În opera multor poeți mari și mici, poți găsi câteodată – dacă le cauți – curioase scăpări din vedere, care contrazic violent ordinea naturală a lucrurilor.
Mai cu seamă începătorii excelează în această direcție. Unul dintre aceștia, într-o poezie cu lună și cu ceață, vorbea despre o cucuvaie care cântă… deasupra valurilor mării. Altul spune că tăcerea “se încrețește în cuvinte, ca vântul după ce-a trecut”. În sfârșit, al treilea, mai pehlivan, compară abdomenul unei fete cu “un clar de lună deasupra unui boschet”…
Dar să lăsăm începătorii.
Înainte de război, într-un volum de versuri patriotice, un poet premiat de Academia Română vorbea într-un loc de niște “stoluri de aquille” – uitând că vulturii nu zboară niciodată în stol, ca ciorile. Același poet, făcând genealogia unui oștean simbolic, spunea despre el că se trage din maica Roma “cea bătrână”.

“ …avand drept tată
Un cioc cu vârful de aramă!”

E cam greu de admis că din împreunarea unei bătrâne cu un cioc de metal să se fi putut naște un oștean român…

În românește, Cântarea Cântărilor regelui Solomon și a d-lui Corneliu Moldovanu începe printr-un dulce pleonasm:

“Sărută-mă cu sărutarea gurii tale…”

Dacă după “gurii tale” ar urma vreun calificativ, mențiunea organului cu care poetul pretinde să fie sărutat ar fi psihologicește explicabilă. Dar așa, te întrebi destul de intrigat: cu ce oare alt organ ar mai fi putut să-l sărute neagra Sulamita pre înțeleptul rege?...

E cunoscută înâmpinarea adusă lui Alecsandri în privința moșneagului din balada lui Grozea: “Oameni buni, an-iarnă bordeiu-mi arsese și, pe-un ger cumplit, nevasta cu pruncii pe câmp rămăsese”… Un moșneag cu plete albe nu putea, numai cu un an în urmă, să aibă “prunci”. Iar dacă-I avea, nu erau ai lui. Atâta lucru înțelege astăzi până și o fetița din clasa a treia primară.
Dar în opera lui Alecsandri se întâlnesc numeroase alte inadvertențe, mai ales în metafore și comparații:

“Din vârful Carpaților,
Din desimea brazilor,
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei”…

Lasă că diminutivul plural “sprintenei” nu există în limba română, decât doar când îl crează ad-hoc o ananghie de rimă – dar comparația însăși nu ni se pare deloc fericită. Doi vulturi care se reped (ori sunt repeziți dintr-un loc) fizicește părăsesc locul de unde s-au repezit – ceea ce puteau să facă și ochii sentinelei romane, fără un enorm prejudițiu pentru întreaga economie a acestei poezii pline de imagini vizuale.

“Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: - Cine-i Curcan
Să fie șoim de munte!”

Știu, “curcan” și “șoim” sunt aici în sens figurat. Și, în entuziasmul cu care ia parte la asaltul redutei, cetitorul nu bagă de seamă. Dar, oricum, când stai de nevoie la o masă de scris, și e cald, și te supără muștele (situație care explică până la un punct această butadă critică), cuvintele bravului căpitan obțin un efect cu totul neașteptat. Cine-i curcan să fie șoim… Și cine nu-I curcan, ce să fie? Caracatiță?

În unul din frumoasele lui Cântece, Iosif zice:

“Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-așa-nstelată,
Floare de cireș
Mai strălucitoare…
Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingașul narcis,
Iasomia, crinii,
Trandafirii-nvolți
Sub catapiteasma
Uriașei bolți
Își unesc mireasma…”

Nu. Nu se poate. Niciodată florile pomenite mai sus nu pot să-și “unească mireasma” în grădinile noastre, pentru că nu sunt contimporane, nu înfloresc în aceeași vreme. Cireșii înfloresc în april, crinii mai târziu, în iunie, trandafirii în mai și iunie, iasomia tocmai în iulie… (Vezi și Zaharia Panțu, “Plantele cunoscute de poporul român”, p. 62; “Lilium candidum”, p. 76; “Jasminum officinale”, p. 132; “Rosa alaba – pumila – centifolia – damascena - adephora””, loc.cit., p. 302.)
Pasagiul acesta din cântecul lui Iosif amintește cunoscuta strofă, care cumulează dinadins în fiecare vers câte o absurditate:

“Astă vară – la Crăciun,
Mâncam pere dintr-un prun
Și gutui dintr-un alun…”

Dar d. Goga? În primul său volum de poezii, găsim următoarea strofă:

“Departe-aș vrea de-aici, să vii
În alte lumi senine,
În dimineața de Florii
Să mă cunun cu tine…”

Dl. Goga a pierdut din vedere că românul (creștin pravoslavnic) nu face niciodată nuntă în postul mare – necum în pragul săptămânii patimilor, când cad întotdeauna Floriile. E un obicei vechi al pământului. (Cf. Vornicul Ureche, în “Letopisețe”, I, p. 192, despre Ioan-vodă Cumplitul: “de lege își râdea, că în postul mare s-au însurat…”)

Și credeți, poate, că în Eminescu nu există asemenea scăpări din vedere? Iată:

“Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…”

Încercați să vedeți în închipuire poziția exactă… Imposibil. Dacă ea își culcă fruntea pe brațul lui, atunci nu poate lăsa pradă gurii poetului decât… ceafa. Căci “ale sale buze dulci”, în poziția descrisă, vin tocmai în partea opusă, la fel cu fruntea. Ca să-și “lase pradă ale sale” etc. ar fi trebuit:

“Ceafă albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci…”

Corijată astfel, ce-i drept, strofa ar pierde ceva-ceva din eleganță, ar câștiga însă în exactitate.
Iar dacă și-n Eminescu se poat găsi astfel de inadvertențe, e clar că nici un poet nu scapă. Înverșunarea noastră, stimulată de muște și de căldură în această după-amiază tropicală, v-ar putea oferi un șir nesfârșit de spicuiri amuzante din poeții vechi și moderni. Dar trebuie să ne oprim. Și ca să ispravim patriotic aceste note ireverențioase, trecem la un poet strain – Musset. Una din cele mai cunoscute și mai admirate poezii, “Ballade à la Lune”:

“Et qu’il vente ou qu’il neige,
Moi-même, chaque soir,
Que fais-je,
Venant ici m’assoir?
Je viens voir, à la brune,
Sur le clocher jauni
La lune
Comme un point sur un i…”

[ “Fie că suflă vântul, fie că ninge,
Ce fac eu seară de seară,
Venind să mă așez aici?
Vin să văd în amurg
Luna
Deasupra clopotniței îngălbenite
Ca un punct pe un i…”]

E greu de închipuit că atunci când ninge și viscolește, se mai poate vedea luna… Dar, poate, poetul a vrut să spună că, chiar atunci când e vreme urâtă, el tot vine, din obișnuință, să vadă luna?... Nu. Nu, pentru că o zugrăvește (“comme un point sur un i”) și dă amănunte descriptive precise (“sur le clocher jauni”).

*

Fiind de la sine înțeles și admis că poezia e operă de imaginație pură, inadvertențe ca acele de mai sus nu pot aduce nici o scădere apreciabilă prestigiului unui poet și nu conferă nici un merit aceluia care le descopere.
Când le găsești în opera unui prozator însă, ele au o semnificație mai gravă, îți “strică farmecul” și te supără foarte. Întâlnite acolo, însemnează că autorul nu a avut nici el însuși viziunea realității faptelor pe care le povestește și a personagiilor pe care le înfățișează, că e un fabricant de literatură, nu un creator de artă. În clasa a patra de liceu eram îndrăgostit de Madame Bovary și de o verișoară a mea, și pentru mine amândouă erau deopotrivă de reale (numai că una era cam departe iar alta ceva mai aproape). Dar lui Flaubert, ca să creeze o Emma Bovary, ca și lui Leonardo da Vinci pentru Gioconda, i-a trebuit o îndelungată gestație – ceea ce nu prea intră în socotelile practice ale unui fabricant de cromolitografii în serie…

[din G. Topîrceanu – Pagini de proză, Junimea-Iași, 1985]