Cica era odata o baba si un mosneag: mosneagul de-o suta de ani, si baba de nouazeci; si amundoi batrînii acestia erau albi ca iarna si posomorîti ca vremea cea rea din pricina ca nu aveau copii. Si, Doamne! tare mai erau doriti sa aiba macar unul, caci, cît era ziulica si noaptea de mare, sedeau singurei ca cucul si le tiuia urechile, de urît ce le era. Si apoi, pe lînga toate aceste, nici vreo scofala mare nu era de dînsii: un bordeiu ca vai de el, niste toale rupte, asternute, pe laiti, si atîta era tot. Ba, de la o vreme încoace, urîtul îi mînca si mai tare, caci tipenie de om nu li deschidea usa; parca erau bolnavi de ciuma, sarmanii!

ÃŽn una din zile, baba ofta din greu si zise mosneagului:

- Doamne, mosnege, Doamne! De cînd sîntem noi, înca nu ne-a zis nime tata si mama! Oare nu-i pacat de Dumnezeu ca mai traim noi pe lumea asta? Caci la casa fara de copii nu cred ca mai este vrun Doamne-ajuta!

- Apoi, da, mai baba, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?

- Asa este, mosnege, vad bine; dar, pana la una, la alta, stii ce-am gîndit eu asta-noapte?

- Stiu, mai baba, daca mi-i spune.

- Ia mîne dimineata, cum s-a amiji de ziua, sa te scoli si sa apuci încotro-i vedc cu ochii; si ce ti-a iesi înainte întai si-ntai, dar a fi om, da’ serpe, da’, în sfîrsit, orice alta jivina a fi, pune-o în traista si o ada acasa; vom creste-o si noi cum vom putc, si acela sa fie copilul nostru.

Mosneagul, satul si el de-atîta singuratate si dorit sa aiba copii, se scoala a doua zi des-dimineata, îsi ic transta în bat si face cum i-a zis baba… Porneste el si se duce tot înainte pe niste ponoare, pana ce da peste un bulhac. Si numai iaca ca vede în bulhac o scroafa cu doisprezece purcei, care sedeau tologiti în glod si se paleau la soare. Scroafa, cum vede pe mosneag ca vine asupra ei, îndata începe a grohai, o rupe la fuga, si purceii dupa dînsa. Numai unul, care era mai ogîrjit, mai rapanos si mai rapciugos, neputînd iesi din glod, ramase pe loc.

Mosneagul degraba îl prinde, îl baga în traista, asa plin de glod si de alte podoabe cum era, si porneste cu dînsul spre casa.

- Slava tie, Doamne! zise mosneagul, ca pot sa duc si babei mele o mîngîiere! Mai stiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd ieri noapte de una ca asta.

Si cum ajunge-acasa, zice:

- Iaca, mai, babusca, ce odor ti-am adus eu! Numai sa-ti traiasca! Un baiet ochios, sprincenat si frumusel de nu se mai poate. Îti samana tie, rupta bucatica!… Acum pune de lautoare si grijeste-l cum stii tu ca se grijesc baietii; ca, dupa cum vezi, îi cam colbait, mititelul!

- Mosnege, mosnege! zise baba, nu rîde, ca si acesta-i faptura lui Dumnezeu, ca si noi… Ba poate… si mai nevinovat, sarmanul!

Apoi, sprintena ca o copila, face degraba lesie, pregateste de scaldatoare si, fiindca stia bine treaba mositului, la purcelul, îl scalda, îl trage frumusel cu untura din opait pe la toate încheieturile, îl strînge de nas si-l sumuta, ca sa nu se dioache odorul. Apoi îl peaptana si-l grijeste asa de bine, ca peste cîteva zile îl scoate din boala; si cu tarîte, cu cojite, purcelul începe a se înfiripa si a creste vazînd cu ochii, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la el. Iara baba nu stia ce sa mai faca de bucurie ca are un baiet asa de chipes, de hazliu, de gras si învalit ca un pepene. Sa-i fi zis toata lumea ca-i urît si obraznic, ea tinea una si buna, ca baiet ca baietul ei, nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignita: ca nu putea sa le zica tata si mama.

Într-una din zile, mosneagul voieste a merge la tîrg sa mai cumpere cîte ceva.

- Mosnege, zise baba, nu uita sa aduci si niste roscove pentru ist baiet, ca tare-a fi dorit, mititelul!

- Bine, mai baba. Dar în gîndul sau: “Da’ mînca-l-ar brînca sa-l manînce, surla, ca mult ma mai înadusi cu dînsul. De-am avc pîne si sare pentru noi, da’ nu sa-l mai îndop si pe dînsul cu bunatati… Cînd m-as potrivi eu babei la toate cele, apoi as lua cîmpii!"

În sfîrsit, mosneagul se duce la tîrg, tîrguieste el ce are de tîrguit, si, cînd vine acasa, baba îl întreaba, ca totdeauna:

- Ei, mosnege, ce mai stii de pe la tîrg?

- Ce sa stiu, mai baba? Ia, nu prea bune vesti: împaratul vrea sa-si marite fata.

- Si asta-i veste rea, mosnege?

- D-apoi îngaduieste putin, mai baba, ca nu-i numa atîta ca, de ce-am auzit eu, mi s-a suit parul în vîrful capului. Si cînd ti-oiu spune pana la sfîrsit, cred ca ti s-a încrîncena si tie carnea pe tine.

- Da’ de ce, mosnege? Vai de mine!

- D-apoi, iaca de ce, mai baba, asculta: Împaratul a dat de stire, prin crainicii sai, în toata lumea ca oricine s-a afla sa-i faca, de la casa aceluia si pana la curtile împaratesti, un pod de aur pardosit cu petre scumpe si fel de fel de copaci, pe de-o parte si pe de alta, si în copaci sa cînte tot felul de paseri, care nu semai afla pe lumea asta, aceluia îi da fata; ba cica-i mai da si jumatate din împaratia lui. Iara cine s-a bizui sa vie ca s-o ceara de nevasta si n-a izbuti sa faca podul, asa cum ti-am spus, aceluia pe loc îi taie capul. Si cica pana acum o multime de feciori de crai si de împarati, cine mai stie de pe unde, au venit, si nici unul din ei n-a facut vreo isprava; si împaratul, dupa cum s-a hotarît, pe toti i-a taiat, fara crutare, de li plînge lumea de mila. Apoi, mai baba, ce zici? bune vesti sunt aceste? Ba si împaratul cica s-a bolnavit de suparare!

- Of! mosnege, of! boala împaratilor e ca sanatatea noastra! Numai despre fetii de împarat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, ca mare jale si alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînsii! Mai bine ca al nostru nu poate vorbi si nu-l duce capul, ca pe altii… la atîtea iznoave.

- Bune-s si acestea, mai baba; da’ buna ar fi si aceea cînd ar avc cineva un fecior care sa faca podul si sa ieie pe fata împaratului, ca stiu c-ar încaleca pe nevoie si, Doamne! mare slava ar mai dobîndi în lume!

Cînd vorbeau batrînii, purcelul sedea în culcus, într-un cotlon sub vatra, cu rîtul în sus, si uitîndu-se tinta în ochii lor, asculta ce spun ei si numai pufnea din cînd în cînd. Si cum se sfatuiau batrînii, ei înde ei, despre aceastea, numai iaca se aude sub vatra: "Tata si mama! eu îl fac." Baba atunci a ametit de bucurie, mosneagul însa, gîndind ca-i Uciga-l crucea, s-a spariet si, uimit, se uita prin bordeiu în toate partile, sa vada de unde a iesit acel glas; dar, nevazînd pe nime, si-a mai venit în sine. Însa godacul iar a strigat:

- Tata, nu te înfricosa, ca eu sunt! Ci trezeste pe mama si du-te la împaratul de-i spune ca eu îi fac podul.

Mosneagul atunci zice îngaimat:

- D-apoi ai sa-l poti face, dragul tatei?

- Despre asta n-aibi grija, tata, ca esti cu mine. Numai du-te si vesteste împaratul ce-am spus eu!

Baba, atunci, venindu-si în sine, saruta baietul si-i zise:

- Dragul mamei, drag! Nu-ti pune viata în primejdie, si pe noi sa ne lasi, tocmai acum, straini, cu inima arsa si fara nici un sprijin!

- Nu te îngriji, mamuca, de feliu; ca traind si nemurind ai sa vezi cine sunt eu.

Atunci mosneagul, nemaiavînd ce zice, îsi peaptana barba frumos, ic toiagul batrînetelor în mîna, apoi iese din casa si porneste spre împaratie, si cum ajunge în tîrg, se duce cu peptul deschis drept la palatul împaratului. Un strajer, cum vede pe mosneag ca sta pe-acolo, îl întreaba:

- Da' ce vrei, mosule?

- Ia, am treaba cu împaratul; feciorul meu se prinde ca i-a face podul.

Strajerul, stiind porunca, nu mai lungeste vorba, ci ic mosneagul si-l duce înaintea împaratului. Împaratul, vazînd pe mosneag, îl întreaba:

- Ce voiesti de la mine, mosule?

- Sa traiti multi ani cu bine, luminate si preaputernice împarate! Fecioru-meu, auzind ca aveti fata de maritat, m-a trimis, din partea lui, ca sa aduc la cunostinta mariei-voastre ca el, cica, poate sa va faca podul.

- Daca poate sa-l faca, faca-l, mosnege; si atunci fata si jumatate din împaratia mea ale lui sa fie. Iara de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au patit altii, mai de vita decît dînsul !? Daca te prinzi asa, apoi mergi de-ti ada feciorul încoace. Iara de nu, cauta-ti de drum si nu umbla cu gargaunii în cap.

Mosneagul, auzind aceste chiar din gura împaratului, se pleaca pana la pamînt; apoi iese si porneste spre casa, ca sa-si aduca feciorul. Si, cum ajunge acasa, spune fecioru-sau ce a zis împaratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordeiu, da un ropot pe sub laiti, mai rastoarna cîteva oale cu rîtul si zice:

- Haidem, tatuca, sa ma vada împaratul!

Baba, atunci, începe a boci si a zice:

- Sa vede ca eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Pana acum m-am chinuit de l-am crescut si l-am scos din toata nevoia, si acum… parca vad c-am sa ramân fara de dînsul! Si, tot bocind ea, o apuca lesin de suparare.

Iar mosneagul, de cuvînt; pune cusma pe cap, o îndeasa pe urechi, îsi ic toiagul în mîna, iese din casa si zice:

- Hai cu tata, baiete, s-aducem nora mîne-ta.

Purcelul, atunci, de bucurie, mai da un ropot pe sub laiti, apoi se ic dupa mosneag si, cît colc, mergea în urma lui, grohaind si musluind pe jos, cum e treaba porcului. Abic ajung ei la portile palatului împaratesc, si strajerii, cum îl vad, încep a se uita unul la altul si a bufni de rîs.

- Da' ce-i acesta, mosule? zise unul din ei.

- D-apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împaratului.

- Doamne, mosule, Doamne! multa minte îti mai trebuie! zise un strajer batrîn; se vede ca ti-ai urît zilele!

- Apoi da, ce-i scris omului în frunte-i pus, si tot de-o moarte are sa moara cineva.

- D-ta, mosule, cum vedem noi, cauti pricina ziua-miaza-mare, cu lumînare, zisera strajerii.

- D-apoi asta nu va priveste de d-voastra; ia, mai bine paziti-va gura si dati de stire împaratului c-am venit noi, raspunse mosneagul.

Strajerii, atunci, se uita lung unul la altul si strîng si ei din umere, apoi unul din ei vesteste împaratului despre venirea noilor petitori, mosneagul cu purcelul sau! Atunci împaratul îi chema înaintea sa. Mosneagul, cum intra, se pleaca pana la pamînt si sta la usa, smerit. Iara purcelul calca înainte pe covoare, grohaind, si începe a muslui prin casa.

Atunci împaratul, vazînd asa mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a rîde, iara pe de alta se tulbura grozav si zise:

- Da' bine, mosule, cînd ai venit în cela rînd, parca erai în toata mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci dupa tine? Si cine te-a pus la cale sa ma iei tocmai pe mine în bataie de joc?

- Fereasca Dumnezeu! înaltate împarate, sa cuget eu, om batrîn, la una ca asta! D-apoi, sa avem iertare luminarea-voastra, ca acesta mi-i flacaul, despre care v-am spus mai daunazi ca m-a tramis la maria-voastra, daca va mai aduceti aminte.

- Si el are sa-mi faca podul?

- D-apoi asa nadajduim în Dumnezeu, ca chiar el, maria-ta!

- Hai! ie-ti porcul de-aici si iesi afara! Si daca pana mîne dimineata n-a fi podul gata, mosnege, are sa-ti steie capul unde-ti stau talpele. Întelesu-m-ai?

- Milostiv este Cel-de-sus, maria-voastra! Iara daca s-a întâmpla, - sa nu banuiti, puternice împarate! - dupa dorinta luminarii-voastre, apoi atunci sa ne trimiteti copila acasa.

Si zicînd aceste, se pleaca dupa obiceiu, îsi ic purcelul, iese si porneste spre casa, urmat de cîtiva ostasi, în paza carora l-a dat împaratul pana a doua zi, ca sa vada ce poate fi una ca asta. Caci multa vorba, mult rîs si mare nedumerire se mai facuse la palat si în toate partile despre o astfel de batjocura nemaipomenita.

Si, catra sara, ajungînd mosneagul si cu purcelul acasa, pe baba o si apuca un tremur, de spaima, si începe a se vaicara si a zice:

- Vai de mine, mosnege! da' ce foc mi-ai adus la casa? Mie ostasi îmi trebuiesc?

- Înca mai ai gura sa întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat dupa capul tau cel sec si m-am dus pe coclauri sa-ti aduc copii de suflet. Si acum, iaca în ce chichion am întrat! Ca n-am adus eu ostasii, ci ei m-au adus pe mine. Si capului meu se vede ca pana mîne dimineata i-a fost scris sa mai steie unde sta!

Purcelul însa umbla musluind prin casa dupa mîncare si nici grija n-avea despre încurcala ce facuse. Mosnegii s-au ciondanit cît s-au mai ciondanit si, cît erau ei de îngrijiti, despre ziua au adormit. Iara purcelul atunci s-a suit binisor pe laita, a spart o fereastra de bardahan si, suflînd o data din nari, s-au facut ca doua suluri de foc, de la bordeiul mosneagului, care acum nu mai era bordeiu, si pana la palatul împaratului. Si podul, cu toate cel poruncite, era acum gata. Iara bordeiul mosneagului se prefacuse într-un palat mult mai stralucitor decît al împaratului! Si, deodata, baba si mosneagul se trezesc îmbracati în porfira împarateasca, si toate bunatatile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iara purcelul zburda si se tologea numai pe covoare, în toate partile.

Tot în acea vreme, si la împaratie strasnica zvoana s-a facut, si însusi împaratul cu sfetnicii sai, vazînd aceasta mare minune, grozav s-au spariet, si temîndu-se împaratul sa nu i se întîmple ceva de rau, a facut sfat si a gasit cu cale sa deie fata dupa feciorul mosneagului si de îndata a si trimis-o. Caci si împaratul, cît era de împarat, le daduse acum toate pe una, si nici macar aceea nu era buna: frica!

Nunta n-a mai facut, caci cu cine era s-o faca? Fata împaratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au placut palaturile si socrii. Iar cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urma, strîngînd ea din umere, a zis în inima sa:

"Daca asa au vrut cu mine parintii si Dumnezeu, apoi asa sa ramîie". Si s-a apucat de gospodarie.

Purcelul toata ziua musluia prin casa, dupa obiceiul sau, iar noaptea, la culcare, lepada pelea cea de porc si ramînea un fecior de împarat foarte frumos! Si n-a trecut mult, si nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum asa de urît ca dintai.

La vro saptamîna, doua, tînara împarateasa, cuprinsa de dor, s-a dus sa-si mai vada parintii; iara pe barbat l-a lasat acasa, caci nu-i da mîna sa iasa cu dînsul. Parintii cum au vazut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, si, întrebînd-o despre gospodarie si barbat, ea a spus tot ce stia. Atunci împaratul a început s-o sfatuiasca, zicînd:

- Draga tatei! Sa nu cumva sa te împinga pacatul sa-i faci vrun neajuns, ca sa nu patesti cumva vreo nenorocire! Caci, dupa cum vad eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Si trebuie sa fie ceva neînteles de mintea noastra, de vreme ce au facut lucruri peste puterea omeneasca!

Dupa aceasta au iesit amundoua împaratesele în gradina ca sa se primble. Si aici, mama sfatui pe fata cu totul de alt fel:

- Draga mamei, ce fel de viata ai sa mai duci tu daca nu poti iesi în lume cu barbatul tau? Eu te sfatuiesc asa: sa potrivesti totdeauna sa fie foc zdravan în soba si cînd a adormi barbatu-tau, sa ieie pelea cea de porc si s-o dai în foc, ca sa arda, si atunci ai sa te mîntui de dînsa!

- Ca bine zici, mama! iaca, mie nu mi-a venit în cap una ca asta.

Si cum s-a întors împarateasa cea tînara sara acasa, a poruncit sa-i faca un foc bun în soba. Si, cînd dormea barbatu-sau mai bine, ea a luat pelea cea de porc, de unde o punea el, si a dat-o pe foc! Atuncii perii de pe dînsa au început a pîrîi si pielea a sfîrîi, prefacîndu-se în cioric ars si apoi în scrum; si s-a facut în casa o duhoare asa de grozava încît barbatul pe loc s-a trezit înspaimîntat, a sarit drept în picioare si s-a uitat cu jale în soba. Si, cînd a vazut aceasta mare nenorocire, a lacrimat, zicînd:

- Alei! femeie nepriceputa! Ce-ai facut? De te-a învatat cineva, rau ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, rau cap ai avut!

Atunci ea deodata s-a vazut încinsa peste mijloc cu un cerc zdravan de fer. Iara barbatu-sau i-a zis:

- Cînd voiu pune eu mîna mea cea dreapta pe mijlocul tau, atunci sa plesneasca cercul acesta, si numai atunci sa se nasca pruncul din tine, pentru ca ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit si cazaturile ieste de batrîni, m-ai nenorocit si pe mine si pe tine deodata! Si daca vei avea cîndva nevoie de mine, atunci sa stii ca ma cheama Fat-Frumos si sa ma cauti la Manastirea-de-Tamîie.

Cum a sfîrsit de zis aceste, deodata s-a stîrnit un vînt naprasnic, si venind un vîrtej înfricosat, a ridicat pe ginerele împaratului în sus si s-a facut nevazut. Atunci podul cel minunat îndata s-a stricat si s-a mistuit, de nu se stie ce s-a facut. Iara palatul în care sedeau mosnegii si cu nora, cu toate bogatiile si podoabele din el, s-a schimbat iarasi în saracaciosul bordeiu al mosneagului, de mai nainte. Atunci batrînii, vazînd asta mare nenorocire si pe nora lor în asa hal, au început a o mustra, cu lacrimile în ochi, si a-i zice cu asprime sa se duca unde stie, ca ei n-au cu ce s-o tie.

Ea, vazîndu-se acum asa de nenorocita si horopsita, ce sa faca si încotro s-apuce? Sa se duca la parinti? Se temea de asprimea tata-sau si de sugubata defaimare a oamenilor; sa ramîie pe loc? Nu avea cele trebuitoare si-i era lehamite de mustrarile socrilor. În sfîrsit, s-a hotarît a se duce în toata lumea, sa-si caute barbatul. Si hotarîndu-se astfel, a zis Doamne-ajuta! si a pornit încotro a vazut cu ochii. Si a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, pana ce a ajuns într-un loc salbatic si cu totul necunoscut. Si aici, vazînd o casuta tupilata si acoperita cu muschiu, care marturisea despre vechimea ei, a batut la poarta. Atunci se aude dinlauntru un glas de femeie batrîna, zicînd:

- Cine-i acolo?

- Eu sunt, un drumet ratacit.

- De esti om bun, aproape de chilioara mea; iara de esti om rau, departe de pe locurile aceste, ca am o catea cu dinti de otel, si, de i-oiu da drumul, te face mii si farîme!

- Om bun, maicuta!

Atunci i se deschide poarta si drumeata întra înlauntru.

- Da’ ce vînt te-a adus si cum ai putut razbate prin aceste locuri, femeie, hai? Ca pasere maiastra nu vine pe aici, necum om pamîntean.

Atunci drumeata a oftat din greu si a zis:

- Ia, pacatele mele m-au adus, maicuta. Caut Manastirea-de-Tamîie si nu stiu în care parte a lumei se afla!

- Se vede ca tot mai ai oleaca de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sînt sfînta Mercuri, de-i fi auzit de numele meu.

- De nume am auzit, maicuta, dar ca te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodata.

- Vezi? Tot de noroc sa se plînga omul!

Apoi sfînta Mercuri a strigat o data cu glas puternic, si pe loc s-au adunat toate jivinile din împaratia ei; si, întrebîndu-le despre Manastirea-de-Tamîie, au raspuns toate deodata ca nici n-au auzit macar pomenindu-se de numele ei. Sfînta Mercuri, auzind aceste, s-a aratat cu mare parere de rau, dar, neavînd nici o putere, a dat drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana la drum; si i-a mai dat înca o furca de aur, care torcea singura, si i-a zis cu binisorul: “Pastreaz-o, ca ti-a prinde bine la nevoie". Apoi a îndreptat-o la sora-sa cea mai mare, la sfînta Vineri.

Si drumeata, pornind, a mers iar un an de zile prin locuri salbatice si necunoscute, pana ce cu mare greu ajunse la sfînta Vineri. Si aici i s-a întîmplat ca si la sfînta Mercuri; numai ca sfînta Vineri i-a mai dat si ea un corn cu prescura, un paharut de vin si o vîrtelnita de aur care depana singura; si a îndreptat-o si ea cu multa bunatate si blîndeta la sara-sa cea mai mare, la sfînta Duminica. Si de aici drumeata, pornind chiar în acea zi, a mers iarasi un an de zile prin niste pustietati si mai grozave decît cele de pana aici. Si fiind însarcinata pe al treile an, cu mare greutate a putut sa ajunga si pana la sfînta Duminica. Si sfînta Duminica a primit-o cu aceeasi rînduiala si tot asa de bine ca si surorile sale. Si, facîndu-i-se mila de aceasta nenorocita si struncinata fiinta, a strigat si sfînta Duminica o data, cît a putut, si îndata s-au adunat toate vietatile: cele din ape, cele de pe uscat si cele zburatoare. Si atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul daca stie vreuna din ele în care parte a lumei se afla Manastirea-de-Tamâie. Si toate au raspuns, ca dintr-o singura gura, ca nu li s-au întîmplat sa auda macar vorbindu-se vreodata despre aceasta. Atunci sfînta Duminica a oftat din adîncul inimei, s-a uitat galis la nenorocita drumeata si i-a zis:

- Se vede ca vrun blastam a lui Dumnezeu, sau altaceva, asa trebuie sa fie, de nu ai parte de ceea ce cauti, fiica mea! Ca aici este capatul unei lumi necunoscute înca si de mine, si oricît ai voi tu si oricare altul sa mai mearga înainte de aici, este cu neputinta.

Si atunci, numai iaca un ciocîrlan schiop se vede viind, cît ce putea: si, sovîlc, sovîlc, sovîlc! Se înfatiseaza înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreaba si pe acesta:

- Tu, ciocîrlane, nu cumva stii unde se afla Manastirea-de-Tamîie?

- Da’ cum sa nu stiu, stapîna? Ca doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frînt piciorul.

- Daca-i asa, apoi acum îndata ic pe aceasta femeie, du-o numaidecît acolo, cum îi sti tu, si povatuieste-o cum a fi mai bine.

Atunci ciocîrlanul, oftînd, a raspuns cu smerenie:

- Ma supun cu toata inima la slujba mariei-voastre, stapîna, desi este foarte cu anevoie de mers pana acolo.

Apoi sfînta Duminica a dat si ea drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana pana la Manastirea-de-Tamîie; si i-a mai dat o tipsie mare de aur si o closca tot de aur, batuta cu petre scumpe, si cu puii tot de aur, ca sa-i prinda bine la nevoie; si apoi a dat-o pe sama ciocîrlanului, care îndata a si pornit sovîlcaind. Si cînd ciocîrlanul pe jos, cînd drumeata pe sus, cînd ea pe jos, cînd el pe sus. Si cînd biata drumeata nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndata ciocîrlanul o pua pe aripioarele sale si o ducea. Si tot asa mergînd ei înca un an de zile, cu mare greutate si cu zdruncen, au trecut peste nenumarate tari si mari, si prin codri si pustietati asa de îngrozitoare, în care fojgaiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi farmacatori, vidre cîte cu douazeci si patru de capete si alta multime nenumarata de gînganii si jiganii înspaimîntatoare, care stateau cu gurile cascate, numai si numai sa-i înghita; despre a caror lacomie, viclenie si rautate nu-i cu putinta sa povesteasca limba omeneasca.

Si, în sfîrsit, dupa atîta amar de truda si primejdii, cu mare ce au izbutit sa ajunga la gura unei pesteri. Aici calatoarea s-a suit iarasi pe aripile ciocîrlanului, din care abia mai putea fîlfîi, si el si-a dat drumul cu dînsa pe o alta lume, unde era un raiu, si nu altaceva!

- Iaca Manastirea-de-Tamîie! zise ciocîrlanul. Aici se afla Fat-Frumos, pe care îl cauti tu de-atît amar de vreme. Nu cumva ti-i cunoscut ceva pe aici?

Atunci ea, desi îi fugeau ochii de atîtea straluciri, se uita mai cu bagare de sama si îndata cunoaste podul cel minunat din ceea lume si palatul în care traise ea cu Fat-Frumos asa de putin, si îndata i se umplura ochii de lacrimi de bucurie.

- Mai stai! si nu te bucura asa degraba, ca înca esti nemernica pe aceste locuri si tot n-ai scapat de primejdii, zise ciocîrlanul.

Îi arata apoi o fîntîna, unde trebuia sa se duca trei zile de-a rîndul; îi spune cu cine are sa se întîlneasca si ce sa vorbeasca; o povatuieste ce sa faca, rînd pe rînd, cu furca, cu vîrtelnita, cu tipsia si cu closca cu puii de aur, daruite ei de cele trei surori: sfînta Mercuri, sfînta Vineri si sfînta Duminica.

Apoi, luîndu-si ziua buna de la calatoarea încredintata lui, iute se întoarna înapoi, zburînd neîncetat de frica sa nu-i mai rupa cineva si celalalt picior. Iara nemernica drumeata, lacrimînd, îl petrecea cu ochii în zbor, mergînd spre fîntîna ce-i aratase el.

Si cum ajunge la fîntîna, scoate mai întai furca, de unde o avea strînsa, si apoi se pune jos sa se odihneasca.. Nu trece mult, si, viind o slujnica sa ieie apa, cum vede o femeie necunoscuta si furca cea minunata torcînd singura fire de aur, de mii de ori mai subtiri decît parul din cap, fuga la stapîna-sa si-i da de veste!

Stapîna acestei slujnice era viespea care înalbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Fat-Frumos, o vrajitoare strasnica, care închega apa si care stia toate dracariile de pe lume. Dar numai un lucru nu stia hîrca: gîndul omului. Talpa-iadului, cum aude despre aceasta minunatie, trimite slujnica degraba, sa-i cheme femeia cea straina la palat, si, cum vine, o întreaba:

- Am auzit ca ai o furca de aur care toarce singura. Nu ti-e de vînzare, si cît mi-i cere pe dînsa, femeie, hai?

- Ia, sa ma lasi sa stau într-o noapte în odaia unde doarme împaratul.

- De ce nu? Da furca încoace si ramîi aici pana la noapte, cînd s-a înturna împaratul de la vînatoare.

Atunci drumeata da furca si ramîne. Stirba-baba-cloanta, stiind ca împaratul are obiceiu a bea în toata sara o cupa de lapte dulce, i-a pregatit acum una ca sa doarma dus pana a doua zi dimineata. Si cum a venit împaratul de la vînatoare si s-a pus în asternut, hîrca i-a si trimis laptele; si cum l-a baut împaratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeata în odaia împaratului, dupa cum avusese tocmala, si a lasat-o acolo, zicîndu-i încetisor:

- Sezi aici pana despre ziua, ca am sa vin atunci tot eu sa te iau.

Hîrca, nu doar ca soptea si umbla catinel ca sa n-o auda împaratul, ci avea grija sa n-o auda, din odaia de alaturea, un credincios al împaratului, care în toate zilele umbla cu dînsul la vînat.

Si cum s-a departat baboiul de acolo, nenorocita drumeata a îngenuncheat lînga patul sotului ei si a început a plînge cu amar si a zice:

- Fat-Frumos! Fat-Frumos! Întinde mîna ta cea dreapta peste mijlocul meu, ca sa plesneasca cercul ist afurisit si sa se nasca pruncul tau!

Si, sarmana, s-a chinuit asa pana despre ziua, dar în zadar, caci împaratul parca era dus pe ceea lume! Despre ziua, Talpoiul a venit posomorîta, a scos pe necunoscuta de acolo si i-a zis cu ciuda sa iasa din ograda si sa mearga unde stie. Si nenorocita, iesind cu nepus în masa si necajita ca vai de ea, s-a dus iarasi la fîntîna si a scos acum vîrtelnita. Si viind iarasi slujnica la apa si vazînd si aceasta mare minune, fuga la stapîna-sa si-i spune ca femeia ceea de ieri are acum o vîrtelnita de aur, care deapana singura si care-i mult mai minunata decît furca ce i-a dat. Atunci pohoata de baba o cheama iarasi la dînsa prin slujnica, pune mîna si pe vîrtelnita, tot cu acelasi viclesug, si a doua zi des-dimineata o scoate iarasi din odaia împaratului si din ograda.

Însa în aceasta noapte, credinciosul împaratului, simtind ce s-a petrecut si facîndu-i-se mila de nenorocita straina, s-a pus în gînd sa descopere viclesugul babei. Si cum s-a sculat împaratul si s-a pornit la vînatoare, credinciosul i-a spus cu de-amanuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele doua nopti din urma. Si împaratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresarit, de parca i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos si a început a lacrima. Si pe cînd din ochii lui Fat-Frumos se scurgeau siroaie de lacrimi, la fîntîna stiuta, urgisita si zbuciumata lui sotie scosese acum pe tipsie si closca cu puii de aur, cea mai de pe urma a ei nadejde! Si cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica stiuta iarasi o aduce Dumnezeu la fîntîna, si cînd mai vede si aceasta mare minunatie, nici mai asteapta sa ieie apa, ci fuga la stapîna-sa si-i spune:

- Doamne, stapîna, Doamne! Ce-am vazut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur si o closca de aur, cu puii tot de aur, asa de frumosi, de-ti fug ochii pe dînsii!

Babornita, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicînd în gîndul sau:

“Dupa ce umbla ea nu se manînca".

Si cum vine straina, hoanghina pune mîna si pe tablaua cea de aur si pe closca de aur cu puii de aur, tot cu acelasi viclesug.

Dar împaratul, cînd a venit în asta-sara de la vînat si cînd i s-a adus laptele, a zis în gîndul sau:

“Acest lapte nu se mai bc, si cum a zis, l-a si aruncat pe furis, undeva, si pe loc s-a facut ca doarme dus.

Dupa ce hîrca s-a încredintat ca împaratul doarme, bizuindu-se ea si acum în puterea bauturei sale, a adus iarasi pe straîna în odaia lui, tot cu aceeasi rînduiala ca si în noptile trecute; si, lasînd-o acolo, s-a departat! Atunci zbuciumata drumeata, cazînd iarasi în genunchi lînga patul sotului ei, se îneca în lacrimi, spuind iarasi cuvintele aceste:

- Fat-Frumos! Fat-Frumos! Fie-ti mila de doua suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani cu osînda cea mai cumplita! Si întinde mîna ta cea dreapta peste mijlocul meu, sa plesneasca cercul si sa se nasca pruncul tau, ca nu mai pot duce aceasta nesuferita sarcina!

Si cînd a sfîrsit de zis aceste, Fat-Frumos a întins mîna, ca prin somn, si, cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, si ea îndata a nascut pruncul, fara a simti cîtus de putin durerile facerii. Dupa aceasta împarateasa povesteste sotului sau cîte a patimit ea de cînd s-a facut el nevazut.

Atunci, împaratul chiar în puterea noptii, se scoala, ridica toata curtea în picioare si, porunceste sa-i aduca pe hîrca de baba înaintea sa, dimpreuna cu toate odoarele luate cu viclesug de la împarateasa lui. Apoi mai porunceste sa-i aduca o iapa sireapa si un sac plin cu nuci, si sa lege si sacul cu nucele si pe hîrca de coada iepei, si sa-i deie drumul. Si asa s-a facut. Si cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica si din Talpa-iadului bucatica, si cînd a picat sacul, i-a picat si hîrcei capul.

Hîrca aceasta de baba era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus ca daduse mosneagul, crescatorul lui Fat-Frumos. Ea, prin dracariile ei, prefacuse atunci pe stapînu-sau, Fat-Frumos, în purcelul ogîrjit, rapciugos si rapanos, cu chip sa-l poata face mai pe urma ca sa ieie vreo fata de-a ei, din cele unsprezece ce avea si care fugisera dupa dînsa din bulhac. Iarca dar pentru ce Fat-Frumos a pedepsit-o asa de grozav. Iara pe credincios cu mari daruri l-au daruit împaratul si împarateasa, si pe lînga dînsii l-au tinut pana la sfîrsitul vietei lui.

Acum aduceti-va aminte, oameni buni, ca Fat-Frumos nu facuse nunta cînd s-a însurat. Dar acum a facut si nunta si cumatria totodata, cum nu s-a mai pomenit si nici nu cred ca s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Si numai cît a gîndit Fat-Frumos, si îndata au si fost de fata parintii împaratesei lui si crescatorii sai, baba si mosneagul, îmbracati iarasi în porfira împarateasca, pe care i-au pus în capul mesei. Si s-a adunat lumea de pe lume la aceasta mare si bogata nunta, si a tinut veselia trei zile si trei nopti, si mai tine si astazi daca nu cumva s-a sfârsit.