Oamenii de la ambulanță

Salvatorii de vieți

Lîngă clădirea veche a spitalului municipal Roman, liniștea mașinilor parcate acolo este aparentă. Printre ele, dormitează la soare cîinii. Din timp în timp, așa cum curg întîmplările vieții, un șofer însoțit de o femeie, purtînd bluze portocalii, demarează în trombă. Sînt cei care muncesc zi și noapte pe ambulanțe. Meseria lor e să aline dureri și să salveze, dar nu întîmplător, vieți.

“Cum e la ambulanță?” Dacă femeia blondă, cu pătrunzători ochi albaștri, aflată în spatele unui birou micuț mi-ar fi răspuns, trist, “Bogdaproste, e bine”, ca în “Năpasta”, nu m-ar fi mirat prea mult. Nu s-a întîmplat așa. Cu o energie debordantă, Mariana Lungu, asistent șef al Serviciului de Ambulanță Județeană Neamț, Substația Roman, a zîmbit. Răspunsul ei a sosit imediat, tăios și direct ca un bisturiu: “Obiectul muncii noastre e viața. Dacă un croitor își permite să taie stofa strîmb, sau un cizmar peticește anapoda un papuc, noi nu ne permitem nici cea mai mică greșeală. Poate costa destinul unui om”.
Coordonator peste tunicile de culoarea portocalei, lucrează pe ambulanțe de 15 ani, aproape jumătate din cariera unui slujbaș. Și-a dedicat viața unei meserii dificile, întotdeauna însoțită de dureri. Cîteodată, nu numai ale celor care cheamă medicul la căpătîi, pentru alinarea unei suferințe. Nici numai ale nefericiților care și-au rănit trupul în accidente. Uneori, a suferit și ea, sufletește, alături de cei care au cerut ajutorul ambulanței. De aceea a învățat, într-un mod destul de dur, să-și facă meseria la sînge. La propriu și la figurat. Nu se poate lăsa impresionată atunci cînd scoate instrumentele din trusa albastră. “Sînt momente cheie, mai ales în accidentele rutiere, la nașteri, sau în cazurile de infarct, cînd deja victima a intrat în stop cardiac. Atunci trebuie să te regăsești, să îți aduni toate puterile. Să nu bagi în seamă ce se întîmplă în jur. Să poți pune un diagnostic corect și să acorzi cum se cuvine tratamentul adecvat. Să intervii cu toate puterile și luciditatea pentru a salva pacientul”, spune Mariana Lungu.
Și nu s-a lăsat impresionată de cele din jur nici acum vreo zece ani, deși, într-un fel, era la începutul carierei. A fost solicitată la o naștere, undeva pe strada Smirodava, ziua în amiaza mare. Femeia era la primul copil. Chemarea fusese făcută de un bătrîn, care a condus-o pe asistentă la etajul patru al blocului. Nu a mai fost răgaz pentru a duce gravida la spital. A moșit-o în casă. După ce a apărut pe lume copilul, starea lehuzei s-a înrăutățit brusc. O hemoragie masivă a inundat pacienta. Mariana Lungu își amintește: “M-am uitat în jur, nimeni. Moșul dispăruse. Curgea sînge în valuri din femeie. Nu puteam trece la un tratament pe loc, era mai bine dacă o duceam la spital. Ce să fac? Șoferul era jos, la mașină. Cum să duc pacienta jos, să iau și nou-născutul, și trusa de intervenție? M-am decis în două secunde, am ieșit pe scară și am început să strig după ajutor. Am bătut la ușile oamenilor, care au ieșit nedumeriți. Nu le-am dat răgaz să se dezmeticească, am lucrat ca la Armată. I-am prins de mînă, pe rînd, i-am băgat în casă și le-am spus ce să facă. Unul a cărat trusa, altul copilul și eu, împreună cu încă vreo trei persoane, am dus lehuza la mașină. Am plecat în viteză, lăsînd bieții oameni cu gura căscată. După internarea femeii, așa, plină de sînge cum eram, am coborît cu liftul. Abia mă puteam ține pe picioare, tremuram toată din cauza celor întîmplate. Dar am fost fericită că totul se terminase cu bine”.
Zîmbește amintirilor femeia blondă cu ochi albaștri. Puțin năuc de cadența năvalnică a povestirii și pentru a-i da răgaz să-și adune gîndurile, lansez întrebarea despre pacienți. Dacă or avea dreptate știrile de la televizor în care solicitanții acuză serviciul de ambulanță că nu au echipament adecvat, sau că ajunge prea greu la locul intervenției. Se înnegurează puțin Mariana Lungu. Și îmi spune cum stau lucrurile. Românii au văzut prea multe filme ca “Spitalul de urgență”. Acolo, pentru cea mai mică intervenție, năvălesc una sau două ambulanțe, o armată de paramedici, toți cărînd o mulțime de aparatură, care de care mai sofisticată. “Am primit reproșuri de la diverși oameni care au stat prin Occident, și mi s-a atras atenția asupra diferențelor de dotare. Au uitat că aici este, încă, România, și dotarea este după buget”, povestește asistenta. Iar în ce privește întîrzierile, situația este trist de clară. În dotarea serviciului sînt cinci-șase mașini pe timp de zi și patru în cursul nopții. Una dintre ele, pe care lucrează și un medic, este folosită în cazurile de urgențe 0-1. Adică accidente rutiere, infarcturi, cazuri grave. Iar celelalte sînt trimise pe teren în funcție de gravitatea cazurilor. Solicitanților li se comunică ora la care va ajunge ambulanța. “Trebuie o repartizare după cazuri. Nu pot trimite mașina la un caz de fractură închisă la o distanță de 20-30 de kilometri de Roman, cînd în oraș am un caz de hemoragie gravă. Niciodată, repet, niciodată nu s-a întîmplat să fie o mașină disponibilă și să nu fie trimisă imediat pe teren, nimeni nu își asumă o asemenea responsabilitate”, spune, hotărîtă, Mariana Lungu. Îmi arată cum se lucrează la dispecerat. Ambulanțele nu pleacă după cum îi taie capul pe șofer sau pe asistentă. După stabilirea cauzei solicitării, se decide gravitatea cazului. Ora solicitării, la minut, cea a plecării, a sosirii la adresa trimiterii și a efectuării intervenției sînt notate în fișe speciale, care constituie documente medico-legale. Supărarea ei continuă să se citească pe chip. Povestește despre felul în care sînt de multe ori întîmpinate echipajele de salvare. “Oamenii au oarecum scuze, sînt speriați de cele întîmplate, dar uneori depășesc buna cuviință. Și țipă, că vă dăm bani, că nu faceți nimic, că... Și, uite-așa, în loc să îți vezi de treabă, să îți dai seama ce se întîmplă, ce trebuie să faci, te cerți. Deși, uneori, pe drum, nu mai ții cont de tine, mai ales dacă știi că orice minut contează. Te abandonezi, te transformi, uiți de propria ta viață, pentru a o salva, riscînd, pe a altora”, povestește asistenta.
Mai are o supărare doamna blondă. Inconștienții care dau telefoane aiurea, chemînd ambulanța la adrese aiurea. Nu demult, s-a întîmplat să se suie în mașină și să bată cale de zeci de kilometri pînă într-un sat. Noapte. A strigat asistenta pe la porți. Au ieșit oamenii și au ridicat a neștiință din umeri. Nimeni cu numele acela nu trăise vreodată pe acolo. A pus Mariana Lungu mîna pe telefon, era un apel venit de pe mobil. La celălat capăt de satelit a răspuns un cetățean din Hunedoara. Apelul fusese făcut prin Piatra Neamț. Păgubită a rămas Stația de Ambulanță de benzină, tristă și furioasă a fost femeia care salvează vieți.
Mariana Lungu nu a vorbit numai despre ea. Același lucru li se întîmplă tuturor colegilor. Unii rezistă la stress-ul meseriei, alteori, rar, își dau seama că nu este pentru sufletul lor un asemenea zbucium și renunță. La Roman nu au fost asemenea cazuri. De altfel, angajarea la ambulanță se face după criterii mai severe. Se dau examene scrise și orale și candidații fac voluntariat vreme de cinci-șase luni în meseria asta. Să vadă ei, în primul rînd, dacă “simt” meseria asta, dacă li se potrivește. Și, dacă apar ezitări, intervine decizia medicului coordonator pentru atestarea asistenților.
Revin cu întrebarea de la începutul vizitei mele, reformulată: E greu sufletul cînd lucrezi la ambulanță? Devine îngîndurată șefa bluzelor portocalii. Și spune, de data asta cu rară vorbă. Trebuie să suporți psihic urcușurile și coborîșurile. E la fel ca în viață, numai că e o viață la puterea a doua. Pe lîngă traiul tău personal, preiei, fără să vrei, greutățile pacienților. Ești obligat să te retragi într-un fel de turn de fildeș și să îți faci meseria ca un robot. Dacă ai 10-15 intervenții într-o zi, nu poți pune la suflet toate cele văzute. Cel mai tare o mîhnește suferința copiilor. “Mergi uneori și vezi cazuri sociale disperate, de neimaginat pentru un om obișnit. Familii care nu au ce pune pe masa celor mici. Neglijență din partea părinților. Dezinteres din partea semenilor”, spune mama Mariana, femeie care are un băiat de nouă ani și o fată aflată la vîrsta cînd trebuie să meargă la liceu. Își amintește de un băiețel de la Centrul de Plasament din Cartierul Muncitoresc. O banală afecțiune trupească, dar o enormă rană în sufletul acelui copil. L-a dus la spital, l-a mîngîiat pe drum. Văzuse cum acel micuț fusese batjocorit de colegi de-ai lui. S-a gîndit că și un om în toată firea are nevoie de o alinare, darămite acel suflețel. L-a lăsat la spital, citindu-i disperarea în ochi și a plecat din nou la sediu. Scotocind prin unghere de suflet, Mariana Lungu își aduce aminte că, atunci, parcă a plîns.
Multe zguduiri de suflet au cutremurat-o pe asistentă. Caz greu, pentru minte și suflet a trăit în urmă cu ani de zile. A însoțit la Iași un om ars. “Suferise arsuri pe aproape tot corpul. Închipuie-ți interiorul unei ambulanțe. Eu, alături de un trup negru, carbonizat. Mirosea a carne arsă. Mintea mea nu găsea o soluție pentru suferința omului. Respira greu. Imploram cu sufletul fiecare gură de aer a nefericitului. Suferea cumplit, dar nu voia să moară. Nici eu nu puteam dori așa ceva, deși știam că nu are nici o șansă”, suspină povestitoarea. Atunci, cu siguranță, a plîns cu inima.
Cele puse la suflet se adună. La ambulanță se lucrează cu oamenii, nu ca la aprozar. Acolo se pune lacătul la sfîrșitul zilei și nu mai contează ce mai fac legumele sau fructele din rafturi. Dar de suferințe oricine își aduce aminte mereu, și nu poți să le lași să te copleșească. De aceea, oamenii de la ambulanță își mai povestesc unii altora cazurile. Mai dau jos din stress. Nu este suficient să te dezbraci de bluza galbenă ca să uiți. De aceea, uneori, o fac și acasă. Mariana Lungu are noroc, soțul ei, care lucrează în Poliție, este tot asistent medical. Mai cu milă, nu toți pot suporta asemenea mărturisiri. Nu putea, de pildă, să mărturisească ce a simțit cînd a intervenit la locul unui accident de tren. Cu chiu, cu vai, luase trupul sfîrtecat de pe șine și îl așezase pe targă. Atîrnau bucăți din trupul nenorocitului, dar mai sufla. Cînd au dat să bage targa în mașină, celui aflat la cîteva suflări de veșnicie i s-a desprins un braț, care a căzut pe jos. Se ținuse pînă atunci doar în mîneca hainei.
Ar mai fi multe de spus, despre oameni, întîmplări și locuri. De pildă, despre o iarnă cumplită, de acum cîțiva ani. Noapte, nămeți cît casa. Într-o coșmelie, de pe la Bălușești, venea pe lume un copil, la lumina lumînării. Vreun kilometru a înotat prin troiene, împreună cu șoferul. A moșit femeia și a vrut să o ducă la spital. Lehuza a refuzat. Mult s-a mai chinuit asistenta să o lămurească. Și, ajutați de cei din casă, au îmbrobodit cum au putut femeia și copilul și au luat drumul spre mașină, apoi spre saloanele spitalului. Pentru că în meseria asta, asistenta e responsabilă de viețile oamenilor, indiferent de vremea de afară. În schimb, nu poate răspunde de sărăcia unora. Puține lucruri îi sînt atît de neplăcute ca vederea suferințelor unor femei însărcinate, care nu au mai cunoscut o hrană omenească de cine știe cît timp.
I-am adus aminte Marianei Lungu de bețivi și scandalagii. S-a cutremurat, ca de o băutură strepezită. De curînd, aflată la periferia orașului, a fost agresată de familia celui care solicitase ambulanța. S-a trezit cu geamurile mașinii sparte. De regulă, atunci cînd are de-a face cu scandalagii, solicită prezența Poliției. Sînt rugați să cheme oamenii ordinii și cei care reclamă sosirea ambulanței la locul unde s-au spart capete și au gustat sînge oarece cuțite. Dacă nimeni nu reușește să potolească spiritele, echipajele ambulanței pleacă. „Doar nu sînt Arnold Schwarzenegger, să mă bat cu ei”, spune blonda, care, totuși, nu e firavă la trup.
Pilulele amare vorbite pînă atunci trebuiau îndulcite. Așa a venit întrebarea despre lucrurile frumoase din meseria ei. Și am aflat că satisfacțiile sufletești cele mai mari le are atunci cînd aduce pe lume un copil. Nu mai știe cîte cazuri a moșit, a trecut de douăzeci. Se bucură tare mult de nașterile normale, relaxate. “După suferințele pe care le văd zilnic, sînt fericită să ajut la aducerea pe lume a unui prunc. Toți sînt frumoși. Iar profesional mă bucur cînd reușesc să pun un diagnostic corect și să aplic un tratament corespunzător. Împlinită pe deplin sînt atunci cînd, la spital, medicul confirmă că am avut dreptate”.
Niciodată nu i-a mulțumit nimeni că i-a salvat viața. Nu a căutat-o nimeni cu un buchet de flori, să îi amintească de mîinile pricepute care au ținut un suflet într-un trup bolnav sau rănit. Dar are o mulțumire mare, cît toate necazurile, Mariana Lungu. Cu un zîmbet nostalgic pe chipul deodată înseninat, povestește. “Acum cinci-șase ani am fost chemată la Bătrînești. Am luat o gravidă. Slabă, amărîtă. Avea dureri cumplite din cauză că era prost hrănită. Mă strîngea de mînă și gemea sfîșietor. O rugam să reziste, în cazul unui trup ca al ei, o naștere pe drum, urmată de o eventuală hemoragie, putea fi fatală. Îi vorbeam, încercam să o fac să uite. O mîngîiam. Nu a mai rezistat pînă la spital. A născut în mașină. Și, cu un suspin mare, de ușurare, mi-a spus, din adîncul sufletului: Bogdaproste... Să vă dea Dumnezeu sănătate.”

Material publicat în Opinia romașcană nr.23, 24-30 septembrie