Sănătate peste veacuri


Treci de poarta Spitalului Vechi. Un gardian păzește intrarea, dar te îndrumă politicos, puțin uimit chiar, către aripa din dreapta a instituției biseculare. Trepte roase de vreme te poartă către una din încăperile rămase cunoscute doar unui cerc de inițiați, urmași ai doftorilor-spițeri din vremurile trecute.
Este Muzeul de Istorie a Medicinei și Farmaciei Roman. O comoară cu taine ascunse după colbul timpului. Un așezămînt cu obiecte care au dat viață sau au prelungit destine, date de Dumnezeu și ajutate de suflete de oameni în albe halate, conform jurămîntului lui Hipocrate: „...Voi face tot ceea ce îmi stă în putință pentru a curma sau alina suferințele semenilor mei...”. La loc de cinste se află o clepsidră, prin care medicul măsura ritmul bătăilor de inimă. Acum este istorie, ca toate exponatele.

Nu voi începe povestea cu istoria pierdută în negura timpurilor a Bolniței de la „Precista Mare”. Să dăm prezentului ceea ce este al prezentului. Adică, să spunem despre încăperea înstrîmtată de scaune atunci cînd se reunește aici o parte din elita culturală romașcană. Mai este loc și pentru o măsuță modestă, la care prezidează, de regulă, unul dintre oamenii care au dat sănătate cetățenilor din urbea noastră, acum aflat la vîrsta părului alb, medicul Octav Clocotici, custode și deslușitor al comorilor din muzeu. Ce se întîmplă, nu e greu de spus. Simpozioane pe teme medicale, după-amiezi de poezie, sau de proză. Mai greu de pus în cuvinte este ceea ce se întîmplă în sufletele celor reuniți sub privirile reci ca stetoscoapele sau bisturiele celebrilor medici trași în pozele din tablouri.
Mica încăpere, unde a fost, pe vremuri, biblioteca Spitalului Municipal Roman, are un întreg perete acoperit cu rafturi. Rînduite pe ele se află cărți de specialitate, scrise de-a lungul timpului, în română, franceză sau germană. Din secolul XIX sau de la începutul celui de-al douăzecilea veac, cuprind în ele știința de pe atunci a medicilor și farmaciștilor. Costau destule parale și pe atunci, cînd au fost răsfoite amirosind a cerneală tipografică proaspătă, bani plătiți în franci sau monezi zimțuite chezaro-crăiești. Dar parcă nu ca acum, cînd o publicație de specialitate este aproape imposibil de cumpărat, mai ales de către tinerii discipoli ai lui Hipocrate. Ajunge la o jumătate de milion de lei o carte cu noutăți, atît de necesară pentru oricine dorește să fie în pas cu vremea meseriei atît de schimbătoare, precum arta vindecării oamenilor. Au fost donate muzeului asemenea rarități de către familiile medicilor care au trudit spre îngrijirea bolnavilor la spitalul romașcan, așa s-au adunat peste o mie de tomuri.
Ceea ce atrage privirea în muzeu este colțul dinspre fereastra care dă spre Nord. Loc cam întunecat, ca timpurile care au fost să se scurgă. Acolo sînt înșiruite niște recipiente gri, purtînd inscripții în latinește și românește. Au avut perioada lor fastă în vremea lui Iosef Muher, de la Spițeria „Minerva”, primul medic al Spitalului romașcan. Relicvele au fost aduse la la Epitropia Sfîntul Spiridon, din Iași, la 1 aprilie 1798. Adăposteau tot felul de ierburi și substanțe, unele fărîmițate pulbere în mojare de porțelan. Leacuri pentru vindecarea bolilor, mai degrabă ajutătoare ale rezistenței organismului la atacul necruțător al maladiilor. Nu se născuse Fleming și nu se descoperise penicilina, considerată la începuturile folosinței ei drept panaceu. Suferințele erau tratate cu siropuri, prafuri și unguente. Nu erau toate produse în vechile Principate, mai tîrziu unite. Sînt două fibule venite de la Viena, aveau în ele substanțe aromate, leacuri pentru suferinzi.
Alături de ele sînt așezate balanțe de măsurat prafurile și lichidele tămăduitoare. De la cele mai vechi, pînă la altele de mai înspre noi, talerele înclinau de partea opusă greutăților viața oamenilor, mai scumpă decît aurul cămătarilor drămuit cu aceleași unelte.
Mai spre ieșire, spre lumină, se află vitrinele cu instrumente chirurgicale. Te apucă fiorii cînd le vezi, mai ales dacă te gîndești că toate acele fiare tăiau, ciupeau, înțepau. Și era o vreme cînd nu se aplica anestezia. Cumplite trebuie să fi fost suferințele oamenilor și grele sufletele medicilor atunci cînd trebuiau să taie vreo mînă sau vreun picior, iar bolnavul era doar amețit cu rachiu sau opiu. Dar nu era altă cale de a salva viața celui aflat în suferință. Ustensile oftalmologice, un clește dentar, un microscop primitiv, lămpi de sterilizare cu alcool, care suflau flăcări albastre către instrumentele menite a tăia în carne vie, seringi cu ace înfricoșătoare. Pe toate, medicul Octav Clocotici le privește cu detașare, știe din experiența unei vieți de doctor că făceau bine, chiar dacă intervenția lor era dureroasă.

Poveste neolitică

Pe un soclu de lemn alb, acoperit cu o năframă, se află un craniu cu o gaură mare pe partea dreaptă. Are șase mii de ani tigva și specialiștii din Viena au fost categorici atît în privința vîrstei cît și a, să spunem, identității persoanei. Este vorba despre o femeie, de circa 35 de ani, care a trăit pe vremea cînd încă nu se descoperise nici măcar bronzul. Arheologii afirmă că astfel de intervenții, prin care se făcea o gaură în craniu, fără a se atinge creierul, erau menite a alunga spiritele rele. Probabil că biata femeie, acum șase milenii, o fi fost stresată zdravăn și au apucat-o convulsiile. Iar vracii au zis că trebuie să îi iasă din cap duhurile rele. Așa că i-au făcut o gaură în craniu, cu o unealtă de silex. A trecut ceva vreme și scheletul femeii a fost descoperit de către Olga Necrasov, profesor de arheologie la Iași, pe un sit aflat la vreo 15 kilometri de Chișinău. Craniul a fost donat Muzeului de Medicină de la Institutul de Medicină și Farmacie din Iași. De acolo, din cauza unor condiții improprii de depozitare, a fost adus la muzeul romașcan, la aniversarea a două veacuri de existență a instituției.

Să trecem la istorie

Era pe la mijlocul veacului al XVII.lea cînd domnitorul Constantin Cehan Racoviță a dat decret de înființare a Bolniței de pe lîngă Biserica „Precista Mare”. Vegheau la bunul mers al trebilor preoții călugări Veniamin și Gherasim Putneanu, ultimul dintre cei doi avînd oarece cunoștințe de medicină de la Bolnița din Tîrgu Neamț. Călugări bolniceri se numeau aceștia. A venit vremea războiului ruso-turco-austriac și austriecii au înființat la Roman un spital de campanie. Așa i-a venit gîndul preotului Gherasim, care slujea la Biserica „Precista Mare” să transforme bolnița în spital. A lăsat prin testament suma de cinci mii de galbeni pentru orînduirea celor de cuviință. Vartolomeu Putneanu, clericul care i-a urmat lui Gherasim, nu putea înfăptui lucrarea cu acea sumă. Episcopul de atunci, Venaiamin Costache, care avea o experiență în lecuirea boalelor deprinsă în vreo 12 ani petrecuți la Iași, a găsit calea. A adunat breslele din tîrg și le-a cerut ajutorul, garantînd să restituie banii. S-au strîns 80 de pungi cu aur, echivalentul a 40 de mii de lei. Și astfel, prin 1780, au început a se ridica primele clădiri ale spitalului. Episcopul Veniamin Costache a fost înălțat în tronul Mitropoliei ieșene, astfel că datoria a fost plătită de ocîrmuitorii Primăriei din acea vreme. A venit și ziua de 1 aprilie 1798, cînd spitalul a fost inaugurat, primul dirijor al destinelor sale fiind Iosef Muher.
Clădirile făcute cu sprijinul lui Veniamin Costache au dăinuit aproape un veac. Trecuse prea mult timp peste ele, ploi și vînturi, viscole și arșiți le-au măcinat, de ajunseseră la fel de obosite precum bătrînii aflați uneori pe paturi de moarte. Venise la conducerea spitalului Mihail Burada, prin 1882. Răzbătător om, profesionist de excepție, medicul a încercat să obțină niscaiva bani pentru a reface clădirile. În van, însă, Primăria nu avea de unde să plătească. A dat Dumnezeu și a venit în vizită la Roman regele Carol I, însoțit de Carol Davilla, pe atunci ministru al sănătății. Jalea în care se afla așezămîntul l-a impresionat pe suveran, care s-a dus la episcop, să ceară ajutor. Înaltul ierarh i-a răspuns cu deferența cuvenită, că spitalul se află sub oblăduirea Epitropiei „Sfintul Spiridon”, din Iași. Măria a a vizitat și Iașul și a obținut fonduri pentru refacerea clădirilor sub acoperămîntul cărora trudeau în lupta cu boala, atît medicii cît și suferinzii.
Au urmat ani de zile, mai buni sau mai răi, pentru spitalul romașcan. De cei buni nimeni nu prea își aduce aminte, așa e datul firii omenești. Clipe de restriște, lungi cît anii, au rămas înscrise în memoria oamenilor sau caligrafiate în rînduri de jurnal. Se abătuse asupra viețuitorilor de pe pămînt năpasta Primului Război Mondial. Clădirea spitalului romașcan a fost transformată în spital militar. Trei grupe de medici – francezi, englezi și americani – își făceau datoria în acele vremuri grele. Soseau răniții claie peste grămadă și expeditivi mai erau străinii. Amputau fără milă brațe și picioare. Pe atunci era director al spitalului doctorul chirurg Mîrzescu. Nu era de acord cu aasemenea metode, mai trăgea speranțe de salvare pentru caliciții și mișeii din tranșee. Pentru cine nu știe, se cuvine a preciza că mișeii erau cei săraci, iar calicii aceia cărora obuzele sau șrapnelele îi văduviseră de o parte a trupului. A venit spre alinarea bolnavilor regina Maria, l-a lăudat pe doctorul Mîrzescu, dar l-a sfătuit să fie mai blînd cu străinii, deoarece aceia ne erau oaspeți. A înclinat din cap a supunere medicul romașcan în fața reginei, dar a procedat tot cum a știut el. S-a retras într-o aripă a spitalului și a procedat cum a crezut el de cuviință, cu pricepere și drag pentru țăranii care trebuiau să se întoarcă întregi pe țarina țării.
Au urmat ceva bune vremuri pentru spital, pînă prin 1929, cînd a dat peste omenire criza economică. Pe atunci, timp de vreo zece ani, fosta bolniță care trecuse de veac, a fost, practic, închisă. A venit la conducere doctorul Nicolae Fălcoianu, prin 1935, și s-a pus pe capul autorităților, să sprijine spitalul. L-a pus din nou pe roate și trebile începuseră a intra în făgașul lor, cînd din nou a fost lumea lovită de ciuma războiului. A venit și fatidicul an 1944, cu luna din miezul verii, cînd sovieticii au ocupat așezămîntul de lecuire și l-au transformat în lagăr pentru prizonierii nemți. Spitalul a fost transferat la Casa Nevruzzi, unde cadrele medicale au adus cîteva căruțe cu paie, drept așternuturi pentru răniți. A rămas în istorie ca fiind „Spitalul pe paie”. Nicolae Fălcoianu se afla undeva în Muntenia, refugiat de tăvălugul evenimentelor. Unul dintre comandanții sovietici ai lagărului din preajma bisericii „Precista Mare” avea nevoie de o operație. I-a fost recomandat medicul Fălcoianu. A fost trimis un camion care l-a adus la Roman pe directorul spitalului. Priceput doctor fiind, i-a salvat viața rusului. Drept mulțumire, acesta i-a dat aprobare să refacă spitalul. Medicul romașcan l-a pus la punct. Mulțumirea regimului comunist nu a întîrziat să apară. Nicolae Fălcoianu a fost arestat, pentru că un evreu l-a turnat la autorități că medicul ar fi afișat pe ușă un anunț în care scria: „La mine nu au acces cîinii și jidanii”. Strigător la cer este faptul că, în timpul lui Antonescu, a prigoanei evreilor, medicul director, deși îi era interzis prin lege să acorde asistență sanitară celor din cultul mozaic, îi trimitea în spital ca fiind cazuri de urgență. A stat vreun an prin pușcărie, fără judecată. Apoi, la Suceava, a început procesul. Martori ai nevinvăției sale și a bunelor intenții i-au fost chiar doi evrei romașcani. Ieșit din închisoare, medicul de prestigiu nu a mai găsit post în Roman. S-a dus la ministrul sănătății de atunci, care îi fusese coleg. Acesta i-a dat o listă cu posturile vacante din țară, invitîndu-l să aleagă. A ales Cîmpulng Muscel. Acolo a și trecut în neființă și acolo își doarme somnul de veci conu’ Culiță Fălcoianu, cum i-au spus, cu tandrețe, duioșie și recunoștință, cei din vechiul regat.
Au venit alte vremuri, se eliberaseră de dogme staliniste comuniștii și au luat-o pe cont propriu. Doctorul Victor Panaitescu, chirurg, a devenit director al spitalului. Prin 1965, sub conducerea sa a fost ridicată Policlinica Nouă, devenită, din păcate, astăzi, prea veche. Apoi a urmat la diriguirea treburilor, în două etape, medicul Octav Clocotici, omul care a tăiat panglica inaugurală a Spitalului Nou.
Istoria nu se oprește aici și nici nu va încremeni, precum nisipul din clepsidra medicilor de altădată, prin care măsurau ritmul bătăilor de inimă. Am contenit vorbirea cu unul dintre ctitorii muzeului, Octav Clocotici. Afară, timp de vreun ceas, ne-au însoțit plimbarea printre vremuri cîntările bisericești de la „Precista Mare”, așa cum au însoțit vreme de peste două veacuri suferințele bolnavilor. Era de Sfînta Parascheva.