L-am cunoscut într-o obscură braserie din Cartierul latin.
S-a instalat lângă masa la care mă aflam și a comandat șase cești de cafea.
“Ia te uită, mi-am zis, un domn care așteaptă cinci persoane.”
Deducție eronată, căci mi-a sorbit de unul singur cele șase cești de moka, una după alta, firește, căci cum ar fi putut oare să le bea pe toate odată, sau măcar simultan?
Dându-și seama de ușoara mea uimire, s-a întors spre mine și, cun un glas apatic, trăgându-și vorbele ca niște papuci ponosiți, mi-a spus:
- Eu… sunt un tip gen Balzac… beau enorm de multă cafea.
Un atare debut nu putea decât să-mi placă. M-am apropiat.
A cerut cele de trebuință pentru scris.
După primele fraze scrise, a mototolit hârtia și a aruncat-o sub masă.
La fel s-a întâmplat cu o grămadă de alte hârtii. Ciornele scrsiorilor zăceau pe podea.
Cu același glas apatic, îmi spuse:
- Eu… sunt un tip gen Flaubert… excesiv de pretențios când e vorba de stil.
Și ne-am cunoscut mai bine.
Deoarece o confidență cere altă confidență, i-am mărturisit că m-am născut la Honfleur. A cam strâmbat din nas:
- Eu… sunt un tip gen Carol cel Mare… nu prea îmi plac normanzii.
Neînțelegerea s-a lămurit și am aflat de unde e:
- Eu… sunt un tip gen Puvis de Chavannes(1)… m-am născut la Lyon.
Tatăl său, măcelar din Brotteaux, ținuse să-l bage în aceeași breaslă:
- Eu… sunt un tip gen Shakespeare… am fost ucenic măcelar.
Iată cum am aflat numele femeii cu care-și împărțea viața:
- Eu… sunt un tip gen Napoleon I… pe nevastă-mea o cheamă Joséphine.
Sus-numita l-a înșelat cu un englez. N-a manifestat decât o slabă îngrijorare:
- Eu… sunt un tip gen Molière… sunt încornorat.
Joséphine și cu el, de altfel, nu erau deloc făcuți să se înțeleagă. Joséphinei îi plăceau la nebunie băieții cu pielea foarte albă. Și el adăugă:
- Eu… sunt un tip gen Taupin…
(Restul frazei s-a pierdut în vânt.)
Într-o bună zi, ne-am hotărât să dejunăm împreună. Întâlnirea era fixată la douăsprezece fix, eu am sosit la douăsprezece și un minut.
Și-a scos impasibil ceasul:
- Eu… sunt un tip gen Ludovic al XIV-lea… era cât pe-aci să fiu lăsat să aștept.
Se socotea aproape vindecat de serioasa oftalmie pe care o avusese, și iată cum s-a felicitat, variindu-și nițeluș formula:
- Eu… n-aș vrea să fiu un tip gen Homer sau Milton.
Și apoi, amintirea Joséphinei ștergându-i-se de tot din inimă, o iubi pe alta.
Care n-a vrut să știe de el.
Atunci a omorât-o.
Și a urmat arestarea.
Încolțit de întrebările judecătorului de instrucție s-a mulțumit să răspundă:
- Eu… sunt un tip gen Avinain… nu mărturisesc niciodată.
Și a urmat curtea cu juri.
- Eu… sunt un tip gen Antony(2)… Îmi rezista, am omorât-o!...
Juriul n-a admis nici o circumstanță atenuantă. Moartea!
Prost sfătuit, Félix Faure(3) n-a vrut să-l grațieze.
Bietul băiat! Parcă-l văd, o paiață albă ca varul, cu mâinile legate la spate, cu picioarele împiedicate, cămașa prăpădită răscroită grosolan cu foarfeca.
În zori, porțile închisorii Roquette s-au deschis.
M-a zărit prin mulțime, s-a întors spre mine și, cu un glas apatic, trăgându-și vorbele ca niște papuci ponosiți, mi-a zis:
- Eu… sunt un tip gen Isus Hristos… mor la treizeci și trei de ani.


1 Puvis de Chavannes (1824-1898), pictor francez născut la Lyon, autorul unor vestite fresce murale (Pantheon, Sorbona) (n.t.).
2 Antony, personaj din drama cu același nume, de Alexandre Dumas tatăl (1831), în care, după ce-și omoară iubita, soția unui colonel, pentru a-i salva onoarea în fața soțului încornorat, rostește cuvintele: “Îmi rezista, am omorât-o!”
3 Félix Faure (1841-1899), președinte al Republicii franceze.

Din “Să fim sobri”, Alphonse Allais, apărut la Editura Minerva, colecția BPT, 1971