Þi-am pomenit numele poate prea des cu tine și despre tine, cu tine și mai puțin despre mine, e doar semnul că ești pe cerul acesta cald și ghețurile se vor topi și inimile strânse mănunchi încep să doară, de dorul cuvintelor așezate pe grumazul sărutului. M-am obișnuit să ne bucurăm în maratonul acela la poalele tâmpei unde visele se dezlână, am început să născocesc din când în când somnul, să mă pot cuibări în cetatea dulce a trupului tău. Ești un vitraliu colorat la mesele de taină, ne simțim ca într-o fantezie, așa ca… proștii care au doar sentimente…iluzii a unor suflete care se înțeleg fără cuvinte, chiar dacă al meu e mult prea departe. Vino în amurguri, brațele întinse vor simți fiorii sângelui, sunt eu, sunt tu, oglinzi ciobite la colțuri, ia-mă răsuflare, eu cea pierdută într-un spațiu necunoscut. Încerc să dezleg suflete, să trăiesc cuvintele, nu semnele sunt cele care ne pot defini, ci cuvântul acesta care cuprinde în el: frumusețe, bucurie, întristare, fericire, dezamagire si cum poți exprima toate acestea, cum altfel decât prin cuvinte?


M-am pierdut în ceață cautându-mă pe mine. Sunt dezorientat, lumina e difuză iar sursa ei nu o poate repera. Sunt prea grăbit și picioarele mi se adâncesc în noroiul în care s-au obișnuit să trăiască... De unde aripi care sa mă ridice deasupra ceții ?! Vreau numai să te impresionez. Îmi propun mereu țeluri prea înalte dar nu sunt consecvent, nu am răbdare să merg neabătut spre ele. Vreau, vreau recunoaștere, de aia sunt complicat. Iubirea de oameni pe care o simulez din când în când e o încercare de a-l impresiona pe Dumnezeu.


Îți scriu acum scrisoare, rătăcesc prin mine amintirile despre noi, și toamna aceasta se întinde ruginie deasupra trupului pregătit pentru a pleca spre alte drumuri. Mă voi adăposti la umbra altui verde, ploile îmi vor răvăși sentimentele, sub negrele umbre, doar vântul îți va aminti că…


Mi-ai răscolit amintirile și îți voi vorbi despre ea…Deci de la FlorenTina nu voiam nimic. Mă bucuram că există oameni ca ea. Nu voiam să mă apropii de ea, ci doar să-i fac o mica bucurie de Craciun. M-am gândit : "Fătuca asta cu suflet minunat trebuie sa fie foarte singură" și am considerat mesajul și pentru mine (greșeală ?) Cred că atunci am trimis câteva rânduri în ideea să ne cunoaștem, ci doar așa, ca o floare de la un trecător necunoscut. M-am mirat apoi că această fată vede și recunoaște singurătatea mea din niște mesaje. Sau erai Tu? Nu mai știu. Neliniștea în care mă scald de ani se transformase în deprimare, incapacitate de a percepe bucuria și frumosul. Pierdeam multă vreme pe internet și contactul cu lumea înconjurătoare era tot mai superficial, eram închis în gânduri și griji. FlorenTina din imaginația mea nu corespundea de loc cu o persoana care nu mă interesa....și totuși semneaza: "Cu drag "!! Și mai apoi: Cu drag de tine necunoscutule!!. Îmi spune că dacă nu te iubești pe tine însuți nu poți iubi pe alții. M-a intuit oare ea așa de bine? Sunt din nou deprimat (mă urăsc) pentru că mi se confirmă că dorința mea de a dărui se izbește de un zid: Eu. Sunt mirat de interesul pe care îl are față de mine. Incerc să-i trimit cuvinte, despre comunicare în formă "literară"- Aș vrea să-ți dăruiesc multe, multe cuvinte dar iată că ele ies cu greu din cutia de conservă a minții mele. La noi, pe Marte, locuitorii fac economie de cuvinte și caută soluții la: cum să fi fericit, cum sa faci o venusiancă fericită și cum se poate comunica mai eficient. Cunoaștem doar loialitatea dusă până la prostie, iar adevărul nostru e inflexibil. Da, nu! Ce făptură minunată, Eva, mă face să tremur, să amuțesc și aș vrea să fac ceva ca să mă înțeleagă. Dar curgerea sentimentelor ei nu pot s-o înțeleg, e mult mai dificilă ca matematica mecanicii fluidelor! Poate voi asculta sfaturile celor bătrâni și o voi minți frumos, așa cum își dorește descoperind că de fapt spun adevarul...Adevăr de o zi. Poate mă va iubi, măcar o zi. Mi-e teamă de minciună, mă obosește... Un an are pe Pământ trei sute șaizeci și cinci de zile iar eu sunt deja sleit de puteri. M-am luptat cu morile de vânt (cuvintele) încercând să-ți fac o mică bucurie, FlorenTina! Mi-am extras cu greutate gândurile din nisipul mișcător al deprimării încredințat naiv că ea așteaptă "Cu mult drag" cuvintele... Până și calul a priceput că mesajul ei era de adio. He,he... Nu m-am sinucis! Mai fac o încercare încălecând pe cal și încercând să te salvez din capcana spațiului virtual !!

............................................................


Așteaptă-mă până gândul va regreta și stropii de apă se vor zbate de marginea tâmplelor tale, și poate jertfa de ispășire a păcatului că te iubesc îmi croiește drumul. Dar El ne-a învățat să iubim , iar noi Îl urmăm fiindcă dacă noi vom rămâne în El, Duhul Lui va mărturisi pentru noi, nu-ți fie frică îndrăznește fiindcă cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire. Dar nu uită că vin pe drumul interior, împovărată de grijile zilei de mâine. Lumina îmi va fi recunoașterea de sine, căința - iertarea, îți voi aduce în dar Împărăția. Tu să fii mereu la mijloc de cuvinte.Un clopot sună iarași, frământă vântul în zbaterea de seară, statui de stafii prin părul tău se plimbă, din goluri leagă noi zboruri, o stea se așează la căpătâiul gândului, tu nălucă a vremii doboara-mi simțurile și sufletul flămând....