Si de ce, ma rog, nu as fi? Dupa o prematura chibzuinta, viata s-a hotarat sa ma infase in niste scutece comfortabile si sa ma legene de colo-colo desfatandu-se la auzul ganguritului meu satisfacut.
Dimineata, voi fi desteptat de bazaitul intermitent al semaforului de sub fereastra mea, pedepsit la colt de strada de oficialitatile municipale. Stiu ca voi avea un mic dejun delicios, pigmentat de ganduri ce imi organizeaza sitematic ziua ce va sa vina. Va trebui sa spal rufe, sa sun acasa, sa platesc chiria, telefonul, ah! iar trebuie sa-mi cumpar pasta de dinti, unde naiba oi fi pus cheile si de ce nu fierbe odata apa la florile alea vestejite...
Bine incotosmanat, voi chicoti in sinele meu la oamenii care se indreapta esalonati spre slujba de duminica, in timp ce eu, mandru de independenta mea spirituala, ma voi cocota intr-un taxi manat de un birjar pakistanez. Ajuns la birou imi voi relua lucrul intrerupt de venirea inoportuna a innoptarii din ajun.
In binemeritata pauza de masa, voi avea timp suficient sa imi delectez capricioasele mele papile gustative cu niste bucate cu specific etnic, de la unul din fastfoodurile care abunda in furnicarul din buricul targului cunoscut lumii intregi sub pseudonimul Piata Timpurilor. Impacat cu mine si cu ceilalti, voi lasa restul sa se scurga printre degetele mele adunate ciucure ca pentru inchinaciune, in paharul zornaitor al unui vagabond ce sta ciucit, strajuind un bankomat distribuitor de iluzii.
Ce imi va mai ramane in castronul de plastic de unica folosinta voi arunca la gunoi, cu grija ca nu cumva sa nimeresc in vreun receptacul al reciclarii. Gandul ca aceste ramasite ar putea hrani vreun maidanez sau vreun pustan flamand dintre cei cu burta ca un pepene, imi va da o usoara senzatie de indigestie, vindecata printr-un ragait discret si o dezmierdare autoapreciatoare a sistemului meu digestiv.
In drumul inapoi spre birou voi trece pe langa un grup de pustani de saisprezece-optsprezece ani, care in noncomformismul lor chiaun, protesteaza impotriva unui razboi anomic si anonim purtat in numele unor granite abstractizate si a unor steaguri flamande de simboluri. Imi voi ascunde privirea in ziarul voluminos, pe care-l cumpar cu religiozitate in timpul fiecarei pauze de mase, o certitudine ieftina ca status quo-ul isi pastreaza integritatea, indiferenta la molime, rascoale sau lacrimi. Derbedeiasii ma vor privi dezaprobator, dandu-si ghionturi la vederea costumului meu impecabil, scuipandu-si instigator mucurile de tigara dintre buze pe caldaramul fermentat de caldura si stropsind niste remarci insolente la adresa calvitiei mele, atat de antiholywoodiana si burgheza.
Odata ajuns in securizantul spatiu de metal si sticla aurita, ma voi legitima, iar in lift voi purta o conversatie de complezenta cu ceilalti angajati cu burtile pline si cu ochii sclipind de multumire.
Verificandu-mi mesageria vocala de pe telefonul impestritat de butoane sofisticate, voi auzi vocea gatuita de emotie a mamei mele care imi va anunta decesul ultimului meu bunic si prezumtiva data a inmormantarii.
"Nu iti face griji, puiu' lu' mama, noi aici suntem bine..."