agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-26 | [This text should be read in romana] |
Povești din spatele simezelor
În Roman, aducerile aminte sînt la mare preț. Pentru ca așa se întîmplă, de obicei, într-un oraș patriarhal. Sentimente, vieți, obiceiuri, trecute sub sticla vitrinelor de muzeu sau aflate pe simeze ar trebui să împodobească viețile trăitorilor și iubitorilor de frumos, doritorilor de a ști, de memorie a faptelor, bune sau rele, așa cum au fost consemnate de vremuri. De aceea există patru muzee în Roman: cel de Artă, Muzeul de Istorie, Muzeul Medicinei și, nu în ultimul rînd, Muzeul de Științe ale Naturii. Deși în muzee se găsesc obiecte, aceste instituții sînt neprețuite comori de suflete. În spatele oricărei piese, începînd cu un vas de ceramică vechi de mii de ani și terminînd cu hrisoave care nu au ajuns încă la vîrsta unui secol. Un vas de ceramică, păstrînd poate mîinile olarului din vechime, pe vremea cînd fierul nu fusese descoperit, reprezintă un mod de viață. În el, vizitatorul ar trebui să vadă, cu ochii minții, forfota unei comunități. Poate a servit la păstrarea apei în vremuri în care seceta curma destinele unor întregi așezărui. Ori, în pîntecele său, vasul a păstrat roadele cîmpului în ierni viforoase și a fost păzit cu strășnicie, doar era însăși supravuiețuirea. În spatele hrisovului se află, cu siguranță, truda diacilor, caligrafi talentați. Se află vocea vreunui ierarh, molcomă la dictare, sau poate tunător avîntată către bolțile bisericii ori mănăstirii. Sau, poate, în spatele unor tablouri se află povești de dragoste, patimi înflăcărate, sentimente neîmpărtășite. Se află, de mulți ani, printre copacii care despart, numai cu verdeață, de veșnicie culturală, locuri apropiate de suflet. Nu are firmă strălucitoare, doar licuricii o luminează, în speranța că se vor apropia de ea sufletele. O clădire albă, deși colorată prin interior, păstrătoare de mesaje către cei care vor veni. A păși treptele albite de vreme, dar și de varul zidarilor care trebuie să fățuiască o clădire trecută prin două războaie în care durerile lumii s-au revărsat precum nenorocirile din Cutia Pandorei, e un privilegiu. De liniștire sufletească. De sfiiciune în fața artei. De plecare umilită la vederea minunilor transformate în ziceri de viață plăsmuite prin culoare, penel, sau daltă. Este Muzeul de Artă. Ca orice muzeu, și acesta are istorii ascunse. Eu le spun istorie populară. Ca peste tot, incinta care ascunde comori în alb-negru sau în culori, se deschide ușor, dar, totuși greu. Nu orice laic într-ale duhovniceștilor lucrări de artă are curaj a se încumeta să pășească sfîntul prag dintre lumea de înafară și aceea de înăuntru. Pentru că poate fi atît de uluit de comorile adăpostite de pereți împodobiți rar cu pînze colorate, încît, dacă vede, cu adevărat lumea de dincolo de ele, se poate speria. Se poate mîhni, se poate înduioșa, poate va fi cuprins de îndoială în fața propriei conștințe. Or, va rămînea doar uimit, descoperindu-se pe sine. Dar, mai ades, se va minuna, dacă va vedea o altă lume. Vreți o pildă? Iat-o! Un zid dispare. Trei tablouri, care erau așezate pe el, sînt acum suspendate în nopțile și zilele eternității. Pe primul, lăcuit cu sentimente, un moș, cu barbă. Privire iscoditoare din ochiul dinspre miazănoapte mai are bătrînul. Are și ce vedea. Trece privirea omului cu barbă albă peste ceva cu ramă. Dincolo de ramă, un chip angelic de femeie. Suavă, tristă. O superbă doamnă. I-a fost soție și iubire, timp de o efemeră existență. A mînuit penelul iubitorul de un suflet. Între cele două tablouri, o toamnă. De pe ramurile aflate spre ochiul deschis larg către iscodire, curg lacrimi de ceață. Anotimpul dinspre iarnă așează picături de ploaie între cei doi. Să trecem la cele adevărate. “Tablourile sînt creația pictorului Constantin Isachie. Prin ‘87 am obținut de la Muzeul Județean Piatra Neamț vreo 20 de mii de lei, pentru achiziționarea de tablouri. Soția pictorului, Letiția, aceea pe care o vedeți, avea, pe atunci, vreo 70 de ani. La fel de fină, delicată și doamnă, ca în tinerețe. Am întrebat-o al cui este portretul bătrînului. Rîdea atunci cînd a venit să mă îmbrățișeze. Mi-a spus, draga mea, portretul de bătrîn este autoportretul soțului meu”, a povestit Minodora Ursachi, profesor și muzeograf, ctitor al Muzeului de Artă din Roman. Viață în culori Chiar înfințarea Muzeului de Artă din Roman este o adevărată poveste. Aflată, cu sau fără voie, în spatele ușilor închise ale celor care au reușit înființarea acestui lăcaș de cultură. Lacătul a fost deschis de Minodora Ursachi, care povestește, punctînd, precum un penel înmuiat în culorile vieții, cele petrecute. Și o viață nu este deloc pastelată, așa cum este un curcubeu. Era prin anii ‘50. Tineri și entuziaști, Minodora și Vasile Ursachi au isprăvit în dealul Copoului înaltele școli, de Istorie, filozofie și filologie. Sau Istorie, filologie și filozofie, doamna Minodora nu mai are știință de așa ceva, dar ce mai contează. Au venit la Roman. Dar nu ca să învețe țîncii cam ce a făcut Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu, nici măcar să arate plozilor mărețele realizări ale noii orînduiri. Au primit o locuință lîngă cinematograful din centru, fostul “23 August”. Casă mare, în care ei aveau două camere. Acolo au petrecut luna de miere, lîngă cioburi de ceramică, strînse cu migală de Vasile Ursachi, viitor profesor doctor în istorie. Greu de închipuit și delicat de întrebat ce au visat ei în nopțile cu lună plină, numai bune de închipuit fantasme din vremuri străvechi. Nu au stat mult pe gînduri. Aveau acasă, pe lîngă minunile din lut făcute în vremuri demult apuse, tabloul lui Ștefan cel Mare, care are istoria lui. A luat drumul Bucureștilor Minodora Ursachi. A ajuns la Ministerul Culturii, acolo era director unul, Buzdugan. Tînăra absolventă a fost luată la întrebări. Dacă știe cîte lucrări trebuie să aibă un Muzeu de Artă. A răspuns ca la carte Minodora Ursachi, avînd inima strînsă și gîndindu-se că Iulian Antonescu, director la Muzeul de Istorie din Piatra Neamț, nu va avea mare parte de vorba sa. Deși era un erudit recunoscut pe acea vreme. Aprobarea de la stăpînire a fost primită. Și, de atunci, a început o altă viață. Dedicată culturii. Goana după exponate a început greu. Rezultatele se lăsau așteptate. Au primit un sediu, cel de astăzi. Aparținuse avocatului Roiu, deși, în Monografia Romanului, profesorul Nicolae Gr. Stețcu spunea că imobilul a fost construit prin 1884 și a aparținut doctorului Pandelie Grigorescu. Cînd au primit custodia clădirii, soții Ursachi au trăit clipe de descumpănire. Acolo fusese sediul “Pazei contractuale”, un soi de gardieni publici de pe vremuri. Buni băieți mai erau, spărgeau cioatele de lemne direct pe podele, poate pentru că acolo viețuiseră dușmani ai poporului. Nopți de nesomn și de chin pentru cei doi oameni care doreau cultură. La un moment dat, Vasile Ursachi a plecat pe meleaguri de țară, la situri arheologice. Minodora Ursachi a rămas să se zbată pentru achiziționarea de obiecte de artă. Unii au rămas orbi la cererile muzeografei. Translînd evenimentele, peste vremi, aflăm despre o altă poveste. Tot despre orbire. Numai că istorisirea, găzduită în trăsături de penel, are o cu totul altă semnificație. Iat-o, în cele ce urmează. Lîngă un scaun monumental, un autoportret. În culori pale, domină nuanțe de bleu și crem. Definind tristețea și paloarea chipului. Este cel al pictoriței Rodica Bondi. A fost realizat prin 1963. După acea pictură, artista a orbit. Timp de nouă ani nu a mai zărit culorile. Greu de imaginat ce înseamnă pierderea vederii pentru un om care e obișnuit să pipăie cu irisul culoarea, gustul și mireasma lumii. Pictoriței i-a revenit vederea mai tîrziu. Dar certurile familiale și-au pus pecetea de neșters asupra creației. Romașcanca de la Muzeul de Artă a fost la București, știind de creația artistului plastic de excepție. A descoperit autoportretul într-o pivniță. Cutremur mare a fost în sufletul său, atunci cînd a văzut că pînza fusese străbătută de patru cuie. Crucificată fusese imaginea femeii care vorbise prin culori. Restaurată, cu migală, și-a găsit loc veșnic de cinste în Muzeul de Artă aflat printre copacii veșnic verzi din parcul aflat alături de eternul “Roman Vodă”. Odată, peste toți au picat vremurile ca o secure. Mai puțin pentru artiști. Am întrebat-o pe Minodora Ursacchi despre expozițiile din perioada comunistă. Adevărat este și faptul că Stalin nu mai era, bătea un vînt de libertate și în arta plastică. Pe de altă parte, necunoscînd a citi mesaje în culori, mai marii partidului nu prea aveau ce să cenzureze. Numai la o expoziție retrospectivă a pictorului Constantin Stahi, cu lucrări realizate în perioada interbelică, un activist și-a dat în petic. Era prin ‘70. Tablourile expuse pe simeze - culturnicii nu auziseră niciodată de acest termen și muzeografii nu îl foloseau cînd veneau tovarășii în control mascat, prefăcîndu-se interesați de artă - erau cu teme religioase. Dacă prescurile nu au fost recunoscute de păzitorii “moralei” comuniste, turnurile de biserică au fost imediat arătate cu degetul. Cu o mînă la spate, și cu una îndreptată acuzator spre picturi, activistul de la Piatra Neamț a dat ordin să fie date jos. Așa ceva nu s-a întîmplat, activistul trece, pînzele rămîn. A mai fost și povestea unei expoziții celebre. Gravuri cu teme religioase, aparținînd unor corifei ai artei plastice, precum Durer sau Cranach. O expoziție itinerantă, venită de la București. Autoritățile locale nu au zis nimic la vederea minunilor. Au mai fost și zile grele, cînd, din Capitală, au sosit în toate muzeele de artă din țară calupuri cu picturi reprezentînd falnicii conducători ai neamului romînesc. De-a valma, portrete de ale lui Gheorghe Gheorghiu Dej și Ion Gheorghe Maurer, care mai de care în poziții făloase, trebuiau să fie în văzul poporului. N-a fost să fie. Au fost aruncate în magazie, ca obiecte de inventar. Altă poveste. Cea a două scaunelor, două dintre ele încrustate cu fildeș. Ultimele au fost găsite, prin 65-66, în sediul Primăriei. Pe atunci, acolo ființa cabinetul doctorului Dămătîrcă. Nimeni nu știe nici acum de unde provin minunile realizate la sfîrșitul veacului al XIX-lea. Și-au găsit adăpost în Muzeul de Artă. La fel și minunea de jilț sculptat, care dă echilibru încăperii de din dreapta muzeului, cum intri pe ușa masivă. A fost găsit la Comunale, într-un birou cu podele mirosind a creolină, bună de alungat păduchii. Slujbașii, demn duhnitori a tescovină și salam muncitoresc de după război, foloseau minunea pe post de suport de călimară. Nu de alta, dar stilourile îi frigeau, se deșurubau dintre degetele obișnuite cu tocurile boante prin ale căror penițe se ițiseră, cu greu, litere asemănătoare celor din alfabetul tipărit în abecedare. Opresc aici istorisirea. Las loc imaginilor și invitației de a păși pragul minunatului lăcaș de cultură. Voi reveni, cu Agora muzeală. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy