(recomandare: daca citesti acest text, asculta in acelasi timp sunetul unui pian)



Cat de mult poate impresiona atingerea unui pian un suflet obosit? Maiestria cu care stie sa ajunga acolo, in acel ungher in care, din cand in cand este un strop de lumina, dar in care speranta isi gaseste intotdeauna adapost... acolo isi face cararea talentul pianistului. Sau poate este un alt fel in care el ne vorbeste unduindu-si degetele pe clapele, atat de bine armonizate cromatic - alb si negru. Sau poate inima lui sopteste prin intermediul acestui instrument. N-ai vazut niciodata un pianist cantand cu ochii inchisi? Toata lumea lui este in interior. Nu mai conteaza publicul, atentia incordata, "placerea" sunetului, aplauzele de dupa... Dintr-o data, ca prin farmec, universul lui a devenit ermetic. Ori poate este deschis inspre interior...

Sunt fascinata de pianistul care atinge muzica avand ochii inchisi. E ca si cum as asista la metamorfoza unei fiinte in sunet, in vibratie, in ceva ce poate fi vazut numai cu ochii mintii... ori ai sufletului...

Am atins o data un pianist care canta cu ochii inchisi. L-as putea iubi o viata... si ceva in plus. Mi s-a parut ca mangai o aripa de inger. Cand si-a intors privirea spre mine, evident dupa ce si-a terminat partitura, aripa diafana s-a topit. Apoi, de fiecare data cand pianul lui povestea cate ceva, pianistului meu ii cresteau aripi... care se topeau odata cu sunetul muzicii frante.

M-a durut. Si am plans ca un copil. Si tot imi mai aduc aminte. Iar muzica lui ma rascoleste inca...

Si l-am pierdut...