agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-30 | [This text should be read in romana] | ― Unde-i Franțuzu’? ― Aici, să trăiți! În patul de deasupra, paiele saltelei au pârâit scurt. Din câteva mișcări bine deprinse, deținutul a coborât strecurându-se între cele două rânduri de paturi metalice. Dintr-o smucitură și-a îndreptat ținuta boțită a zeghei. Acum, cu picioarele goale pe cimentul frecat-lustru, tânărul nu prea înalt și tuns chilug aștepta în poziție de drepți, cu palmele de-a lungul coapselor și bărbia ridicată regulamentar. Ochii, inflamați de nesomn, i se zbăteau neputincioși în haloul orbitor ce înlocuise tavanul. ― Ieși! Prea puțin mirat, deținutul a luat-o înainte, ieșind în coridorul cu cele patru uși grele, cu vizetă, pe unde îl aduseseră în urmă cu două zile. După numai câțiva pași însă, în dreptul scării de beton ale cărei trepte legau nivelurile, s-a oprit. ― Ia-o-n jos! Urmându-l de aproape cu bucata de furtun atârnată la încheietură și plictisit de moarte, gardianul își proiecta alene bocancii săi masivi, ca pe doi butuci de lemn. Cine naiba ar putea ști câte altele i-or fi căzut lui prost azi, însă deocamdată pe el nu-l preocupa decât nenorocita de măsea ce-i zvâcnea de ceva vreme în tot capul. Nici urmă de bec pe scară. La nivelul următor, slab luminat și acela, deținutul a mai ezitat o clipă, întorcând capul. ― Lasă, mergi... Au coborât încă trei niveluri. Foarte posibil să fi ajuns la subsol, dacă nu mai jos. Odată scara terminată, a urmat un coridor sucit în tot felul, apoi altă scară îngustă, în spirală, tot neluminată. Au coborât-o și pe aceasta, atenți să nu calce strâmb. Gardianul a folosit lanterna. ― Stai! Taciturn, omul a desferecat și desțepenit cu oarecare efort o ușă nituită, masivă, fără vizetă. Aprinzând apoi lumina din afară, l-a împins înăuntru. De la ușă, a coborât doar două trepte. Se afla într-o celulă disproporționat de înaltă, numai de-o persoană. Nu i-a fost greu să observe că inițial servise altor trebuințe, căci unul din pereți, zidit ulterior, avea tencuială aruncată de mântuială, lăsând să se ghicească bolțarii colțuroși, de zgură, sub varul dat cu bidineaua o singură dată. În lipsa oricăror piese de mobilier, la baza peretelui din stânga se afla înzidită, pe rol de pat, o lespede din ciment, lată cât un spate de copil de doisprezece ani. Pardoseala era ușor concavă, în pâlnie, cu un orificiu de mărimea pumnului, la mijloc. În zadar și-a alergat deținutul ochii pe înălțimea celor patru pereți. Decepționat, a trebuit să admită că acolo, la subsol, n-avea ce căuta un geam câtuși de mic. Măcar aerisire...? Una, fără îndoială, o fi existând ea, numai că altundeva. De cealaltă parte a peretelui, mai degrabă. ― Ãsta ți-i locu’ o lună-n cap, a zis tărăgănat gardianul, cu nepăsarea celui care nu are treabă cu ordinul primit. Și, după un moment de supt măseaua, întărâtat că tânărul nu scotea o vorbă, a bodogănit: ― Mă, Franțuzule, ți-ai copt-o singur... Ce dracu’, te costa așa mult să născocești un cântec pentru tov’ comandant?... Nu asta ți-i meseria? Nu să faci cântece vesele? Și ascultă-mă, băiete: în carcera de-aici și-au lăsat oasele unii mai solizi ca tine! Când l-am găsit pe Caragea, liberalu’, nu mai avea nici nas, nici degete. I le roseseră șobolanii, ăia de nu iartă nimic!... Dar cum vedea că n-o va scoate la capăt cu băiatul ăsta căpos, a revenit, oțărât, la cele grabnice: ― Îți faci nevoile în gaură aia, că aici nu-i hârdău. Lunea se se face curat cu furtunu’. Mâncare ți se dă de două ori pe zi, iar lumina ți se lasă doar cât mănânci. De spălat, infirmieru’ te spală la două săptămâni, tot cu furtunu’. Acuma dă-ți iute jos nădragii și cămașa! ― Dar de ce...? Era prima oară când băiatul îndrăznea să întrebe ceva, chiar dacă o făcuse stins, aproape în șoaptă. Pur și simplu îl amuțeau ororile prin care era obligat să treacă, toată acea lume al cărei azilant devenise peste noapte; n-ar fi crezut vreodată să se convingă singur că așa ceva există cu adevărat. Tăcerea de acum era pentru el o formă de sinceritate, după cum însăși figura lui purta întipărită, încă de la intrarea pe poarta închisorii ― douăzeci și două de zile ―, o mirare neascunsă, o nedumerire de copil înaintea unor înțelesuri rezervate adulților. ― Asta-i regula carcerii, Franțuzule. Ei hai, iute, să nu ți le scot eu...! Ușa cea grea s-a închis, zăvoarele au fost trase. Întrerupătorul nu l-a mai auzit. Ca veche proprietăreasă, bezna ce năvălea acum în spațiul celulei ardea de nerăbdare să se convingă numaidecât de carnea lui incredibil de albă; îl pipăia centimetru cu centimetru, posesivă, excitată să-l simtă acolo, rebegit, contorsionat de atâta răcoare și teamă pentru tot ce va urma de acum înainte. El, deținutul cu aspect de adolescent, nu-și revenise încă din uluială; rămăsese în picioare, așa gol, stingher, strângându-și pumnii la piept. Efectiv nu știa ce să facă. Încremenit, refuza cu groază gândul că până la urmă va fi nevoit să folosească banca de ciment din apropiere. Cruzimea comandanților de penitenciar ― uneori justificată, poate ― ar trebui și ea, ca orice lucru, să cunoască anumite limite. Cu mutatul lui de ici-acolo prin închisoare, deși nu-i vedea rostul, se obișnuise din mers. Dar nici într-atâta cât să-i fie confiscată tocmai aici, într-un asemenea cavou, și bruma de cârpe ce-i mai apărau fragilitatea de student la Conservator!... Și, în definitiv, cui naiba folosea sadismul ăsta? Pe lângă toate, îl înnebunea și gândul că, indiferent ce-ar urma să i se întâmple, acolo unde ajunsese, în cripta din fundul pământului, clănțănitul de frig și gemetele sale nu vor avea șanse să deranjeze pe cineva de afară. Și se înrăia pe zi ce trece. Tot ce i se întâmplase până acum îl făcuse să se baricadeze-n el, cu îndârjirea înecatului, pregătit pentru toate umilințele posibile. Dar și să sară la beregata oricui l-ar ataca mișelește, și pentru asta. Nu de puține ori, în mijlocul borfașilor, al cuțitarilor și al curmambeților din celula unde l aruncaseră până la verdictul ultim, trebuise să se apere cu dinții, cu unghiile. Așadar nu numai pe câine îl smintește lanțul ― s-a convins cu vârf și îndesat. Ar fi vrut să se rezeme numai pe porțiunea îngustă a tălpilor, căci resimțea neliniștit cuțitele frigului pătrunzându-i încet, neiertătoare, oasele labei picioarelor, articulația călcâielor, gleznele... În cele din urmă, istovit și dezgustat, a admis că se comporta ca baba și drobul de pe policioară. La naiba, realitatea o iei așa cum este, nu cum ți se năzare! Nu îi rămânea decât să se obișnuiască cu frigul ce l asalta acum din toate părțile. Nu putea decât să spere că se va acomoda până la urmă. Și-a tot repetat că, uite, nu-i mai par chiar atât de reci tălpile, nici umerii, nici șoldurile, semn că în curând va reuși să se familiarizeze cu noul culcuș. Era vorba, totuși, de o singură lună, nu de un an. O lună, gândește-te, doar o lună!… Vai, da, încă patru săptămâni… Ei, nu, n-o să se bazeze numai pe rezistența lui; ar fi o amăgire naivă. Și iată, avea noroc: încheieturile îi urlau acum ce avea de făcut. Un singur lucru, și neapărat acela, dacă tot hotărâse să rămână în viață. Da, îi stătea în putință... Hai, repede: mișcare, mișcare, mișcare! A început cu genuflexiuni. A fugit pe loc, ridicând genunchii cât de sus era în stare. Flotări, răsuciri de trunchi, sărituri pe loc. A încercat să-și îngâne câteva cadriluri, dar a renunțat repede, fiindcă îl făceau să gâfâie, să nu respire când trebuie. Până la urmă, bravo lui, a asudat. Bancheta cea dură și rece n-a folosit-o până nu s-a zvântat ca lumea. Ar fi fost sinucidere curată! Și când, până la urmă, s-a întins totuși, a realizat ce înseamnă cu adevărat să nu te mai apere niște haine. Simțea cum, pe tăcute, gheara vineție a frigului îi înșfăcase osul sternului, cum îi încorsetase foalele pieptului, secătuindu-le de aer... Nu, categoric, asta n-o va permite! Nu va îngădui ca tonele de beton sub care fusese îngropat să-i soarbă căldura vitală prin netezimea înșelătoare a banchetei! S-a ridicat ca opărit de pe lespede și, în lipsa altei căi, s-a apucat, răbdător, să caute ― cu tălpile, la nevoie cu palmele ― un loc mai puțin rece. Trebuia să existe unul, neapărat... Bezna, ei da, aici bezna chiar l-a ajutat ― acum nimic nu-l distrăgea ―, făcându-l să se concentreze mult mai bine. Bâjbâia pe porțiuni bine trasate în mintea sa, ca și cum ar tăia un cozonac în felii subțiri, concentrat să nu-și rateze cumva șansa de a găsi inelul căzut în cocă. L-a dibuit în cele din urmă. Ce mai conta că locul cu pricina nu era acolo unde se așteptase el? Era chiar lângă orificiul de scurgere, la trei palme înspre ușă. O conductă colectoare, pesemne. S-a așezat pe vine, s-a tolănit satisfăcut pe-o coastă, dornic să se convingă cu orice preț. Și, într-adevăr, oarece deosebire față de restul celulei era de netăgăduit. Îndeajuns cât să-i merite efortul, și asta-l interesa acum. Păi da, de ce s-ar amăgi? Cu mare îngăduință îl putuse numi loc cald și nu loc rece. Suportabil, mai degrabă, da, ăsta era cuvântul. Nu mai știa cât durase căutatul lui; a înțeles în schimb câtă oboseală strânsese-n timpul ăsta. S-a ghemuit chiar acolo, jos, fără ezitare, într-o poziție aproape câinească, ațipind numaidecât. Nu-și terminase bine somnul, când niște foșgăieli venind parcă de pe alt tărâm l-au făcut să ciulească urechile. Se auzeau reverberat, ca prin tubul unui aspirator. S-a dezmeticit repede: veneau din gaura de lângă gleznele lui. „Șobolanii!...” Deci vorbele temnicerului nu fuseseră aruncate doar ca sperietură, ci păreau să aibă oarecare bază. Numai într-o privință ― și lesne de înțeles care ―, omul n-a ținut să dea amănunte. Acel liberal, Caragea, parcă, fusese oare ros abia după moarte?… Așadar, vrând-nevrând, nu era deloc singur în celulă, cum i-ar fi plăcut să creadă... Un pericol de care va fi nevoit să țină seama. Bine, s-a făcut, va ține, dar cum anume? În primul rând ― să spunem ― va dormi cât mai departe de ei, adică de gaură. Ușor de spus ― dar unde? Pe banca de ciment? Mda, nu-i surâdea ideea, dar măcar acolo, la înălțime, părea... Nu, în nici un caz! Nu era dispus să-și părăsească locul cel bun găsit cu atâta trudă; ar însemna să-l schimbe pe-un veritabil pat al lui Procust, unde pericolul, chiar dacă nu unul imediat, îl înspăimânta mai tare ca șobolanii. L-ar termina înaintea ăstora ― i o urlase întreg trupul ceva mai devreme. Corpul său, așa cum și-l știa acum ― asudat, nespălat de câteva săptămâni, având o piele unsuroasă și iz propriu, iute-sălciu ―, le putea trezi oricând pofta de carne omenească. Și mai mult, îi dădea frisoane faptul că se afla chiar sub nasul lor, anume parcă invitându-i spre a-l degusta. Și cu ce naiba se hrăneau șoarecii ăștia diformi, cu rât de mistreț, acolo, dedesubt? După câte știa, nu erau deloc pretențioși: rodeau cabluri, lemn, gunoaie, cauciuc și nebănuit de multe altele. Darămite un slăbănog istovit, ca el! Iar ideea că putea fi mușcat în timpul somnului — de neconceput în extenuarea sa —, l-a ținut încordat ore în șir, cu toate simțurile vibrând la limita suportabilului. La un moment dat, pierzând ordinea zi-noapte, somnul și veghea i s-au amalgamat într-o jalnică moțăială, întreruptă adesea de unele atingeri ― închipuite ori ba ―, dar care-i împietreau mereu stomacul de spaimă și oroare, când sărea ca ars cu fierul roșu și pornea să bată zănatic cu ambele palme în pardoseală. Nu o dată le-a auzit chițcăiala, bulucitul la gura țevii de scurgere. Ar fi jurat că îl atinseseră cu cozile lor spurcate, lungi și golașe ca niște râme. Murea de furie, scârbă și disperare, pentru că întunericul de nepătruns era totdeauna de partea blestemaților, obligându-l să se mulțumească cu hărmăiala pentru a-i pune pe fugă. Ar fi vrut să i atace cât mai curând, să strivească măcar unul. Numai așa și-ar domina el frica. Îi venea să ragă, să urle, să mârâie amenințător ca un animal căruia i-a fost încălcat domeniul. Însă, mai rău ca toate, somnolența îl hărțuia de-acum în permanență. Dacă-și sprijinea vreo clipă capul pe braț, numaidecât îl și fura moțăiala. Visele, întrerupte puțin mai înainte, le relua, în linii mari, de acolo unde se rupseseră, chiar dacă cu unele schimbări de loc sau personaje. Totul dura până când, ca din întâmplare, îl urzica din nou vreo coadă. Și de la capăt, băiețaș, cu ochii tăi cârpiți de nesomn... Probabil se făcuse dimineață, din moment ce și-a dus repede palmele la ochi, inundat de lumina ticălosului bec. Auzea foarte bine: se umbla la zăvorul ușii. Ar fi vrut să sară în picioare, dar, vai, acestea nu-l mai ascultau, de parcă nu-i mai aparțineau întrutotul. Ei, fir-ar... În felul ăsta mai se căznesc doar bătrânii când se deșteaptă și vor să coboare din pat. În cazul lui, era clar: îl anchilozase frigul. Asemeni unui șontorog, reușind cu greutate să se țină pe picioare, deținutul a înaintat spre ușa care tocmai era smucită în afară. A intrat soldatul cu mâncarea. I-a dat o gamelă de aluminiu plină cu fiertură de linte, spunându-i că trebuia ținută curată, și că la lingură nu are dreptul acolo, în carcera cinci. Și să nu piardă vremea, să mănânce odată, fiindcă peste fix zece minute va stinge lumina. Rămas din nou singur, năpăstuitul băiat și-a reluat, fără cine știe ce grabă, locul ― mai rece de cum îl lăsase. Þinea gamela cu amândouă palmele, bine lipite pe metalul fierbinte, iar acestea, la rândul lor, le sprijinea pe genunchii îndoiți, ca pe-o masă. Aștepta. Era miraculos să-l încălzească ceva cu atâta dărnicie. Atras de aburii fierturii, prin gaura din cimentul pardoselii și-a făcut apariția un cap flocos de șobolan. Ochișorii lui strălucitori, negri, clipeau extrem de rapid, ca o fulgurare albicioasă. Apoi, văzând că omul nu se clintea, a prins curaj. A ieșit în întregime din orificiu, înălțându-și capul să adulmece mai bine de unde putea veni aroma ce-l ademenise... A zbughit-o însă repede la loc, în gaură, în momentul în care băiatul s-a aplecat înainte să i toarne puțină fiertură pe jos. Ce l-o fi apucat să-și verse rația? Pesemne a fost luat pe nepregătite. Dacă se gândea un pic, n-a făcut decât să urmeze lecția primită în prima celulă: până și lăsatul în pace trebuie cumva plătit. Dacă nu o făcea imediat, urma s-o plătească cu bumbăceală, cu hărțuire. Da, ceva asemănător. Luat repede, s-a blocat ca prostul, a luat-o ca pe-un caz de forță majoră. Simplul reflex al plății. Pâlpâind o clipă, becul s-a stins, semn că timpul mesei trecuse. Dar întunericul căzut nu-l mai neliniștea în vreun fel; multe îi deveniseră acum limpezi. Procedase cât se poate de bine. Și, fiindcă nădușise din belșug (ei poftim, chiar așa fricos nu se știuse!), cât timp va mânca putea să se și zvânte. Pofta de mâncare îi revenise înzecit. Între sorbiturile făcute pe marginea gamelei înclinate după nevoie, tânărul auzea fervoarea cu care era desecată balta de pe cimentul pardoselii. Din țintă, ocrotitor... Cât de inspirat fusese! O pace cumpărată ― auziți, oameni buni! ― cu un strop de fiertură. Ar fi râs, dar nu avea pentru cine. După foșnete, ar fi înclinat să creadă că mustăciosul își mai adusese pe cineva cu el. Se simțea împăcat, aproape mulțumit ― găsise atât de ușor rezolvarea unei situații ce se anunța sumbră, dezgustătoare. La sfârșit, după ce a șters bine cu limba interiorul blidului de aluminiu, l-a întors cu fundul în sus, așezându-l lângă el. Interiorul trebuia să rămână numai al lui. La masa a doua, cum nu i-a plăcut culoarea și mirosul terciului de cereale, l-a turnat direct în gaura din pardoseală. A ascultat mai apoi, curios, pe întuneric, cum se ospătau șobolanii, încălecându-se și râcâind cu lăbuțele interiorul țevii. Gândul de a-i ști sătui i-a făcut somnul ceva mai odihnitor. Lucrul acesta, repetat deja trei zile una după alta, la amândouă mesele, s-a instalat cât se poate de firesc între deprinderile curente ale deținutului din celula-carceră numărul cinci. Era, pentru el, o senzație nemaiîntâlnită, auzindi-i-le colcăiala ori de câte ori se apropia momentul apariției soldatului cu cazanul de fiertură, iar senzația asta îi declanșa o neliniște a cărnii, un tremur surd, din care pricină suferea și mai cumplit de frig. Creșterea zgomotului reverberat prin gura de scurgere era ceasul deșteptător care-l trezea brutal de cu noaptea-n cap, cu deosebire că stridența lui sonoră nu putea fi întreruptă după bunul plac. Era puhoiul de ape care cereau grabnic punerea de stăvilare. Iar ziua, o dată începută în frisoane, se sfârșea la fel. Frigul se depusese în toate ungherele, în toate firidele corpului său, ca niște cheaguri tari; îi contractase mai toți mușchii, îi anchilozase genunchii, umerii, gâtul, coatele, degetele, mijlocul troznindu-i, pârâindu-i la mai fiece pas făcut. Toate îl dureau, îl deranjau ca niște așchii străine, înfipte adânc între tendon și os. Ce l-a tulburat de-a binelea a fost culoarea luată de palmele sale în climatul hibernal al celulei. Ajunsese până acolo să-și rezerva trei-patru minute din timpul mesei numai pentru studierea acestora cu luare-aminte. Le întorcea de mai multe ori, spre a se convinge de stranietatea culorii ce o căpătaseră degetele, chiar și pe reversul palmei; aduceau destul de bine cu pulpele de fazan uitate în congelator ― la fel de roșii, lucioase și tari. Frigul îi devenise povara de care știa că n-o să scape atât timp cât avea să stea acolo. Îl înțepenise, îl gârbovise, îl constipase. Tusea rară, icnită, revenea cu o regularitate de ceasornic, măcinându-i cu o rară perfidie liniștea pieptului. Din păcate, pe el nu-l mai interesau prea multe lucruri; până și cele legate de propria sănătate nu-l mișcau. După el, apatia ce-l cuprinsese ținea mai ales de lipsa luminii de zi, a unor reazăme firești, altele decât cele două mese porNici măcar nevoile de dimineață, dacă totuși îi veneau, nu-l scârbeau când le deșerta în țeavă. Așa cum erau ― puține și de consistența căcărezii de oaie, fără mult miros, ―, pentru ei, rozătorii, însemnau, cu siguranță, ceva trebuincios. Ca dovadă, resturi de miros nu persistau mai deloc, ci dispărea ca de la sine, repede. De coșmar, spălatul celulei ― săptămânal, din ușă, cu jetul de apă ―, pe lângă faptul că nu aducea foloase vizibile curățeniei de acolo, lui îi provoca clipe în care ar fi fost în stare să se urce pe pereți. Apa aceea, băltind la nesfârșit pe pardoseala de beton, aducea cu ea un frig agresiv, un fel de ger umed, de nesuportat. Îl gonea pe lespede, unde aștepta, în picioare, să se zbicească pe jos. Și dura chinuitor de multă vreme. În răstimp, umezeala îl infiltra, îl îmbiba, făcându-l să tușească din străfundul plămânilor, fără oprire. Ura cu tot sufletul acele clipe de iad. Schimbarea, pentru deținut, a venit la începutul săptămânii a treia. Mai înainte, sâmbătă dimineață, tocmai fusese spălat corporal. Infirmierul închisorii procedase în același fel ca la curățirea pardoselii. Tot cu furtunul ― printre zăbrele ―, ca la vitele dintr-un vagon. Nu i-a aruncat măcar o cârpă, să se șteargă. Iar duminică, după o noapte infernală, în care zăcuse zgribulit pe locul său de lângă gaura din pardoseală, gâfâise mai tot timpul, din greu; când simțea nevoia să respire adânc, auzea cum zăngăneau toate în el, cum se rupeau. Și-a făcut griji mai ales pentru mama lui, pe care, mai mult ca sigur, nimeni nu se va obosi s-o anunțe. Curios, dacă îi păsa de încă multe altele, nu se arăta prea îngrijorat de ceea ce se va întâmpla cu el. Și fără știrea sa, întredeschiderea unui orizont nelumesc i a șters de la gură, dintr-o dată, spuzeala urii. Până și căpoșenia, gustul răzbunării, nici urmă de ele. Pe de altă parte, își dădea seama, în sfârșit, cât de meschin putuse el privi până atunci totul. Ca dezmeticit, și a pus problema dacă sufletul îi va mai rămâne la cheremul unor țâfne de copil îndărătnic. Doar îi fusese așezat în trup spre îmblânzirea sângelui! Pur și simplu a înțeles, nu știa cum, dar a priceput atunci că spiritul și sufletul sunt făcute pentru unul și același lucru, că amândouă caută neîncetat afecțiunea, că asta le este menirea și bucuria. Înrăire? Ostilitate? Neîncredere? Nici o grijă, pe acestea le găsești oricând, din belșug, dacă trăiești doar în prezent, cu frica morții în sân. Și mare prostie, căci în frică își are rădăcinile însăși moartea! Pe când, stabilindu ți un țel oarecare, și punând speranță în căutarea ta, fiind totodată luminos și cald pe dinăuntru, de fapt te dăruiești pe tine, nimic altceva, iar amenințările imediate își pierd orice greutate. Iată, aceasta a fost revelația deținutului din celula cinci, asta i-a fost salvarea. Dimineață, când l-a izbit în moalele capului lumina becului electric, i-a auzit cum se foiau, lihniți de foame. Se vede că și pe ei îi rebegise răcoarea de peste noapte, dacă ghiorăitul mațelor îi asmuțea în așa hal. La zgomotul zăvoarelor, micuții au râcâit în neștire prin conductă. Soldatul, după ce i-a umplut cu vârf gamela de aluminiu, și-a dat pe ceafă boneta spălăcită, privind bănuitor la deținutul cel somnoros din fața lui. ― Mă, Franțuzule, te pomenești c-ai visat ceva gagici... Mirosise soldatul că nu era tocmai în regulă ca un flăcău de constituția firavă a «Franțuzului» să mai și furișeze un surâs pe fața lui trasă, cumva prea senină azi, după ce că dormise, gol pușcă, pe cimentul greu mirositor al fostei pivnițe. N-o fi oare bolnav?... Că îl vedea cum se duce așa, împleticit, cu rația în mâini, s-o așeze pe lespedea patului... ― Fii atent, băiete!... Prea târziu, însă. «Franțuzul», clătinându-se, scăpase gamela din mâini. Băiatul s-a aplecat imediat să salveze din mâncare ce se mai putea. S-a ridicat însă neputincios după câteva clipe, întorcându-se apoi, șovăielnic, spre soldat, care îl privea compătimitor din capul celor două trepte ale ușii. ― O să curăț, va fi totul lună... Cinci minute-n plus, atât!... Zău, dacă s-ar putea... Deținutul, îmbujorat, cu vasul gol atârnându-i în mâna dreaptă, îl fixa rugător pe soldat. ― S-a trezit și Franțuzu’! Ã?… Voi ăștia, politicii, visați-visați, dar la picioare nu vă mai gândiți. Vai de capu’ vostru... Că bine te-a mai ghicit caporalul Rada când ți-a zis așa. În regulă, dă-ncoace gamela! Și i-a umplut-o din nou, ochi. Când s-a văzut singur, băiatul s-a îndreptat mulțumit spre locul unde vărsase fiertura și, lăsând deoparte blidul de metal, a început să adune cu cantul palmelor păsatul. A ieșit o grămadă bunicică. Din ea a luat cât îi încăpea în căuș, după care s-a apropiat de gura de scurgere. L-a aranjat frumos de jur-împrejurul ei, în strat de-un deget. Ce făcea el acum nu mai semăna a troc. Era atent și grijuliu. Au mâncat pe îndestulate, laolaltă. Când i-a inundat pe toți beznă, la terminarea rației de terci, după ce el și-a curățat cu limba blidul, a băgat de seamă că ei nu intenționau să mai plece. Au venit să i se bage, ca pisoii, pe sub spate, pe sub pulpe și brațe. O făceau în modul cel mai firesc, de parcă asta făcuseră de când lumea. El nu s-a mai mișcat, sau cel puțin o făcea cu mare grijă, nemaivoind să-i alunge. Ce ar fi oare de spus, în mare lucrurile arătau acum altfel. Altă perspectivă. Nu se mai temea de sălbăticiunile cu care, în fond, împărțise totul. Nu-l mira câtuși de puțin ― aveau nevoie de el. Și pe deasupra nu erau deloc aspri, ba îi păreau mult mai calzi decât ar fi bănuit. I se ghemuiseră peste tot ― câțiva direct pe șale ―, și ce plăcut, aveau un pântec moale, de pisicuță... Păi cum, parcă te poți opune înfrățirii cu făpturile cărora abia le câștigaseși tandrețea? Și restul zilelor de carceră nu i-a mai îngreunat sufletul. Aducându-l îndărăt, între ceilalți deținuți, matahala de gardian s-a mulțumit a-l măsura absent, lung, din ochii săi fumurii ― la fel de nepăsători ―, preocupat mai degrabă de suptul măselei celei cariate. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy