Hermeneutica unei morți de boem


“… acei Adoniși, acei jalnici dilentanți ai dilemei. ”
Esmeraldo-Maria de Roja y Bundo





I.


În luna octombrie – anotimpul serviabil al unei nașteri atroce – căutam o casă în care să pot înțelege liniștea. Mă știam la capătul puterilor și nu am recunoscut sub linia ghemuită a zâmbetului tău crud spaima ce-ți sorbea sângele cu tandrețea vătămătoare a unei lipitori.
- Îți recomand pensiunea mea, șoptisei, iar imperiul unui dezastru apropiat mă orbise cu luminozitatea-i eterală.
- Cât face? ripostasem înfrigurat, dezgolit până în cel mai lăuntric ungher al sufletului de șansa răutăcioasă, căci norocul se zgârcise cu mine.
- Prea puțin.
Așa a și fost. Prea puțin.
Casa cu pricina – un polip monstruos turtit peste coastele cariate ale unor arhitrave verzui – țesuse în juru-i aura perfidă a unei bătrâneți urâcioase, vulnerabile, doar dincolo de scorojeala zidurilor și de aburul din ferestre nu se putea afla decât pacea imemorială a unor cearșafuri matusalemice. Un trup încovrigat la pământ, o membrană brutală de cărămidă arsă, astupându-ne viețile.
În față, ghereta paznicului; avanpost pustiu al unei mohoreli de mucava. Nimic patetic, nimic burlesc, numai înfățișarea dezgustătoare a zidurilor atacate de lepră, a ușilor masive, putrezite, îmbibate cu cerneala corozivă pe care umezeala o transmite răbdătoare vinelor lemnului. Nu o cetățuie nordică, inexpugnabilă și malevolentă, sălaș demiurgic al unui vampir grețos, ci una dintre construcțiile pe care metropola le zidește în coșciuge de beton iar ființe atemporale le îmbracă uneori într-o iederă pâsloasă, halucinantă. Mi se strânsese inima înțelegând că alesesei un cimitir dezafectat drept culcuș al deznădejdii tale.
Paznicul “farului” lipsea; catastifu-i soios avea să capete un solz nou, numele meu, rășchirat, tineresc, necruțător. Venisem să te apăr, prieten drag, nu de dușmanul fantast clocit de minți istovite în borta caselor bătrânești, ci de propria-ți frică și de propria-ți pustiire.
La o fereastră, departe, cămașa unui târgoveț sângera, flamură bătăioasă pe reduta tăcută, învinsă de pecingine. Am aflat, târziu de tot, că nefericita construcție îi aparține serii, lumii aceleia crâncene a fiorilor nelămuriți, iar aceasta la fel de firesc cum dimineața urmează nopții.





II.

Avânturile mele în viață au fost stopate, ani la rând, de o huidumă lucioasă, cu ape prea puțin clare și pătrunzătoare, asemănându-se teribil, în uitătura lor posacă, cu chiar acei ani otrăviți, arși grijuliu și înfiorător de arsenicul demagogiei și al speranței prostești. Mama, în schimb, adorase oglinda ridicolă, un iaz strâmb, încremenit în sticlă de meșteri plictisiți și sugrumat din fașă de contraforturile unui bastion lemnos, rama, sfânta ramă. Se numea venețiana, matroana oglinzilor. Faptul în sine avea de-a face cu arhitectura interioară a femeii.
Mie, unul, idolul înfipt în perete al maică-mii îmi înfățișa un obraz gălbejit, mofluz și bulbucat sub ploaia măruntă a bărbii prost rase, obstinație fundamentală de revoluționar juvenil, o pereche de buze învinețite de sărutarea fugară a apei de îmbăiat, rece ca gheața, și doi ochi obosiți, globuri spălăcite de nedumerire. Viziunea în cauză mă turtea instantaneu, călăuzindu-mi optimismul matinal, acea înfrigurare jilavă care mă însoțea încă de la ieșirea din așternut precum o javră credincioasă, spre lada cu gunoi a proiectelor abandonate. Masca energetică dăruită unei tinereți tâmpe se făcea țăndări. Cei instruiți își vor zice că îl maimuțăream pe Faust, trăgând ocheade de mirmidon în biata oglindă.
Pe naiba Faust, vă spun. Sângele mi se îmbolnăvise. Duceam pe traiectul întortocheat al unui maldăr de artere slăbite și de vene oțărâte fluidul îngroșat al viitorului burghez. Nu era defel sucul albastru, diafan aproape, cu care se împăunează neamurile nobile, ci un soi de unsoare cărămizie, leșioasă la pipăit, puțind a umezeală și barbiturice, sângele unei figuri meschine, al unui damnat.
Diagnosticul îmi aparținea, deși mă trag dintr-o stirpe blestemată de făcători de dulapuri. Tații întregului neam se împerecheaseră cu femelele hămesite ale unui clan de cârnățari și feroneriști, o nație absconsă, eteroclită, aliniind cu obrăznicie prin sertarele genealogiei postăvari, croitori, pungași și târfulițe cu lumbago, pensionarele slujbei. Nu-i apucaseră pe niciunul pandaliile filoxerești ale artei, să se știe. Boleșnița aceasta de podgorie fermecată mă potcovise numai pe mine cu o mutră hirsută de Faust. Un Faust de buzunar.
Visasem să scriu. Alții visaseră cum că se vor cățăra pe lădoiul cu galbeni pitulat în pod. Creieri înfierbântați, cică. Pe moment, cinul răspunzător de răcnetele mele vulgare de nou-născut răutăcios și de zigzag-ul perpetuu al lipăiturilor mele descurajate printr-o viață nenorocită se îndeletnicea cu descăpățânatul stejarilor, oleandrilor – în zilele de sărbătoare – și-al altor minunății pădurești, cât și cu zdravăna tragere la rindea și, deopotrivă, la măsea. Eram săraci și fuduli. Nu mă întrebați ce vrej subtil de inspirație momise-n calea ideilor mele diagnosticul de viitor burghez. N-aș ști să vă răspund.
În răstimpuri, grație unor fripturi rahitice și a zeamei liturgice de morcovi cruzi, creșteam. Și crescând, firește, citeam pe rupte. Doar nu-s modest defel, se vede. Apoi cunoscusem Femeia. Târfa. Diva. Fecioara. Cățeaua.
Deopotrivă mie, husari lenevoși pierduți de gloata sumbră a regimentelor fruntașe, atâția alți mucoși care visau. Ne-am îmbulzit, băloși, netrebnici și căpoși, în umbra greu de descusut a unui tărâm imprescriptibil, Boema. Noapte de noapte, prin cârciumi sordide de cartier muncitoresc, citeam matrozilor doborâți de beție, calfelor de pielar otrăvite de mușcătura aprigă a sifilisului și prostituatelor ofilite, hoaște de două parale pentru dârlogii iuțiți de postit ai soldaților, versuri proaste și dramolete șleampete. După care, amețiți de chiotele lor obscene, beam vedre de absint și împărțeam femeile străzii, aciuindu-ne prin culcușuri jilave și închipuindu-ne, bieți fanfaroni, că vom păși pe urmele tuturor marilor damnați ai Literaturii. Pământul Lethei. Pocalul de cucută. Ne încăpățânam să credem că lumea e un cerc continuu și că sărăcia aceasta fariseică, bețivăneala prostească și primejdia lăuntrică a Boemei vor cristaliza în vinele noastre talentul. Însă, în realitate, cercul nu există. Și s-a întâmplat să fim păcăliți de un tot mai meșteșugit camuflaj al liniei întoarse, de un dejà vu imperceptibil alterat, gata să ne înfulece cu oase cu tot, căci mijeau în noi deprinderea frazei și dibăcia poemului. Știam să scriem, gata, eram geniali! Fiindcă niciunul, prostovanii de noi, nu visam la manierista glorie, la cumintele, prăfosul și insipidul academism al imortalilor adânciți în turbanele unor infame robe de mătase purpurie, academicieni ai Mediocrității, pe cât pofteam doar pentru Sinea-ne cea vajnică malefica și abisala pendulare între o viață intensă și-o moarte fabuloasă, o moarte depășind realul umil, facticele real al căutărilor noastre adolescentine, din care se împărtășeau, cu furie difuză, puținii aleși. Chirurgii tenebrici ai penelului, ei, lubricii împărați peste-un popor înfometat de slove.
Ființe traversând deșertul interior al unui destin spăimos, aceasta-i ce ajunseserăm. Ni se părea că deslușim în fiecare dintre căzăturile de geniu ale orașului – bețivii scrântiți, fluidizați aproape de patima teribilă a suptului cel istovitor, care mai îngânau printre pocaluri, opintindu-și udul la gâlgâiala sugrumată într-un crac murdar și strâmtorat de pantalon, cântări de tinerețe, debile lamentări într-un falsetto jalnic și care aveau asupră-ne efectul devastator al unui pumn de staroste – imagini sparte, propriile noastre imagini înșiruite alandala pe puntea celui mai viciat dintre caleidoscopuri, cel natural, cel ucigaș: de parcă nu aceste minabile făpturi trăiau damnarea proastei lor sorginți și a unor vătămătoare obiceiuri, ci noi! Prin ochii lor, nesăbuitul de mine, vedeam cum chipul din oglinda venețiană, altădată propriul meu chip, banala mea înfățișare de ucenic cernit și veșted, se schimbă. Noi toți, adolescenții atrași de Boemă, ca unul singur, am nechezat, căluți furioși mânați de harapnicul poftelor în țarcul strâmt al unor cărți buimace, operele prolixe, mistice și pline de teroare ale celor pe care, ghiftuită de-atâta sânge tânăr, Istoria îi gratulase cu titlul atât de tragic și de șarmant deopotrivă, ni se părea, de damnați. Acești teroriști ai Spiritului, hulpavi și plini de scârbă, înfățișau idolii tinereții noastre. Doar nu voiam să scriem povești de rând, ci-amarnice coșmaruri. Urma să spargem lacătul tăcerii, să înfiorăm cuvântul. Să subjugăm tot universul. Să fim, cu toții, genii!
În realitate, cercul nu există. Nu poți reface nimic din ce-a trecut. Cu timpul, nici nu mai trăiam asemeni vouă, noi, visătorii sluțiți de nebunia cea mai subtilă dintre toate, noi, cei din bodegile leproase.



III.

- La ce-ți folosesc? te-am întrebat.
- Ești pajul meu. Într-un fel oarecare.
- Mai deloc. Cred că te plictisești în casa asta afurisită și ai nevoie de un auditoriu instruit și nepriceput. Un soi de spectator de teatru.
- Boema ucide, ce știi tu. Iar eu mi-am vândut sufletul fără pic de fast. Trebuie că le-am apărut celorlalți ca un Asmodeu jalnic.
- Nu ești un diavol, ci un tuberculos. O esențială diferență de caverne.
- Ai devenit un paj sarcastic. Încep să cred că nu mă vei dezamăgi.
- Hai mai bine să dăm o raită printr-o țară paradoxală. Sardinia, de exemplu. Unul dintre locurile acelea primitive în care aerul uscat o să-ți răpească demonii. În plus, vei putea scrie. Imemorialul îmbie teribil la așa ceva.
- Casa mea îți displace?! S-ar zice că ciolanelor tale sfinte nu le mai priesc mochetele scâlciate. O fi Sardinia pardosită cu castele, spune-mi?!
- Casa ta a ajuns o colivie. Umbre jilave și idoli căzuți ne dau târcoale. Mie, unul, mi s-a sleit de-atâtea catacombe. Voiesc doar să întâmpin marea și, poate, femeia. Cu siguranță, nu coșciugul. Apoi, Sardinia-i la o aruncătură de băț.
- Nu pot pleca, o știi preabine. S-ar nărui totul. M-am vândut unui paznic de far, iar asta nu se iartă.
- Ce-ndrugi acolo?! Paznicul farului nu-i Mitridades, ci un zevzec de vagmistru. Un ins înțepenit în ghereta lui. Un sărăntoc, ca și noi. Chiar mâine am să-i vorbesc. E un puțoi umil, fir-ar să fie.
- N-ai să-l găsești. La orele dimineții el cumpără sclavi din iarmaroace. Fiii Boemei sunt ai lui. În bodegile leproase îi știam de frică. S-ar putea să fie însuși Belzebut!
- Înnebunești, prieten drag.
- Nu, îl aștept noapte de noapte. Eu sunt în purgatoriu, tu încă nu exiști. Când ai să-l vezi, să știi: te-a cumpărat din port, ca pe-un barcaz mărunt. Puțoi, ai spus?! E Fiara.
- Am să te las, atunci, iluziei tale. Cred însă că Sardinia ți-ar fi căzut cu tronc. Vezi ce ușor cedez? Acuma, dormi. Pajul tău are nevoie de timp ca să-și clocească ademenirile.
- Sardinia nu mai există. Acum e seară, pajul meu.


IV.


Din înaltul cerului, ochiul holbat, aproape cenușiu, zdrențuit pe la margini de Nehotărârea divină, ochiul de mort timpuriu al lui Helios, mă priveghează, răuvoitor. Păsări istovite atârnă de boltă ca niște insigne pâlpâitoare de cărbune. Va vesti oare căderea lor apropiată, picajul tacit al acestor mute trompete ale Apocalipsului, trezirea de pe urmă sau vom fi încă o dată amăgiți?
Mă plimb pe faleză, înfiorat de răsunetul lugubru al pașilor mei. Marmura acestui osuar acvatic care este Cazinoul – și în care, hieratic, spectrele păguboase ale îmbogățiților de război valsează pe muzica aspră a broaștelor încuiate și descuiate de patima ruletei – stârnește vibrații nefirești în sufletul meu; generațiile de rechini înmormântați aici par că se zbat sub albușul împietrit al digului. Dau din cozi, bestiile, înfuriind Oceanul.
Pelerina de ploaie, boțită de incursiunile-mi rușinoase prin taverne, mă învelește de mântuială, îngăduind vântului tăios să-și spargă cu furia eterică de cărnuri întinate. Călător solitar prin ținutul nefericirii, peregrin cerșetor și poet văduvit de duhul ales al versului sublim, pândesc luntrea pe jumătate putrezită ce mă va încredința cețurilor mitologice. În buzunarul drept al jiletcii, banul de aramă funest, zălogul odihnei, așteaptă să fie înhățat de gheara hămesită a lui Caron. Voi, singurii mei cititori, priviți-mă cu luare-aminte. Însemn Boema, ridicolul măștilor de carnaval, iluzia otrăvitoare a laudanumului, minciuna scrierilor mieroase.
Dar cine am fost, cu adevărat? S-ar fi putut rosti la căpătâiul meu panegiricul ciudat, citit de mine însumi, cu emfază, la înmormântarea lui Salieri, atât de prostul scriitor și cel mai plin de fală dintre lingușitorii tiranului: “Cuta adâncă, săpată în carnea alburie a bărbiei moi, îi păstra nealterat disprețul de Cezar al neamului scriitoricesc pentru bicisnicii săi supuși.
Iar seara, fusese înăbușit cu perna, aidoma iluștrilor lui predecesori. Încet, încetișor.” ?
Cu siguranță, nu. Arta mea nu îngăduia prozelitismul.




V.


Cum moare un om? Care sunt resorturile ce se destind primele? Păpușa de cârpă pleznește la cusături, se întrevăd câlții…
- Tuberculoza o vindeci cu porții de mormânt. E ca un vaccin. Vreau, înțelegi tu, să dau totul mizeriei. Să mă răscumpăr.
Te privesc înduioșat. Ești scheletic. Părul stă vâlvoi, dezgolindu-ți fruntea; ai căpătat forme de himeră: un greier aproape translucid ascunzând în tigva-i germenul amorțit al Imaginației.
- Dar lor nu le vei spune nimic. Ești râma care se întoarce în glod ca să puiască. Vor râde. Viermele! Putregaiul. Vor scuipa, amintindu-și numele tău.
- Nu știi ce vorbești. Suflete sperioase așteaptă la rând. Eu îi îmbărbătez. Am condus oastea dezabuzaților, ai uitat?! Am împărțit agonia lucidă a Boemei, am sughițat cel dintâi în onoarea bucoavnelor roase de șoareci. Le-am fost împărat! E musai să crăp ca ei. Nu-i greu să fii vierme, când ești îndreptățit să fii.
- Tuberculoza ta are nevoie de căldură, de lumină. Plămânii tăi crucificați caută mângâierea. Iar tu locuiești într-un cartier de vampiri!
- Dar sunt vrednic de ei. Am onoarea pradei care se lasă spintecată. Nu gem și nu implor. Câteodată tușesc însă ignor patosul batistei pline de sânge. Teatrul tuberculozei îmi oferă o ultimă reprezentație.
- Doctorii se roagă pentru tine. Ești un banal sinucigaș. Ai dobândit solemnitatea cartoforului mazilit.
- Sunt regele cârpaci, prințul Boemei. Am gloria mușamalei pătate cu vin și miros nostalgic a mititei. Nu-mi înfricoșa moartea.
- Mortul-viu jinduindu-și legenda. Ei se vor amuza, ți-o spun eu! Un bețiv. Un gunoi.
- Un bețiv…, asta da! Moartea-i cel mai viclean conviv cu putință. Te cuprinde domol, cu pocalul în mână. Beția Boemei este tocmai moartea Boemei. Banchetul ascuns într-o crâșmă, cu fețe ciobite de dezmăț și vorbe sfruntate, cu lingori și povețe, cu sânge!
- În Sardinia toate acestea s-ar scrie așa de ușor.
- În Sardinia nimeni nu bea.
Și plângeai. Dar scrisul tău aspru își adulmeca pagina cu nerăbdarea superbă a ogarului pur-sânge.
Se spune că Diavolul este adus de ceață. Ceața despre care propovăduiau saltimbancii unui ev expiat și care îmi întâmpinase mințile cu atingerea înșelătoare a unui pergament diafan. Iar dezastrului căruia îi făceam față cu buzele strânse, cutremurat – și care se năștea din profunzimea țesuturilor, intim și distrugător -, dezastrului dispariției tale, frate geamăn lipsit de mântuire și măr al discordiei între mine și Diavol, îi conferise aura unei bătălii fundamental străine ființei mele. O alinare perversă; mă puteam preface că nu-ți înțeleg moartea. Doar Diavolul piere la lumina zilei.
- Sardinia nu mai există. Acum e seară, pajul meu.



VI.


Paginile acestea, fibre seci, vămuite de sufletul tău de menestrel, se strâng împrejuru-ne, rigide și înghețate, aidoma ființei absconse a unui acvariu năpădit de alge. Pe fundul său, printre cadavrele pe jumătate lichefiate ale chiriașilor obișnuiți – despre care ajungi să te întrebi, miraculos, dacă sunt oameni sau texte ori ce sunt mai degrabă! – gâfâie peștanul de aur. Scrierea iconoclastă – cum altfel?! – și licențioasă cu care ți-ai luat adio: scena Banchetului lui Platon, văzută în Thermidor, de un tuberculos sleit.


++++++


- Meștere Quintillian, o cinzeacă, grohăi Ippollit, un individ năsos, slăbănog, menit din naștere dregătoriei aparte a ochilor cruciși, priviri apoase de sfânt cu torticolis, flămând și sătul de rugi focoase. Era un scriitor straniu, Ippollit, cu gusturi subțiri de naiadă și forfecuș la condei, întrecându-și în scrieri posomorâte despre curve grotești și hoțomani tragici limbuția de precupeață asmuțită la vorbe de ocară. Un Rastignac cu coaste de distrofic și pămătufi feciorelnici în puntea obrajilor. Se visa Tertullian, dar degusta cu-ncrâncenare din valul tulburat de-absint feroce cu care-l îmbăia, zbătându-se să iasă la liman din Marea Morții, corabia bețivă a dusului Rimbaud. Paris cel crucit de privire, Ippollitul meu, purta pe cărări ocolite, mințit cu nerușinare de grofii libidinoși ai editurilor provinciale, oițele fermecate ale romanelor sale miniaturale, blând și beat precum mucenicul cel leneș și nefericit.
Amicul Quintillian propovăduise conciziunea frazei, civicus romanus colțos, elocvent și pus pe duelat strașnic cu acea tendință nefericită a scriitorilor de a împopoțona totul, boleșniță numită pe nedrept și priapismul domnului Destouches. În schimb, meșterul Quintillian își căpătase porecla nu din rigoarea spusei sale guturale, cu iz tăios, cazon, de ceapă fermentată, ci dintr-o lene a minții, o osteneală necuprinsă a unui cuget molâu, de avorton cu creierul îmbălsămat în formol, cum îl vestea lumii întregi Che, purtătorul de pușcoace.
- O cinzeacă, flașnetar al mizeriei noastre, mai repede!
Un limbric de sticlă, cu-n picur gălbior întrânsul, sosea la locul faptei, pe nemestecate. Îl probozeam pe gâtlej, ca pe un nimic usturător. Un hap pentru umorile melancolice.
El, eremitul neștiut, paznicul beției, se închina servil. Noi ne pregăteam, ca-n fiecare noapte, să-i borâm în poală nu fiere, nu putoare, ci caimac de slovă groasă. Și-apoi cântarea, cântarea noastră cea grecească, să-l zăpăcim de tot. Paznic docil al morții noastre hâde, cârciumarul.
- Mai adă, ce aștepți?! Se-ncinge cheful, meștere Quintillian.
Tito chițcăia, dându-se cu capul de masă. Eram la “Vană”, o cârciumă pentru cârnățari gianabeți, bună de pitrocit pieile sensibile și slujind oarecum, de felul ei, și de baie de aburi comunală.
- Pentru cei grași la cur, jacuzzi, căcat havaian, trosnea din fălci Sofocle, un fost boxeur cântărind vreo două sute și jumătate de chintale, cu pumnul greu precum un stei atlantidic și cu miriștea gâtului pârjolită de-o secetă prometeică. În răstimpuri, Sodoma și Gomora ăsta slobozea până-n rectu-i de Olimp al neamului bărbătesc vreo nevinovată orătanie, prăjită proaspăt în ulei de cânepă și argăsită cu-n mujdei din foc și pară. Parcă-l vedeam în fundul minții pe Münchaussen nepricopsitul dând gata dintr-o îmbucătură, cot la cot cu lupii nărăvași, un hoit de cal, sfârtecat pe de-a-ntregul de săbiuța-i fermecată, în galop.
În dosul tejghelei, un țarc din table șuie și din lemn scorojit, vopsit alandala în culorile turbei și ale găinațului de opposum; ori, dacă poftiți, mânjit printre lingori brumării ca strugurul putred cu dâre bete de alb prerafaelic de rahat de zburătoare; odihneau butoiașele cu Lacrima Cristi. Doar astfel se cuvine unui așa de ’nalt hotar pământesc al țării drastice și esențiale a lui bibamus papaliter, un epitaf fără prihană. Să bem acum, când soarta-i scrisă. Lacrima Cristi, odicolonul rățuștelor urâte ce ni se dospeau în stomacele gastritice. Doagele străvechi erau verzi, erau late, miroseau a turbă, surate tejghelei, a pipi de castor și a clătite mozambicane arse. Descoperire pusă pe seama lui Tito, arbiter tremensis. Gândiți-vă oleacă, de-aici beau numai scriitorii, iar botul lor este sfânt, sfânt precum moaștele Sfântului Dionisie Leprosul. Și nu erau nimic altceva decât poșetuțele de stejar ale lui Ivan Turbinca, butoiașele acestea nemaipomenite ce țineau dracii noștri juni în frâul limbii șubrede și-al vorbei împletite-n fir de ceață. Însă materia lichidă a desfrâului trebuia extrasă cu pricepere. Drept pentru care meșterul Quintillian ne încredința la ceas de taină, pe încredere, tuburi de cauciuc azzuro pentru supt, polonice râioase ca pereții lui El Greco în etapa fastă a creației dumisale, pentru dat peste cap și scuipători cu picior de cocostârc și unduiri închipuite de sălcii artritice gen Constable, care stăteau cuminți la dispoziția pleurei noastre și-a viscerelor noastre încăpățânate.
Puteam muri dintr-o astfel de beție. Și asta era, defapt, ceea ce încercam cu toții. Finalul!
- Hâc, sună acordul de început al diatribei noastre, un soi de fluierat al diafragmei, de screamăt ventriloc al slabelor puteri, hâc, domnii mei domni, hâc, frumușeilor, și nu hic et nunc, nu urbi et orbi, bețivanilor netrebnici, hâc!
Nu eram eu cel care rostise fălosul panegiric, ci întunecarea. Un fel de spirit rău, strecurat la adăpostul nopții între noi și care ne tortura cu îndemânarea unei calfe turcești. Prin el zăream, sărmanii de noi, hăul nimicniciei.
- Ahoe, ahoe, tu, strop de aloe, tună din grota platoniană a plămânilor săi tenebroși magisterul vocabulei descumpănite, Ippollit.
- Trosniți pahare de zațul gloriei, vă cadă greu vinarsul ’cesta spurcat! răcnește demonul. Ferice.
- O cotoroanță de țuiculiță, meștere Quintillian, sare de colo Tito. Fript în șale.
- Adu-i îndată bobița de alcool pur, crâșmare. C-altminteri e rost de lumânărici învălite-n foi de mort…, se veselește moartea.
Felinare stoarse de puteri! Mințile noastre jalnice. Diavolul zbiară:
- Să salte naibii-odată pulpa țuicii, frățânii mei de icter!
Un lăutar topit de lumea alcoolurilor tari; dintru zădărniciile mucegoase ale căruia singur și-a băut creierașii poetul reavăn Nicolaus, pierit sub ghilotina unui tramvai căcăniu în orașul cadaveric al nopților iubitei mele; fluieră a pagubă pe strune chinuite de vioară moapsă. Privesc dihania bălțată, bună de scârțâit prin iarmaroace, sortită pesemne cariilor și uitării paganinice în sicriul de plumb al vreunui șifonier de țap burghez, mecena de rahat și amator de orații bucale, și mă-nfior, căci în cutia de rezonanță, diformă, se cască o gură de mort:
Vană, vană, fata mea
Fluturaș de te-ai făcea
Fluturașu’ ghiurghiuliu
Să te-mbuce moartea grea
Drept în cur la dumneasa
Vană, vană, fata mea…
E un țigan smochinit, cu o alună păroasă a Păcatului Funciar croită împărătește între sprâncenele abstrase de traiul greu. Þigan zălud și frate-al meu. Ce cântecel mai îngâna!
- Vinul, porcul de câine alsacian coit cu-n vițel de podgorie arsă pân’ la prăselele paznicului crăiesc, vinulee, făcea-ți-am felu’, se tânguia Che. Proba sa fericită de rezistență linguală. Che, vagmistrul tuturor bețiilor paradoxale. Moșmondindu-se să depene baierele băloase ale gurii sale, de ins cu foamea la oblânc, pe potriva unei țigări de foi cubaneze, nou-nouțe.
- Toate țigăruștile astea au un dinte împotriva pișaților de americani, fraiere! cobi Tito, lăcrimând pe nările-i late și încovoiate mucusul molcom al ieșirii din pepeni. Se scremea flăcăul să-și ușureze intestinul inferior de-un poem pentru flaut și gazoducte, dar a fost condus prompt către hăurile necrofore ale WC-ului nostru popular; cu afișe de staruri în monokini căscând o gură ruptă de hârtie știrbă la sulele tefere de bețivi; mai înainte să izbutească a așterne pe celuloza chiloților slova de neapretat a mațelor sale încinse.
Vană, vană, fata mea
Fluturaș de te-ai făcea…
suna drumul butoiașelor cu licoare măslinie înspre granița pâcloasă a paharelor noastre. Mi s-a cocoțat pe umăr, ca un spurcat ce este, îngerul mototolit al putreziciunii și-și râde în barbă de noi.
- Discurs, urlară tătarii lui Buzatti, discurs, împărățele, redactorul-șef trebuiește cinstit!
- E un hârdău curat lună, preafericitul, în lumea noastră de împuțiciune.
I se cuvenea, ce-i drept, un laudatio tremens redactorului-șef. El era ambasadorul călimărilor noastre. Scriam pe-atunci, cu toții, la “Izbăvirea”. Un ziar deșuchiat, se știe bine.
- Tovarăși beți și cretini ce sunteți, mai domol!
Eu mi-s ori diavolul?!
- Ahoe, ahoe, lovește răcnetul de luptă trac.
Împărățelul, eu mi-s. Octavius, Octavian Augustus, un mizilic gușat, cu diblă sobră și, din ăst motiv păduchios, aproape-un geniu. Un cel mai cel opărit la țurloaie de zgaibele Istoriei; titiroașcă apucată de pandaliile năvălirilor barbare ca de-un gheizer de mâl roșietic, infecțios, bufnit din șesul lin al trebușoarei; căci eram jumătate de turc furișată în jumătate evlavioasă de moldovean.
- Unui absent pe cinste, rostesc eu răspicat acel laudatio non ubliorum [N.red.: construcție verbală imaginară, compusă din laudatio, formula prezentă în discursuri, și non ubliorum, o fantasmă a franțuzescului oublier, verbul uitării.], acel sens discursiv neajutorat pentru primirea doctorandului-șef al “Izbăvirii” în Universitatea Deșuchiaților, unui absent care s-a complăcut să susure măiastru…
- “Un șoarece de tablă, pleoștit”, mă întrerup urmașii crăcănatului iubăreț, Attila. Citând din proza-i de ziarist tembel. Un zăhărel tos, amigo, un vânt în nasul urbei.
- Bravo! se cutremură de râs întunecarea. Apoi dă peste cap politica sinucigașă a grupului nostru de bețivi inofensivi:
- Felicidad! Felicidad!
Se-aude până-n zare, muget pustiitor, amarnic.
Era numele unei curve spanioloaice din ulița Zobului. Ora lui Silen sosise. Ne scufundam în vâscul ei obnubilant. Nereușitele șefilor țin de efemer, până-n veacul veacurilor.
- Ba Mercedes, tauri hiperborei, ba Mercedes, grota ciuhabă a unui conte prost…
E Ippollit, zevzecul. Nu știe cine-i stă-mpotrivă. Șalelor de trufe cu ifose din romanele ditirambice musai li se imaginează eleutherice penetrări. Miros a apă sfințită, găoazele atemporale!
- Să-mpppin… gem pliscu’- napoi la bovariști! tropoti nu un bărbat, ci un bivol tunisian. Cu balele curgând, vorbeam despre femei. Dezveleam cu copita pepenașul turcesc al Rusoaicei. Și vedeam aievea, crispat, cu ochiul încețoșat al minții, triunghiul fermecat, acolo, în delta buricului. Iar de deasupra, disprețuitoare, mă contemplau însângeratele butoane ale păcatului. Tabloul cu mere roșii al femeii, natură moartă virtuală. Maria, înnecată, pe fundul minții. Iubita mea sublimă, Maria.
- Ce plisc, mă, larvă constipată, vociferă Sofocle; înșfăcând iute un taburet paradoxal din fum de pipă ce-l căptușise cu pălitura lungă a unui strănut turbat și dându-l de-a berbeleacul prin aburul jucăuș al “Vanei”. Buhaiul se războia cu îngeri slabi de vânj printr-un infern dantesc de prăvălie de spirtoase.
- Trăiască Sofocle, barcazul nostru țeapăn! Viva Cuba libre!
Partitura finală.
- Ba pe a mătii, mai degrabă!
- Unui absent pe cinste, mă împotrivesc eu. El, fostul spahiu în Arcadia bucilor turcești, cel care conduce “Izbăvirea” noastră; el, înainte de înălțarea la rangul de castrato gângav al unei fiice șchioape și înăcrite de demnitar răpus de grijile lumești, o fată bătrână pe potriva sultanei Quimrya, bărbată muiere cu bărbuță de țap veșted între țâțele prinse la loc liber de promoroaca unor pistrui de Gavroche; el, scârba și netrebnicul, împărățește din voia demonului.
Ippollit mormăie, nemulțumit.
- Unei absențe cinstite, mă îndârjesc, i-ar trebui bastonul de mareșal!
- Al păginuțelor brodate cu cerneală, susură negura, perfidă.
- Să-i zvârlu dară bastonul meu napoleonic, să-l frângă-ntre măsele! hohotește Ippollit, înfierbântat de o atare perspectivă.
Eu tac, de-acum. Borăsc. Vinul ăsta-i pesemne vreo scamatorie.
Nu suntem încă morți.
………………………………………………………………………………...


VII.

Am părăsit casa fără să le arunc măcar o privire, un adio sugrumat și venetic, ai fi spus, iar ei m-au condus cu uităturile lor apoase de chiriași ai mizeriei, de păsăroi famelici ai singurătății.
Paznicul “farului”, un crăpcean zgribulit în ghereta-i metalică, a bânguit ceva, furios, mi-a dat binețe – în felul lui! – ori m-a blestemat, nu știu, căci vânătoarea de sclavi nu se-anunțase încă, iar inimii mele nu-i fusese dată sentința.
Te îngropasem în ajun. Pe piatra funerară stă scrijelit un mic fragment din scrierile tale:
“Descoperise grabnic ciudata eternitate care se naște din lucrurile mici; ciudată, căci eternitatea ne apare ca indisolubil legată de magnificență ori măcar de oroare. Și nu zăbovise o clipă, știindu-se apărat de această descoperire ce nu poate fi împărtășită nimănui…”
Nu știu dacă ți-ar fi plăcut.