de nucă știe mai bine, decât oricine, chiar și câteodată mai bine decât toată lumea întreagă.
Cine este, atunci, această simplă Iuliana... Este fiica și nepoata mea. Ea aparține tuturor acelora care au crescut-o, începând cu Bunica (Eu sunt fiica și nepoata ei), continuând cu Papa, de la care a învățat pentru prima dată cuvântul ”mătură” și că mătura există și este foarte trebuincioasă, la ceva, apoi Ileana, care i-a pus în mână măturoiul, care seamănă cu mătura foarte mult, dar se folosește pentru adunatul frunzelor de nuc, și Iuliana și-a pierdut, o oră întreagă, acum câțiva ani, de exemplu, în fața casei Ilenei (Lenuței) cu măturoiul în mână total singură și lăsată de izbeliște, în fața casei, imediat de lângă, dar fericită sub soarele de septembrie târziu, pentru că pur și simplu frunzele o ascultau, chiar dacă fata era deja adultă, dar nu se prea pricepea. Se formau în mici grupulețe și grămezi, frunzele de nuc, era mult de măturat, nu era un singur nuc, de fapt, își dădea crengile pe deasupra și ieșea în stradă, unde treceau mulți oameni, dar era de fapt nucul dinăuntru unde soarele de sfârșit de septembrie o acompania, chiar pe ea, dacă ea ar fi măturat, cu fața puțin încălzită și alintată, de la plăcerea efortului și de la surpriza lui, pentru că nu era nici cald, nici frig, pe afară, nu se știe pe unde era câinele casei, era spre Septembrie pe afară, unde era câinele, unde erau păsările Ilenei, dar nu o deranja, ea nu își mai aduce aminte pe unde era de fapt câinele casei, poate doar pisicile se unduiau frumos, albe, și un motan, pentru că pisici erau câteva, Ilenei îi plăceau foarte mult pisicile, îi plac și acum pisicile, nu știu câte avea, vreo trei sau patru, dintre care unul pe care îl chema motanul de Motan, iar ea atunci îl striga unde ești Tommy, hai în casă, nu îl chema Motan, ci Tommy, Tomiță, uitasem, pentru că de când am dat, în casa ei, cu măturoiul ca un prim efort nepus de părinți, dar Ileana știa, și timp de o oră, a fost plăcut și surprinzător, ca și când ai afla secretele alipirii, și de atunci au trecut mulți, mulți ani, cât o copilărie întreagă și cât maturizarea mea sau adolescentinizarea mea forțată, începând cu acel măturoi.
”Ea este fiica și nepoata mea...” (Bunica Irina)... Și, apoi, mă refer mai ales la Mama Doina, mama mea naturală, care m-a lăsat cât de mult să fiu copil, adică până la vârsta de douăzeci de ani, eu descoperind, ca o nepoată, de la Ileana, muncind, ”măturoiul Ilenei și plăcerea de a munci”, un fapt aproape visceral, fără știrea ei, a mamei, la Ileana, nu la mama, mama, mama, care desigur m-a protejat incredibil de mult, ca nu cumva mâinile și picioarele mele să pățească oareceva, de la atât de mult măturat... Nu vă speriați, între timp, inevitabil am sesizat că mătura este foarte utilă, așadar, m-am apucat... de măturat: sus, jos, în stânga și în dreapta, aceasta ca să descopăr cât de utilă este de fapt această ocupație, pe care chiar și cei mai înțelepți călugări o practică, chiar dacă gândesc foarte mult. Și dacă nu știați, descoperiți poate cărțile călugărești, de peste tot. Inclusiv cărțile asiatic-Budiste, se vorbește despre disciplină. Curățenia nu este, de fapt, un moft, ci un modus-vivendi pentru o viață ordonată și foarte îngrijită, și cu o disciplină a ordinii celei mai riguroase și foarte necesară. Chiar și în ortodoxie, dacă este bine să fi știut rânduielile oricărei Biserici și Abații, chiar și pe acelea românești.
Și un Călugăr care nu mătură, este, de fapt, un om ratat, dacă nu se îngrijește de locurile unde stă, și așa veți descoperi, dacă cumva veți citi cărți călugărești, dacă vreți și căutați, așa cum de exemplu știa și Ileana, de mi-a pus acel măturoi, în mână, pentru că și ea a umblat pe la Biserici, și că bine a făcut. Bisericile sunt toate îngrijite, intrarea în Biserică, locurile de lângă sunt atent curățate de orice urmă de nepotrivire. La postul de radio, în casă, imediat în antreu, ca de obicei, se asculta Radio Reîntregirea, care este un post ortodox. Ileana îl ascultă în fiecare zi, de exemplu, și cu precădere nu se lasă de ascultat și îmi aduc și aminte bine o poză, așezată foarte bine lângă radioul vechi, pentru că lucrurile vechi se pot condiționa, și nu se recumpără, pentru că nu sunt bani suficienți, în casă, dar se muncește și sufletul se bucură de poze călugărești. De la Biserică, mai vin alimente, două kilograme de lapte pe săptămână, ajutoarele, dar Ileana iubește, în mod real, toată rânduiala, bineînțeles, o poză cu o pisică și cu un Călugăr, care ține în brațe acea pisică, nimic altceva, în poză, pentru că dragostea față de pisică nu lasă un cadru cu Biserica lângă, dar Călugărul este natural și simpatic. Este frumos. Aceasta pentru că Ilenei îi plac pisicile și Călugării, și ea are câteva pisici, și pe motanul ei preferat, ea ascultă ”Radio Reîntregirea” toată ziua (un radio călugăresc) și așa nu știu de unde a făcut rost de poza aceea, cu Călugărul, dar am ținut-o minte, poate pentru că și Călugării sunt mai singuratici, și numai lor le plac cu precădere PISICILE, PISICILE, pentru că de femei nu se ating, tocmai pentru că sunt mai singuratici, iar Ileana nu s-a măritat până acum, ci ascultă și astăzi postul de radio REÎNTREGIREA, un post de radio Ortodox, ea primește kilogramul de lapte acasă și ea știe prețul curățeniei absolute și este econoamă, ea nu are bani suficienți, dar eu bineînțeles stăpânesc astăzi, foarte bine, ”dansul” cu mătura, tocmai pentru că și Călugării, dar și decența o recomandă, ”în mod extern și natural, pentru că am învățat târziu dârzenia și constanța comportamentelor de lărgire, pentru a te îngriji de locul unde stă sinele tău... ”Mutti”, eu te iubesc foarte mult, sunt nepoata și fata ta, sau sunt fata și nepoata ta, dar și o mică Călugăriță, când vine vorba de recreație și de bine, mă duc la Biserică (mă duceam) eu știu ce înseamnă munca și o să pun mătura în turație maximă, pentru o oră întreagă de adunat frunzele nucilor mei... Oare nu trebuie, în viața aceasta, să faci și ordine? Așa cum am fost pusă cu măturoiul Ilenei să mătur frunzele, în Septembrie, îmi doresc să predau acest lucru, într-o zi, și altora, ca nu cumva să lase de o parte această foarte utilă îndeletnicire... ”Mutti...”
- Ileana, eu te iubesc mult...
Extazul muncii ne apropie parcă sinele cel mai mult de cea mai utilă înțelegere a naturaleței unui mediu curat, in extenso-ul trupului.
Muncești, te îngrijești în mod deplin maximum, și te îngrijești și de mediul în care stai, dar și de acela al Ilenuței. Când o să faceți curățenie, nu pentru voi, și benevol pentru alți oameni o să înțelegeți cât de mult contează grija față de un loc foarte curat... Distanța față de trupul tău curat, să fie de asemenea curată și ordonată... Curățenia pe care o depui, munca pe care o depun întru curățenie, înseamnă de fapt curățenia și grija propriului trup elegant și dincolo de el, locul tău din extenso care trebuie păstrat la fel de curat, așa după cum sfătuiesc toți oamenii și toți Călugării, care muncesc zi în zi și se scoală, din patul lor, mult dimineața devreme...
Dar de ce să sporovăim despre lucrurile cu adevăratelea esențiale? Nu oare este mai bine să FACI decât să Vorbești? Ce este vorbirea? Nu este ea, cu adevăratelea, un mod de a răpi un timp destinat în mod foarte natural, facerii sau creației? În locul vorbelor, care nu prea au un mare rost?