Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coş de nuiele şi plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de şarpe, nu ne temeam de vremea ieşită de prin văgăuni; pironeam degetele în palma lui, ştia că o să moară. De plăcere. Îl ajutam să-şi ducă lumea creată; din când în când, ne opream să citim câmpul, cerul şi tot ce ne înconjura. Îmi plăcea să-l conturez între mâinile mele. Aveam mereu pregătit un bloc de desen şi creioane. Cum stătea aşa, într-o lumină desăvârşită, de fiecare dată, pe hârtia albă, căpăta o alură de hristos. Ochii lui trădau suferinţa. Vedeam prin ei lumea de aproape, ca printr-o evanghelie... Îi ştergeam chipul şi rămânea imprimat pe sufletul meu; dacă doriţi să-l ştiţi, despăturiţi-l şi aruncaţi o privire!...
Cât ai zice dor, ajungeam în vise cât grâul de verzi. Era locul în care el stăpânea totul. Il lăsam, că era bărbat.
Imi aşezam bărbia pe pieptul lui. Printre firele mustind de viaţă, poveştile pe care mi le şoptea la ureche erau de aur. Părea că totul e de aur, până şi clipa pe care o trăiam. Dar nu era bine să prefaci orice în aur, nu sunete, nu sentimente, nu timp, nu...
Povestea mai bine decât şeherezada! Mă făcea înger şi nu eram. Păcătuiam cu iubire. Mă făcea femeie şi nu eram. Trădătoare frăgezime! Mă iubea aşa cum numeşti o desfătare. Cuvintele lui mă atingeau molatec. Mă simţeam poezie sub degetele lui. Mă făcea zeie şi nu eram. Aveam doar o frumuseţe care din interior se ivea, într-un fel anume.
Nimic nu mai era al meu. Uitasem să dorm, uitasem să mănânc, uitasem să scriu. Uitasem să mă bucur pentru mine. Mă bucuram numai pentru el. Grijania mea de fiecare zi!
Schiţa din perete este tot el. Noaptea, nu pun capul pe pernă fără să-l rog. El este locul de unde îmi iau iertările, în care îmi pun destăinuirile. Şi totdeauna, fruntea aceea zdrelită de gânduri putere se face pentru mine. Nu-l cheamă în vreun fel.
Eu îl numesc poet!