- Incredibil cât de mult noroi este pe strada asta. De câte ori se topește zăpada devine aproape imposibil să mai ieși din casă. Doamnă Lin, te rog, ai grijă pe unde calci, altfel va trebui să fac din nou curățenie, și doar abia am terminat.
Alexis sări peste un lac în miniatură care se formase exact în mijlocul trotuarului și se strâmbă nemulțumită.
- Doamnă Lin, ai călcat în ea! Þi-am zis să ai grijă… Uite magazinul lui Hans, continuă ea. Hai să intrăm să îl salutăm și să facem câteva cumpărături.
Înăuntru era o căldură îmbietoare, dar Alexis se opri în ușă pentru a-și scutura ghetele înainte de a intra. Un om înalt, blond și roșu la față se ivi de după tejghea.
- Alexis! Ce bine îmi pare să te revăd! Cu ce te pot ajuta?
- Cu nimic deocamdată, zâmbi Alexis. Trebuie să mă plimb printre rafturi ca să mă pot decide.
- Ca de obicei, zâmbi Hans.
Alexis îi întoarse zâmbetul cordial după care, apucând un coș, se pierdu printre rafturi, cercetând cu atenție tot ceea ce vedea și încercând să își amintească ce avea de cumpărat.
- Sunt atâtea de pregătit pentru sosirea lui Louis… Nici nu știu ce să cumpăr mai întâi, doamnă Lin… te rog, ajută-mă, dacă uit ceva atrage-mi atenția…
Deși era o dimineață mohorâtă, Alexis se simțea fericită. Afară era totuși cald, numai bine pentru o plimbare, iar zăpada se topise aproape în tot orașul, ceea ce o încânta în mod deosebit pentru că se săturase de puștii care aruncau în ea cu bulgări. Uneori o loveau tare și o durea, alteori nu, dar întotdeauna se simțea atât de umilită încât îi dădeau lacrimile, ceea ce nu făcea decât să înrăutățească lucrurile.
După ce umplu coșul și plăti îl salută din nou pe Hans după care părăsi magazinul. Ieșise, deși pentru scurtă vreme, soarele, printre peticele lipsite de nori cerul era de un albastru intens, iar lumina care inunda orașul părea veselă. Un zâmbet larg îi apăru pe față lui Alexis; ziua asta nu putea fi mai bună.
- Ei, acum ce facem, doamnă Lin? Nu-i așa că ai chef de o plimbare prin parc? Haide, vino, nu te mai strâmba, știu că te dor picioarele, dar trebuie să te miști! Nu, nu ești bătrână, nu ai decât cincizeci de ani, îmi pare rău, dar nu ai să mă convingi. Vom face o plimbare.
Cu precauție, încercând ca și mai înainte să ocolească bălțile, Alexis traversă strada, aruncând din când în când câte o privire deasupra ei.
- Nu mai scot odată decorațiunile astea de Crăciun? Suntem deja în februarie! De sărbători sunt fermecătoare, dar acum sunt lipsite de sens, mai ales că noaptea încă se aprind. Cred că ești de acord cu mine în privința asta. A, uite o bancă liberă!
După ce se convinse că aceasta nu e udă, Alexis se așeză pe partea dreaptă și scoase din geantă un săculeț albastru.
- Cât îmi place să hrănesc porumbeii! Poftim, doamnă Lin, încearcă și tu, continuă întinzând mâna cu câteva boabe de mei în palmă.
Nu dură mult și o mulțime de porumbei cenușii se adunară în jur, mereu din ce în ce mai mulți. Uneori, câte o pereche de îndrăgostiți tineri sau bătrâni treceau ținându-se de mână pe alee și speriau o parte din ei, dar porumbeii se întorceau repede. Pe crengile copacilor din parc mai rămăseseră urme de zăpadă care se auzeau uneori prăvălindu-se în noroiul de dedesubt.
- Știi, începu Alexis, iubesc primăvara, îmi doresc să vină mai repede. Atunci mă voi putea plimba în voie cu Louis prin parc... va fi cald și sunt convinsă că îmi va cumpăra o floare... o frezie. Abia aștept să ajungă acasă diseară. Îmi e atât de dor de el! Nici n-ai idee. Nu da din cap, doamnă Lin, degeaba ești neîncrezătoare, eu știu că mă iubește și, da, sunt sigură că îmi e fidel. Doar că...
Alexis se opri și oftă.
- ... lipsește cam mult. Când e plecat în Austria, când în Olanda... În ultima scrisoare mi-a spus că va fi trimis în Africa de Sud! Mi-aș dori să mă ia cu el, să văd lumea, să plec, măcar odată în viață, din orașul ăsta.
Aruncă o altă mână de mei porumbeilor care se strânseseră în jur. O femeie cu o fetiță trecură pe alee, iar păsările se ridicară, provocând o adiere în aerul moale al dimineții. Fetița începu să plângă speriată. Alexis se ridică de pe bancă și se îndreptă către ea.
- Nu plânge! spuse ea blând. Uite... Se poate?
O privi întrebător pe mama fetiței. Ea încuviință din cap, iar Alexis apucă unul din pumnii micuți ai fetiței și puse câteva boabe de mei în el.
- Aruncă-le, uite așa!
Aruncă la rândul ei un pumn de boabe în aer, făcând porumbeii să se strângă împrejur. Fetița o urmă, privi câteva secunde cu neîncredere, apoi începu să râdă. Mama zâmbi la rândul ei.
- Mulțumim, domnișoară...
- Alexis mă numesc. Pe tine cum te cheamă? continuă către fetiță, dar aceasta nu răspunse.
- O cheamă Ellen... iar noi trebuie să plecăm...
- Sigur că da... Mulțumim... Și doamnei Lin - prietena mea... cea de acolo- îi plac foarte mult copiii...
Mama fetiței privi înspre bancă și dădu din cap încruntând ușor din sprâncene.
- Bineînțeles. Dar noi trebuie să mergem, răspunse ea apoi se îndepărtă în grabă.
Alexis se întoarse la locul ei, stătu câteva clipe tăcută și, aruncând ultimele boabe de mei din săculeț, se ridică.
- Trebuie să ne întoarcem acasă, spuse hotărâtă. Avem multe de pregătit pentru sosirea lui Louis.
Porni grăbită, evitând, ca și mai înainte, bălțile, dar călcând mai apăsat și privind mereu în jur. Ajunse pe marginea străzii, așteptă să treacă două mașini și tramvaiul, după care traversă continuând să privească precaută în stânga și în dreapta. Odată ajunsă pe celălalt trotuar se întoarse și strigă:
- Doamnă Lin, grăbește-te!
Începu să bată nerăbdătoare din picior, dar deodată se opri brusc și îngălbeni.
- Nu... șopti, apoi strigă tare : Nu!... Doamnă Lin!
Sunetul claxonului, scârțâitul roților urmat de o bufnitură violentă, apoi liniște. O dâră subțire de sânge se prelingea pe asfalt. Omul din spatele volanului rămăsese nemișcat, nu știa ce să facă. Îi trebuiră câteva secunde să se dezmeticească, după care sări din mașină și se așeză în genunchi lângă trupul neînsuflețit întins în fața lui.
- Dumnezeule... cred că am omorât-o...
Își înfundă capul în palme și așteptă amețit, repetând pierdut:
- Am omorât-o... am omorât-o... de unde a venit... pur și simplu s-a aruncat în fața mea... striga... „doamnă Lin!”...
Oamenii se strânseseră în jur. Unul dintre ei, un om înalt, blond și roșu la față îl ridică de jos încercând să îl liniștească:
- Stai, omule... nu a fost vina ta...


La câțiva metri depărtare, așezați pe bordură, Louis cu un geamantan lângă el și doamna Lin plângeau înfundat.