Într-un oraș ca oricare altul, o femeie își bea cafeaua într-o dimineață obișnuită. Străzile păreau la fel, oamenii la fel de grăbiți, dar ceva, undeva, nu mai era la fel.
Nu știa să spună ce. Poate lumina. Poate aerul. Poate tăcerea dintre două respirații.
La început a crezut că e oboseala. Sau toamna. Dar în zilele care au urmat, a început să simtă lumea altfel.
Frunzele nu mai cădeau doar pentru că venea frigul, ci ca și cum se predau unui ritm mai mare decât ele.
Vântul nu mai era doar vânt, ci un mesager care trecea prin ea, șoptind ceva ce nu putea fi tradus în cuvinte.
Apoi au început să-i pară ciudate lucrurile obișnuite: conversațiile fără conținut, zgomotul constant al oamenilor care se prefac că nu se tem. A simțit că nu mai poate trăi la fel.
Nu din revoltă, ci dintr-o nevoie adâncă de adevăr.
Într-o seară, a închis telefonul și a ieșit afară. A mers mult, fără țintă. Cerul era înalt și tăcut. Iar în tăcerea aceea, a simțit ceva care o privea din interior: o prezență.
Nu era o voce. Nu era o viziune. Era doar o siguranță.
Că totul are sens.
Că drumul, oricât ar părea haotic, duce spre lumină.
Și că adevărata trezire nu înseamnă doar să simți, ci să înțelegi prin inimă și să iubești prin minte, până când cele două devin una singură.
A învățat să asculte. Să nu se mai teamă de tăcere. Să nu mai fugă de propriul ei foc.
Și, mai ales, să nu încerce să trezească pe nimeni.
Pentru că a înțeles, într-o dimineață limpede, că fiecare om se trezește atunci când îi vine timpul, nu când altcineva îl strigă, ci când sufletul îi deschide ochii.
Iar lumea, de fapt, nu se schimba în jurul ei. Ea era cea care se trezea.