***Todkrank = foarte grav bolnav; bolnav de moarte.


Prima oră
În clasă era o liniște cumplită, apăsătoare. Să fi fost poate acea proverbială liniște dinaintea furtunii? Toți stăteau în băncile lor, de parcă ar fi așteptat ceva. Așteptau un verdict. Sau le era teamă de ceva. Nu știam despre ce era vorba. Și poate în mod normal asta m-ar fi îngrijorat, dar nu era cazul. Nu acum, fiindcă nu puteam să mă concentrez decât la arsura din stomacul meu. Să te ardă atât de tare stomacul încât să ai impresia că vomiți doar ca să deversezi excesul de suc gastric. Simțit în gât gustul de bilă. Și în jurul meu, peste tot, acea liniște necaracteristică. Nici nu știam ce oră aveam – nu țineam minte, nu-mi notasem niciunde.
Un profesor mic și gras, cu o barbă neagră, nu foarte mare, dar întinsă pe toată fața, a intra în clasă, trântind ușa. A aruncat catalogul pe catedră. Nu-l știam pe ăsta. Nu mai făcusem ore cu el. Ne schimbaseră profesorul la vreo materie sau era poate o materie nouă. Îmi era imposibil să-mi dau seama. Stăteam cuminte în bancă mea, cu fața crispată și cu gânduri negre legate de ulcer.
Profesorul se uită la mine fix pentru o clipă. Eu nici măcar nu-mi puteam concentra privirea spre a lui. Mă uitam în jos. De abia îl observam. „Tu!” se răstește, arătându-mă cu degetul. „Tu n-ai ce căuta aici!” A mormăit apoi pentru el câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles. Am avut impresia că le-a spus în franceză. „Ieși afară, băiete! Nu mă auzi?! Nu-ți ajunge că ești prost, mai ești și surd? Afară!” Eram complet lipsit de reacție. M-a luat de geacă și m-a dus înspre ușă. M-a împins lipsit de forță și convingere, dar am înțeles mesajul. Profesorul ăsta mic și gras nu mă vroia la ora lui. Pe de altă parte, nu puteam spune că vroiam să stau. Să fi predat franceză? Eu nici nu făceam franceză.
Am ieșit afară. Îmi uitasem lucrurile în clasă. Nu le uitasem, în fine, dar în virtutea inerției pur și simplu le lăsasem acolo. Mi-a trecut prin cap să intru să-mi iau mapa, dar nu mai vroiam să văd fața moșului. Aveam să aștept până se termina ora.
Am ieșit în parcul școlii. Era frig afară. Fără vânt, fără ceață, doar un frig sec care ți se cuibărește în oase. Vremea era foarte ciudată în ultima vreme. Ba frig, ba cald. Ba ceață, ba ploaie. M-am îndreptat pe o bancă. Deasupra ei era un panou cu rezultatele de la nu știu ce examen sau concurs. Nu putea să mă intereseze mai puțin. M-am așezat pe bancă și am scos o țigare. Brusc m-a trecut un val profund de frig. Am aprins batonul de tutun și am tras un fum. Evident, asta nu făcea decât să-mi adâncească senzația de greață și de disconfort. Acum mai aveam și problema frigului. Aș fi putut rămâne în școală, dar simțeam nevoie de o gură de aer proaspăt. Sau mai bine zis, simțeam nevoia să filtrez o gură de aer proaspăt. În orice caz, nu vroiam să rămân în școală.
Tremuram și amețisem. Nu mai puteam să mă concentrez. Am aruncat țigara. Mă simțeam rău. Dar sunt două moduri în care te poți simți rău. Dacă ești răcit sau te doare capul, e una – fiindcă știi ce ai și o să-ți treacă. Dar când îți simți stomacul îndopat de acid și când îți pierzi câmpul vizual, devii confuz. Și încep să-ți treacă prin cap tot felul de chestii. Când te simți rău într-un mod complet nou, unul dintre lucrurile la care te gândești e că n-o să mai scapi. N-o să mai ajungi la spital sau o să ajungi prea târziu. Exact cum vezi prin filme. Da. Exact. O să mori. Punct. Fără explicație.
Dar mai sunt și o mulțime de alte gânduri care derivă. De exemplu, eu mi-am regăsit mintea într-un loc unde mai rar se află. Am realizat brusc că mă gândesc la Iisus – nu mă gândeam că o să mor și că trebuie să profit de ultimele clipe ca să cer iertare pentru viața mea „desfrânată”. Nu. Nu mă gândeam la individul în sine sau la mântuire. Mă gândeam la povestea aia cu răstignirea. Îmi aduceam aminte de stigmatizați. Unii foarte credincioși, care dobândeau din senin rănile lui Iisus – spatele, mâinile, fruntea, rana dintre coaste. În clipele alea îmi imaginam că port și eu un stigmat, dar nu al lui Iisus. Pur și simplu, de ce n-ar fi posibil să porți stigmatul altcuiva? Să îți apară rănile persoanei respective? Să ai viziuni scurte și intense în care vezi lumea prin ochii persoanei ăleia? Mi se părea în întregime plauzibil.
N-am leșinat. Nu mi-am pierdut cunoștiința. Am zăcut așa, amorțit de frig și de greață. Ori greșisem eu clasa, ori o greșise profesorul gras și bărbos. Nu puteam să fiu sigur în legătură cu nici una dintre variante. Memoria era incapabilă să-mi dea detalii despre sala de clasă în care stătusem sau despre fețele pe care le văzusem acolo. Aș fi putut pur și simplu să fi nimerit în altă clasă. În cazul ăsta ar fi fost de așteptat să mă întrebe cineva ce caut acolo. Sau poate toți fuseseră atât de șocați încât deciseseră în mod tacit să se comporte cu mine ca și cum aș fi fost nebun. N-au vrut să-mi spună nimic, ca să nu fac urât.
Priveam într-un loc fix. De fapt, în gol. Îmi treacea din nou prin minte visul cu femeia gravidă, sticla de votcă și copilul mort, care-mi purta numele. Visul ăsta era autoindus. Era o obsesie. Încercasem de atâtea ori să scriu despre el, dar când luam pixul în mână toate ideile dispăreau brusc – sau mi se păreau prea penibile și prea seci ca să merite scrise. Am clipit ca să scap de imaginea oribilă a avortonului bastard. Am aprins încă una. Am tras din ea și am rămas în aceeași stare de suspensie.
Deodată, am simțit un pumn afundându-mi-se în stomac cu o forță covârșitoare. Durerea instantanee e precedată doar de o frică reflexă și subconștientă. Strângi din dinți și închizi ochii. Vrei să ripostezi. Dar nu poți să te miști. Simți o slăbiciune în toate membrele. Și poate că slăbiciunea asta fizică e doar un pretext pentru o altă slăbiciune.
A trecut de mine fugind. Nu l-am văzut decât din spate. Geacă galbenă de fâș gros și pantaloni din blană de oaie. „Ne dați ori nu ne dați!” a urlat. M-am sprijinit de bancă și am scuipat. Flegmă și sânge. Durerea făcuse acum loc pentru gândul că s-a rupt ceva în mine. Hemoragie internă, ruptură de splină sau de diafragmă. Hernie. Stomac perforat. Am scuipat iar. Cine era ăla și ce avea cu mine? De fapt, nu conta. Aici nu-i trebuia un motiv. Doar așa, de distracție. Idiotul!
M-am dus la baie. Senzația neplăcută din stomac nu-mi trecuse. Nu era clar dacă era doar hiperaciditatea sau vânătaia imensă care-mi ocupa acum abdomenul în cea mai mare parte. Transpirasem și picăturile de apă îmi șiroiau pe piele.
Tot felul de indivizi începuseră să iasă în pauză. Nici o față cunoscută. Mă simțeam străin, dar asta nu era ceva nou. Până acum, profesorul mic și gras ar fi trebuit să plece de la oră. M-am îndreptat spre clasa mea. Era deschisă, dar toți plecaseră. Pe tablă scria mare „Ora de istoria artelor fine în sala 17A”. Unde să fi fost și asta? Undeva în partea cealaltă a școlii. Și ora de istoria artelor fine? De când aveam eu ora asta?
Era de-a dreptul ciudat. Poate greșisem clasa odată, dar acum? Dacă ar fi fost așa, nu nimerisem școala care trebuie. Sau poate chiar... dar nu aveam cum să fie așa.
Mapa îmi dispăruse. Poate o luaseră ceilalți și o duseseră în sala 17A, oriunde ar fi fost și aia. Sau poate pur și simplu dispăruse.
Merg pe holul lung. Nici urmă de sala 17A. Fac dreapta și intru pe un coridor mai îngust. Într-un colț întunecos e o plăcuță pe care scrie 17B. Intru să întreb dacă știe cineva unde e sala pe care o căutam.
„Nu mai există sala 17A. S-a mutat aici. Probabil că ești aici pentru cursul de istoria artei fine” mi-a spus o tipă brunetă, cu ochelari, scundă și destul de urâțică.
„Așa s-ar părea”
Ușa s-a trântit. În spatele meu, idiotul îmbrăcat în fâș galben și pantaloni de blană. Avea fața negricioasă.
„Atunci trebuie să rămâi aici”
A doua oră
Am înghețat. Nu știam ce să fac. Era exact în dreptul ușii. N-aveam pe unde să ies. M-am îndreptat spre singura bancă liberă, unde era de fapt și mapa mea. M-am așezat. Nesiguranță, frică. Stăteam pe ace. Îi simțeam pe toți cum mă priveau, în clasa aia întunecoasă și mohorâtă.
Cu siguranță, nu ajunsesem unde trebuie.
Devenea din ce în ce mai deranjant. Deodată ușa se deschide, lovindu-l în spate pe idiot. Tușind, în clasă intră un profesor cu o față bolnăvicioasă și trăsături indistincte. Își ținea capul întors într-o parte, de parcă ar fi vrut să nu fie văzut. Semiîntunericul din clasă nu mă lăsa decât să-i văd pielea uleioasă de pe față, cu o nuanță ce trecea de la galben aproape de maro-verzui. Și el aruncă pe masă catalogul.
„Scrieți!” spune cu vocea răgușită, tușind.
Toți își deschid caietele și se pregătesc să scrie. Toți fac același lucru. Mai puțin eu. Eu, dezorientat, privesc în jur.
Profesorul continuă:
„Ampermetrele se leagă în paralel, iar voltmetrele se leagă în serie”
Se așează la catedră. Deschide servieta. Scoate un ziar ponosit. „Să învățați pentru data viitoare, că vă ascult.”
Mi s-a părut că din spate aud un glas feminin spunând „Capetele de păpușă se leagă în serie, iar pensulele se leagă în paralel”.
Nu m-am putut abține și am zis cu un ton grav: „Domn profesor, mă scuzați... dar nu se leagă ampermetrele în serie și voltmetrele în paralel?” Profesorul s-a ridicat în capul oaselor: „Adică, tu te crezi deștept? De unde ai venit tu, să te crezi atât de deștept? Ha?! Crezi că o să ajungi departe sau ce?” Mă fixase cu privirea. Avea un ochi semnificativ mai mare decât celălalt. Globul ocular părea să-i pulseze de nervi. S-a lăsat înapoi în scaun și a reluat lectura ziarului.
De ce spusesem asta? Atrăsesem atenția, ceea ce nu era chiar de dorit în situația mea. Mi-o făcusem singur. Ar fi trebuit să mă abțin. Să tac. Acum toți se uitau la mine cu privirile unor animale de pradă care își simțeau teritoriul amenințat. Vroiau să mă sfâșie. Clar. Când profesorul ăsta avea să plece, urmau să mă devoreze.
În spatele meu, o roșcată, probabil cea cu capetele de păpuși, își butona ostentativ telefonul. M-am uitat la ea și tocmai atunci l-a dus la ureche. Nu spunea nimic. Doar asculta și râdea în surdină, din când în când. Era grăsuța și imaginea ei, fața ei – îmi erau indiferente. Dar totuși îmi aminteam ceva când mă uitam la ea. Dar ce? De obicei, am memoria vizuală bună.
Trebuia să mă calmez. Dacă vroiam să ies din situația asta cu toate oasele întregi, trebuia să nu mai fiu atât de nervos. În pauză, puteam să plec fără probleme. Puteam să găsesc sala 17A și să las la o parte toată întâmplarea asta absurdă. Totuși, idiotul care m-a pocnit, ce vroia?
Am privit spre zidul vopsit cu un lac gălbui, pe alocuri lucios. L-am atins cu degetul. Am apăsat. Deodată, degetul a început să se afunde ca într-o plastilină. Tot mai mult. Și deodată, aluatul gălbui părea că s-a întărit. Sau mai bine zis, părea să se fi strâns împrejur, încât să nu-mi mai pot eu mișca degetul. Puteam doar să zvâcnesc în interior, dar nimic mai mult. Durerea de abdomen m-a lovit din nou. Ca un camion în viteză. Dar de data asta era altfel. Era o arsură în carne, nu în stomac. Simțeam că mă mănâncă pielea, că devine neîncăpătoare și că trebuie să se exfolieze. Cu mâna liberă, mi-am ridicat cămașa și am văzut vânătaia – se extinsese și căpătase o culoare ciudată. Nu doar cianotică, ci și puțin verzuie. Dar nu se putea așa ceva – mi se părea. Deliram din cauza durerii. Restul corpului îmi înghețase – mâinile, picioarele, fruntea. Doar abdomenul îmi ardea ca un cuptor.
Aluatul din perete se strângea tot mai tare în jurul degetului meu și nu puteam să-l eliberez. Am tras cu putere, dar eforturile mele erau zadarnice. Am auzit vocea deja inconfundabilă a idiotului, spunând: „Și eu, bă, și eu!” După care a urmat un cor strigând cu putere: „Tu, nu! Noi, da! Toți!” Și apoi țipătul ascuțit al roșcatei, ca un pahar de șampanie spărgându-se la viteză mare de un perete.
Brusc, degetul a ieșit din perete, lăsând o gaură. Materialul devenise din nou moale. Lacul gălbui părea încet și inobservabil să se scurgă. Fata urâțică s-a uitat la mine și mi-a zis, privind pe deasupra ochelarilor: „Totul se dărâmă. Totul se scurge. Nu vezi? O să mori. Și tu. Și noi. Nu mai contează dacă ești bun sau rău. Nu mai contează dacă ești vinovat de ceva. Toți merităm să murim. Cel puțin, aici.”
Profesorul își pusese ziarul în servietă și se pregătea să plece. Primul meu reflex a fost să mă uit la ceas și să văd că trecuseră într-adevăr cincizeci de minute. Mă gândeam să merg în spatele profesorului și să evadez din sala 17B fără să-i mai confrunt pe idiot și pe prietenii lui.
Dar n-am reușit să mă ridic din bancă. Aproape toți din sala 17B m-au încercuit, cu privirile lor agresive și lipsite de profunzime. Din rucsace, din buzunare, nu știu de unde – fiecare a scos o doză de Cola. Nu înțelegeam ce înseamnă toate astea. De ce mi se întâmplau tocmai mie? Cu siguranța, asta era cea mai proastă întrebare în momentelele alea.
Tipa roșcată, încă cu telefonul la ureche, s-a răstit la mine: „Ce ai cu mine? Ce?! Nu înțelegi?! Nu e momentul acum!” Nu îmi dădeam seama dacă era vorba despre conversația de la telefon sau de situația mea. Ceilalți au început și ei să strige: „Haide! Recunoaște.” „Nu mai ai ce face acum. Nu mai poți schimba nimic.” „Acceptă-ți pedeapsa!” Apoi s-au oprit brusc, ca și cum ar fi așteptat răspunsul meu. De fapt, ca și cum eu ar fi trebuit să spun ceva, dar aș fi uitat replica din scenariu. Au continuat apoi pe același ton: „Nu mai scapi de aici! Nu mai scapi!” Cel în geaca galbenă de fâș nu zicea nimic. Tăcea și privea din umbră, cu un rânjet infatuat.
Deodată, tipei roșcate i se ia telefonul de la ureche și îi este aruncat pe jos. I-l luase o babă scundă și cocoșată, cu pielea lividă, doar cu ochii negri. Dăduse cu el de podea și-l călcase cu cizma de cauciuc rupturoasă. „Gata!” a zis baba. Pentru o clipă, s-a lăsat o liniște tensionată. Apoi locatarii sălii 17B încep să țipe. Cât îi țineau plămânii. Un țipăt care aproape ar fi făcut geamurile clasei întunecoase să se spargă. Baba m-a apucat de braț și mi-a zis: „Mai bine pleacă acum! Nu mai trebuie să stai.” Baba mi-a luat mapa albastră de pe masă, a deschis un fișet metalic, a intrat acolo și s-a închis înăuntru. Pe ușa fișetului scria „Diriginte”. Þipătul continua.
A treia oră
Am plecat de acolo în cea mai mare grabă. Holurile parcă nu mai erau aceleași. Dinspre sala 17B mi se părea că am ieșit pe un coridor mai îngust și mai întunecos. Apoi am mers la dreapta și încă odată la dreapta. De abia așa am ieșit în holul principal, pe care îl știam mai bine. Am continuat să umblu de nebun.
Arsura de pe abdomen nu îmi dădea pace. Mi-am ridicat din nou cămașa. Priveliștea care m-a întâmpinat dedesubt nu era una prea frumoasă. Rana tindea acum semnificativ spre verde și părea să fie acoperită cu o rășină unsuroasă. Când am atins-o cu degetul, am simțit suliți săgetându-mi spatele pe partea diametral opusă. Dar ce era mai rău nu realizasem încă: rășina verzuie avea un miros rânced; un miros încărcat și putred; un miros al morții.
M-am așezat pe holul acum părăsit, sub o fereastră. Nimic nu mi se mai părea cunoscut în școala aia, dar fereastra asta avea ceva ciudat. Îmi amintea de ceva – deși nu puteam spune despre ce era vorba. În orice caz, însemna ceva pentru mine. Ca și cum lângă ea m-aș fi simțit în siguranță.
Stăteam cu fundul pe cimentul rece. Fumam. Mă gândeam din nou la arsura de pe stomac. Mă gândeam la Iisus, la Răstignire și la stigmatizați. Mă gândeam că sunt bolnav de moarte și că n-o să mai scap. Trăgeam cu poftă din țigare, ca și cum ar fi fost ultima. Să fi fost o infecție? Sau o ciupercă? Un parazit?
Deja simțeam cum mă desprind de lume – doar în sensul că înceta să mă mai intereseze. Infecția mea și idiotul cu fâș galben, problemele mele cele mai mari, încetau să mai conteze. Poate moartea nu te așteaptă pe partea cealaltă a unui tunel de lumină. Poate o găsești chiar înainte să ajungi la filtrul unei țigări, printre nicotină și dezinteres.
Nu mă mai durea. Dar aveam impresia că dacă mă mișc sau respir mai adânc, pielea abdomenului se desprinde de carne. Ca și cum ar fi existat o bula cu aer între ele.
Am aruncat mucul de țigare, aprins, într-un panou cu nu știu ce. Mi-ar fi plăcut să ia foc. Am mai aprins una. De data asta, culoarea cianotică părea să-mi fi migrat în degete. Putea să fie de la frig, dar dată fiind situația, mă cam îndoiam de asta. Nu mă usturau, nu mă dureau, doar le simțeam amorțite. Am aruncat-o și pe a doua în același panou. Dar flăcările întârziau să apară.
Am decis să nu mor cu fundul pe cimentul rece. M-am ridicat și am vrut să plec de la școală. Am ieșit în curte și m-am îndreptat spre poartă, dar chiar atunci un jandarm m-a apucat de cămașă și m-a întrebat: „Unde crezi că te duci?” „Acasă” „Da, da, s-o crezi tu! În nici un caz. Nu așa devreme. Tu nu vezi cât e ceasul? Ha! Poate mai încolo! Du-te la ore.”
Încă doi jandarmi erau afară, în fața porții. Aș fi putut cel mult să sar gardul și să ies prin spate. Dar nu aveam de gând să fac asta. E puțin cam greu de explicat, dar să zicem că atunci când ai jumate din trunchiul corpului în putrefacție, nu îți mai prea arde de sărit garduri.
Am intrat iar în școală. O femeie și un bărbat, cam între două vârste, s-au îndreptat spre mine. Amândoi blonzi. Ea plângea, el nu mai avea mult. „Ce mult ne bucurăm să te vedem!” spune femeia „Ne-am făcut griji din cauza ta. A trecut atât de mult de când am vorbit” a continuat el. Când te uiți la un film înregistrat prost, vezi că sunetul e decalat de imagine. Așa se întâmpla și în cazul lor: întâi li se mișcau buzele și abia după două secunde auzeai ce spun. „Ai grijă de tine!” spune blonda, iar bărbatul îmi dă o locomotivă de jucărie și îmi zice: „Sper să-ți fie de folos”. Am luat-o și i-am mulțumit. I-am salutat pe cei doi și am mers mai departe pe holurile pustii. Am auzit-o pe femeie cum a izbucnit și mai tare în plâns. Nu înțelegeam de ce și într-un fel îmi părea rău de ea. Dar în momentele alea, cred că lucrurile aveau nevoie de un motiv serios înainte să se întâmple.
Pe un alt coridor lăturalnic, un tip cu o cutie în brațe se chinuia să încuie o ușă. „Vrei să mă ajuți puțin, te rog?” Am dat din cap în semn că da și am încuiat ușa. „Ce faci?” l-am întrebat. „Mă mut. Într-un univers paralel. Ãsta pare să fie destul de pustiu. Și am auzit că se prăbușește. S-ar putea să nu fie singurul” mi-a răspuns zâmbind. Am mers cu el până la capătul holului. El mi-a zis: „Mulțumesc pentru ajutor. Mi-ar plăcea să ieșim la o bere, dar tu nu poți pleca de aici. Cel puțin, nu încă. Mai vorbim. Și încă o chestie: cred că ar fi mai bine să nu deschizi nici una din clasele încuiate.” A intrat pe una din ușile care duceau spre subsol. A rămas la mine un mănunchi de chei, unele mai mari și altele mai mici. Nu știam care dintre ele se potrivește unde, dar am zis că e bine să le păstrez.
Boala mea nu dădea semne să se oprească. Vinețiul din coate și de pe brațe deja tindea spre negru, abdomenul era aproape mov. Nu știam fața în ce stare îmi era, dar după sentimentul acut de amorțeală din buze puteam doar să presupun că nu prea bine. Picioarele arătau așa cum am presupus mereu că ar arăta cele ale unui bolnav de gută. Dacă stai să te gândești, pare înfricoșător, dar atunci când ți se întâmplă ție, toată frică ți se cuibărește în suflet și nu mai pare nici atât de ciudată, nici atât de străină. Începi să crezi că e un coșmar din care te trezești. Începi să speri că-ți va trece ca prin minune. Sau vrei măcar să mori fără chinuri.
Nu îmi mai dădeam seama cât de mare putea să fie școala aia. Câte cordioare și câte săli putea să aibă? Câte ferestre și câte uși? Dacă făceam dreapta sau stânga pe un coridor, găseam un altul pe care nu îl mai văzusem niciodată. Era neclar dacă dezorientarea era cauzată de boala care mă măcina din interior sau mă plimbam printr-un labirint care își schimba mereu forma.
La un moment dat, ceva ciudat s-a întâmplat. Pe podeaua unui coridor, care se întindea mai mult decât mă așteptam, erau plăci de gresie: una albă și una negră. Ca o tablă de șah. Doar că undeva la mijloc alternanța asta se rupea – pe același rând, în lungimea holului, erau câte două plăci albe și câte două plăci negre. În celălalt capăt era un individ care părea să vorbească cu cineva. Pe interlocutorul său însă nu-l vedea și puteam doar presupune că se află după colț. Cu cât mă apropiam de liniile cu plăcile prost aranjate, cu atât mi se părea că respectivul seamănă într-un izbitor de mult cu mine. Putea să fie doar o coincidență. „Omule, ai cumva idee pe unde suntem?” Nu mi-a răspuns. Apoi s-a întâmplat ceva destul de ciudat: l-am strigat pe numele meu. Tipul a întors capul, dar nu părea să mă vadă. Am ajuns la cele două linii și mi s-a părut că m-am împiedicat. Am încercat din nou să trec, dar n-am reușit. Ca și cum ceva mă împiedica. Un zid. Sau o oglindă? Am lovit cu pumnul în peretele invizibil, dar nu m-am ales decât cu o durere cruntă a mâinii deja învinețite. Mi-am luat avânt și am vrut să sar prin el. Am simțit o izbitură puternică, ca și cum aș fi dat într-un perete real și am căzut pe jos. Sub mine însă nu mai era modelul alb-negru al gresiei. Doar câteva picături de sânge pe un ciment gri-uniform. Când m-am ridicat, sosia mea nu mai era de găsit. Însă mi s-a părut că întrezăresc o siluetă după colț. Și un râs înfundat, puțin malefic, puțin penibil. Am alergat să văd cine e, dar am ajuns suficient de repede încât să văd un personaj scund și ponosit trecând după un alt colț. L-am urmărit o vreme, dar nu reușeam niciodată să-l prind pe nenorocitul de pitic. Îl vedeam mereu cum făcea stânga sau dreapta pe un coridor nou, dar niciodată nu-l ajungeam din urmă. Nenorocitul de pitic – îl auzeam mereu răzând înfundat și condescendent.
La un moment dat, am ajuns la niște scări. M-am uitat în jos. M-am uitat în sus. Nici urmă de pitic. Mi-am tras răsuflarea și deodată am auzit din spatele meu: „Bau!” Piticul m-a împins pe scări cu atâta forță încât mi-am pierdut echilibrul și am căzut până jos. Ultimul lucru pe care îl țin minte e imaginea unui tavan gălbui. Râsul se pierdea undeva în fundal.
A patra oră
Vedeam luminatorul unui pod prăfuit. Soarele îmi bătea în ochi extrem de enervant. Am vrut să mă ridic sau măcar să-mi duc mâna la ochi. Dar am văzut că nu pot. Eram imobilizat. Ca un șobolan prins în cursă. În ghearele pisicii.
Când ești legat de o masă, ultimul lucru pe care vrei să-l auzi e un zdrăngănit metalic. Serios. Prin fața ochilor ți se perindă automat bisturie și alte ustensile chirurgicale. Întotdeauna, cel mai mult m-a îngrozit însă noțiunea de depărtător de coaste. Mi-a fugit mintea din nou la dorința de a muri fără chinuri. În situația aia, începi să apreciezi viața. Începi chiar să apreciezi o doza suficientă de anestezic. Morfină. Poate asta arată lașitate, dar îți e mai frică de durere decât de moarte. Întunericul de după marele moment e preferabil bisturiului de dinainte. Cred.
Iisus răstignit pe crucea lui și stigmatizații ăia. Rănile de pe frunte. De pe spate. Piloanele bătute în mâini – de fapt, în încheieturi. Și mutarea decisivă – sulița înfiptă între coaste. Sânge și apă. Moarte. Am uitat ceva? Iisus n-a murit din cauza răstignirii – asta l-a făcut doar să leșine. Sulița înfiptă între coaste l-a omorât. Sau cel puțin, așa am auzit.
Doi indivizi vorbeau. La început nu am înțeles ce. Era un mormăit indistinct. Căutam cuvinte cheie: incizie, autopsie, îmbălsămare. Dar nu le-am găsit. Mi-am dat seama că erau doi bărbați. Distingeam puține din câte spuneau ei, dar totuși am înțeles asta:
„Dacă îți reușește operația asta, ți-ai luat gradul.”
„Da, sper să reușească. Chiar am emoții.”
„Nu-ți face griji. Mai e și maine o zi când să încerci.”
Sunetele păreau alungite și reverberate. Începeau fade, dar se finalizau ascuțite. Ca și cum camera ar fi fost un cilindru lung de tablă. Nu-i vedeam pe cei doi. Nu-mi puteam întoarce capul, iar gâtul îmi era înțepenit. Vedeam doar niște siluete, niște umbre, care acopereau parțial luminatorul.
Poate a fost din cauza fricii, poate din altă cauză, dar când am auzit „Începi incizia de aici” am leșinat. Am simțit ceva rece pe abdomen. Siluetele întunecate și luminatorul au intrat în ceață. Totul s-a făcut negru.
A cincea oră
Prima dată am văzut-o vorbind și după aia am auzit-o. Mi-a spus că ei pleacă și m-a întrebat dacă vreau să rămân în clasă. Am ridicat capul de pe băncă și i-am spus că da. Tipa asta era scundă, blonduță și avea o față nejustificat de zâmbitoare tot timpul. Foarte copilăroasă, într-un sens enervant și plictisitor. Avea rucsascul pe umăr. O cunoșteam. După toată aventura aia lugubră, mă trezeam și îmi făcea plăcere să văd o față cunoscută. Fata a plecat.
Am privit în jur și totul revenise la normal. Pereții nu mai erau de gelatină. Pielea nu mai era putrezită; nici galbenă, nici cianotică, nici verde. Holurile îmi păreau iarăși familiare. Am răsuflat ușor. M-am așezat pe scaunul de la catedră. Nu fumasem niciodată în clasă și mi se părea un moment oportun să încep. Da! De ce nu? Am aprins țigara și am fumat privind pe fereastră. Ce vis ciudat totuși!
E senzația că întâi ești surprins și abia apoi realizezi de ce. Poate e vorba de percepție extrasenzorială sau poate e doar întârzierea naturală a unor regiuni din creier. Mi-a spus: „Ai o țigară și pentru mine?”
Era el. Piticul. Mi-a rămas fumul în gât și abia m-am abținut să nu tușesc. „Scuză-mă pentru scena de mai devreme. Dar altfel n-ai mai fi scăpat de mucegaiul ăla urât. Știi că era un mucegai, nu? Te-ar fi mâncat de viu. De fapt, trebuie să-i mulțumești doctorului, nu mie. Știi tu – doctorului” a râs sec și mi-a făcut cu ochiul stâng „Sunt multe de explicat. Ai timp de o cafea? Fac cinste.”
Am dat din cap în sens afirmativ și l-am urmat. Fața lui de copil îmbătrânit era urâtă. Aspectul unui băiat de țăran care merge la școală în prima zi, așa că e îmbrăcat la costum. Îmi aducea aminte de coperta unei cărți – „Microbul”. Avea haină și pantaloni negri și o cămașă albă. Toate erau prea mari pentru el. Vocea prea groasă pentru un băiat, prea nazală pentru un bărbat.
Am coborât pe scări.
„Vreau să-ți explic cum stă situația, ca să știi. Nu stă de datoria mea s-o fac, dar nici nu mă deranjează, înțelegi?” Îl priveam, îl ascultam. Mă împinsese pe scări, dar totuși părea să fie singura mea șansă de a afla ceva util despre locul ăsta. „Eu sunt tipul care face curat, înțelegi? Eu trebuie să curăț totul, ca să nu rămână reziduuri după ce se prăbușește lumea asta. Ai fost avertizat că se va prăbuși. Poate n-ai vrut să crezi, dar asta e treaba ta. Cum poate să se prăbușească, probabil te întrebi. Păi e simplu. Ca la selecția naturală, când nu mai e loc pentru o specie, pac! Dispare. Eu sunt aici ca să mă asigur că e ca și cum nu ar fi fost niciodată. La animale, mai rămân fosile și tot felul de urme. Aici nu.”
Nu ziceam nimic. Coborâserăm până în beci. „Bănuiesc că mai ai cheile de la cel care s-a mutat” M-am căutat în buzunare și le-am găsit. Piticul a deschis o ușă. Înăuntru părea să fie un bar. Nu erau luminate decât două mese – și astea incomplet – restul era căzut într-o beznă deasă. Din întuneric, se auzea o melodie instrumentală ce acompania un vocal într-o limbă pe care n-o cunoșteam.
„Așa deci... să-ți spun mai departe. Lumea asta oricum o să dispară. Dar există două căi. Ori dispare rapid și curat. Ori durează mai mult. Care ar fi problema? Tu. Totul e în funcție de tine. Tu ești cel care mai împiedică prăbușirea. Totul ar fi trebuit să dispară – încă de mult. Așa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori. Dar tu ... tu ... întârzii lucrurile.”
„Și ce aș putea să fac?”
„Să pleci.”
„Am vrut. Nu m-au lăsat ei. Polițaii ăia de la poartă.”
„Atunci erai bolnav. Arătai ca un cadavru. Nu puteau să te lase să pleci. Ai fi răspândit boala sau cine știe. Ai fi făcut ce se întâmplă aici să se răspândească. Dar acum ești sănătos. Poți pleca. Putem să ne vedem de treabă amândoi.”
„Și dacă nu vreau?”
Piticul a zâmbit cu subînțeles.
„Mi-era teamă că o să spui asta. Să-ți explic... Pe scurt, o să mori. O să te îmbolnăvești din nou și o să mori. Doctorul n-o să mai fie aici. Știi tu – doctorul. Oricum, nu ar mai putea să te ajute. Pur și simplu, o să vină tipul ăla cu geaca de fâș sau roșcata sau alt personaj pe care nici măcar nu-l cunoști și o să te îmbolnăvească din nou. În lumile astea instabile, e din ce în ce mai puțin loc pentru toate personajele. Evident, unele dispar primele. Și crede-mă, se lasă cu sânge Se omoară între ele, de obicei, doar ca să-și facă loc. Acum îl înțelegi și pe ciudat ăla cu fâșul galben, nu?”
Mă gândeam. Între timp, a venit chelnerul cu două cafele. Le-a pus pe masă. Abia apoi am observat că era de fapt profesorul care m-a dat afară de la prima oră. Mi-a pus mâna pe frunte și mi-a zis:
„Le pauvre garçon! Le pauvre fils!”
Piticul a zâmbit și a continuat să vorbească cu el. „Te-a dat afară doar ca să te scape. Știe ce are să urmeze. Îmi spune că îi pare rău și că nu ar vrea să se întâmple asta.” Chelnerul a plecat.
Imaginea piticului era cufundată în umbră. Nu puteam să-l mai văd clar. Dar am auzit că zdrăngănea ceva în aer. Ca și cum ar fi vrut să facă zgomot cu o cutie de chibrituri. „Vrei să rămâi fiindcă ți-am luat ceva ce-ți aparține. Aha! Asta... M-ai văzut atunci. Þi-am luat ceva – fie că ți-ai dat seama sau nu. Þi-am luat o oră. Þi-am furat pur și simplu o oră, în care nu mai ții minte ce s-a întâmplat. Tu vrei să rămâi aici, crezând că îți pot înapoia ora. Din păcate, nu pot face asta. Și chiar dacă aș putea, nu aș vrea.”
„Despre ce oră vorbești? Nu țin minte.”
„Cantitatea de muncă depusă tinde spre infinit în timp ce timpul rămas tinde spre zero. Corolar: dacă ultima clipă n-ar exista, nu s-ar mai face nimic. Legile lui Murphy – de astea îți amintești ceva?”
„Da. Să zicem.”
Figura piticului era afundată acum complet în întuneric. Nu se vedea decât vârful aprins de la o țigară, plimbându-se prin aer. Oare să fi stins chelnerul unele din lumini. Muzica continua – chitară și tobe, cu un vocal într-o limbă pe care n-o înțelegeam. Mi s-ar fi părut că totul e cântat invers, dar nu puteam să-mi dau seama.
Piticul a suflat un norișor înspre mine. „Bănuiesc că nu are rost să te conving să pleci, nu?”
„Nu prea. Dacă ar fi fost vorba de altceva, poate. Dar totuși, e vorba de o oră pe care mi-ai furat-o.”
„Cum vrei. Nu pot să te oblig. Hai totuși să ieșim de aici.”
Ne-am terminat cafeaua și ne-am continuat drumul prin școală. „Să-ți arăt ce se întâmplă cum un univers muribund”. Am mers pe coridoarele care constituiau din nou un mister pentru mine, până am ajuns la sala 17B. Piticul a deschis ușa folosind cheile mele – le luasem de la tipul care se mutase.
„Prima dată, personajele încep să se omoare, fiindcă lumea nu mai e capabilă să le susțină pe toate. O mai ții minte pe roșcată? Uite, ea e.”
Într-adevăr, o femeie roșcată, îmbătrânită, care nu semăna absolut deloc cu fata cu telefonul, mătura pe jos. La început n-am realizat, dar apoi lucrurile au devenit clare: femeia curață de pe jos bucăți – membre – în general, nu erau decât mâini și picioare. „Asta a mai rămas” a spus roșcata. Aduna totul într-un colț.
Am continuat să merg alături de pitic. A deschis o altă clasă, de dată asta, clasa din care ieșise tipul cu cheile:
„Și apoi, se face vid, frig și întuneric.”
Clasa era complet goală. Nu mai avea absolut nimic. Nici ferestre, nici podea, nici tavan – nici spațiu. Nici lumină – același întuneric în care îl văzusem cufundat pe pitic. Nu se mai vedea decât un nimic pur, în care dacă pășeai, ai fi căzut pentru totdeauna fără să lovești niciodată fundul.
„Aici nu mai există nici timp. Așa că nu știu de ce te mai cramponezi de o oră. Și oricum, să nu-ți vină vreo idee” a spus piticul zâmbind. Se gândea că poate o să-l arunc în neant. Nu era o idee rea.
Am mai mers cu el până în curtea liceului.
„Mi-am făcut datoria și ți-am explicat cum stau lucrurile. Sigur nu te pot face să te răzgândești?”
Am dat din cap în semn că nu. Mi-a întins mâna.
„Atunci, o să ne mai vedem. Cu siguranță. Dar cu siguranță, atunci nu vor mai fi circumstanțe atât de plăcute.”
Piticul a plecat și a mers pe o alee, care mergea probabil undeva în spatele școlii. Pe alee respectivă era un copac rupt, scos din rădăcini și culcat la pământ.
Dincolo de porțile păzite de cei trei jandarmi, l-am văzut din nou pe cel care semăna cu mine. Am strigat din nou propriul nume. A întors capul, dar și-a văzut de drum.
Mă simțeam deja amețit. Nu mă mai puteam ține pe picioare. Am mers în sala în care se desfășurase prima oră. Nu eram sigur dacă mai aveam să găsesc ceva acolo – putea să fie din nou un vid complet.
Am ajuns. Clasa era, dar era goală. Tușeam puternic. Am dus mâna la gură – sânge. Dar nu sânge deschis la culoarea, ci întunecat – aproape negru. Mâinile și picioarele îmi amorțiseră. Privirea se pierdea în ceață. Nu mă mai puteam concentra nicăieri.
Am deschis cămașa și mi-am văzut din nou abdomenul învinețit. Picioarele. Degetele. Brațele. La fel. Buzele înghețate.
Da, din cauza idiotului ăluia pornise totul. Acum o știam prea bine. Lumea fusese încă la locul ei, înainte de idiotul ăla.
Și roșcata. Da. Înțelegeam de ce mi se părea cunoscută. Numele ei. „O chema...” Vroiam să spun cu voce tare cum o chema. Am vrut să strig, dar m-am înnecat. Mai bine, fiindcă dacă aș fi reușit să strig, cu siguranță s-ar fi prăbușit lumea brusc. Și nici măcar n-o cunoșteam.
Am scos o țigară și am fumat. Mâinile înghețate îmi tremurau. Am privit pe geam. Pe cer se adunaseră norii, pentru a da cel mai înfricoșător spectacol: partea de apus a cerului eram complet afundată în întuneric; ca și cum ar fi fost noapte; cea mai negră noapte; în partea de răsărit era însă o zi ca oricare alta – cu cer senin.
„Casa celor...”
Cum se putea asta? Pereții se scurgeau acum ca o bucată de ciocolată fierbinte. Deveneau amorfi. Obiectele își pierdeau consistența și intrau în podea. Se topeau. Crăpau. Se rupeau. Nu mai era clar ce era ce.
„O coajă de banană.”
Trăgeam cu putere din țigare. Ca și cum acolo ar fi putut să-mi fie salvarea. Nu știam ce țigari erau. Nu am știut niciodată. Dar, de fapt, nu aveam de unde. Nu aveam de unde să știu. Nu fumam țigările mele. Nu le alesesem eu.
„Pe munte, izolați!”
Era ca și cum în lumea asta, mie mi se dădeau niște țigări să le fumez.
„50 de metri.”
Ca și cum în lumea asta, mi se dădeau diverse lucruri și eu nu puneam întrebări. Nu conta dacă erau penbile – unele îmi făceau plăcere.
„Periuța de dinți.”
Un pix pe banca mea. Aud vocea unuia dintre cei care mă operase: „Culoarea asta nu-mi place, domnule doctor.”
„Film, nu serial.”
Un leopard în fața sălii. „Nici mie nu-mi placea culoarea, domnule profesor. Ceilalți or ști? Sau n-o să-și dea seama nimeni?”
„Asta e penultima dată când vin aici.”
Pereții se cutremurau și tavanau s-a fisurat. Geamurile s-au spart, iar cioburile s-au scurs pe jos.
„Vreau o ciocolată!”
Afară ningea cu fulgi mari, sclipitori de te orbeau, culorați strident și în toate nuanțele. Ca o melodie complet absurdă și enervantă, aproape un bâzâit enervant, tehno ambiental, care nu înseamnă nimic pentru nimeni, dar ție îți place.
„... o mie de cadavre”
Îmi pierdeam cunoștiința. Þigara mi-a căzut din mână și m-am lăsat pătruns de frig și de moarte. Todkrank.
A șasea oră
Cadavrul lui rămăsese în penultima bancă. O carcasă deshidratată, cu o expresie de teroare înghețată pe față. Un corp complet inert. Pielea era vineție și uscată. Ridată, ca o smochină ținută la soare. Fata cu rucsacul în spate a venit și s-a așezat în banca de lângă cadavru.
O clipă mai târziu, s-a ridicat, ca și cum ar fi realizat ceva de-a dreptul șocant. A privit câteva clipe înspre corpul lipsit de suflu, după care i-a spus unui coleg mai înalt, care tocmai intrase în clasă: „Auzi, n-ai vrea te rog să deschizi geamul? E mult prea cald aici.”
Tipul deschide geamul și întreabă: „Tu ai învățat la istoria artelor?”
„A, nu. Păi a zis profa că predă. Nu ne ascultă.”

O oră prea târziu
Era o garsonieră mică și nasoală, dar destul de îngrijită. Era a lui. Un dulap de haine, o bibliotecă, un birou, un scaun, un pat și un fotoliu. Cam atât. Totul în miniatură. El stătea în pat și-și corecta un eseu. Și-a dat jos ochelarii și s-a frecat la ochi. Se pregătea să plece la cursuri.
Ea butona frenetic la computer.

„Plec. Vrei să-ți iau ceva din oraș?”
Fata n-a răspuns nimic.
Tipul a înghițit în sec și a continuat să-și citească eseul pentru o vreme. Se simțea frustrat sau neglijat. L-a băgat apoi într-o mapă albastră, împreună cu alte caiete și câteva cărți. S-a ridicat din pat. Tipa continua să butoneze, ca și cum nu i-ar fi dat atenție.
„Auzi... colegul ăla al tău... Victor... mai vine pe aici?”
Ca și cum ar fi tresărit, fata a răspuns, cu o calmitate forțată:
„Nu. Am vorbit cu el ieri. Victor nu mai are drum pe aici. Cel puțin deocamdată. Nu-ți face probleme, o să am mai mult timp pentru tine.”
„Bine. Hai că mă duc! Pa.”
Tipul a sărutat-o. Când s-a întors, fata a văzut pe geaca lui neagră scris cu majuscule albe: „SERVICIUL EXCLUSIV DE PAZÃ ȘI PROTECÞIE”.
Ea a închis calculatorul. S-a așezat în pat. Se vedeau fulgi mari și pufoși de zăpadă lovindu-se de fereastră. Deja venise iarna.
Din ochii mari ai fetei s-au scurs două larcrimi. Din rimelul sclipitor, colorat strident și în toate nuanțele, s-au scurs doi stropi care i s-au înnodat în bărbie. Și-a sters lacrimile. A luat telecomanda din pat și a dat drumul la TV.