Stăteam mai zilele trecute sub un cais înflorit, domnule olandez, și visam la cât de mult mi-ar fi plăcut să vă pot fi prieten... la cât de mult mi-ar fi plăcut să vă car șevaletul și să vă șterg fruntea arsă de soarele nemilos al Arles-ului...
Poate așa, cu mine alături, ați fi trăit mai mult și mai fericit... poate nu ați mai fi "ars" la o asemenea intensitate, dar, poate, ați fi trăit mai împăcat, satisfăcută fiindu-vă foamea de prietenie...
Ne și imaginez cum am fi stat noaptea și am fi privit la stele din mijlocul unui lan de gâu... și am fi discutat despre renascentiști, despre Millet, despre Ruysdael... și apoi dvs. v-ați fi dus la șevalet și ați fi pictat "Noaptea Înstelată", în timp ce eu, stană de piatră, mi-aș fi invidiat viața... sau mai bine, aș fi pus mâna pe o bucată de hârtie și aș fi descris întreg miracolul pentru a fi consemnat de eternitate... Da, poate aveți dreptate că este dreptul fiecăruia să-și poată imagina acest lucru... Dacă ați ști cât aș da să fi fost acolo când corbii vă dădeau târcoale, pentru a-i putea alunga, pentru a nu vă lăsa singur în fața umbrelor pe care le aruncau pe pânzele umplute până la refuz cu lumină... nu veți ști niciodată... eu știu și mă trezesc și acum cu tâmplele ude de neputință... ba chiar îmi este și teamă că într-o zi se va găsi cineva care să-mi ceară socoteală că nu am fost lângă dvs., lângă Socrate, Bruno, Caravaggio, da Vinci sau alții... ce aș putea să-i răspund, domnule van Gogh... ? că nu-i vina mea că nu m-am născut atunci... ? Păi, mi-ar răspunde că m-am născut ACUM ! Să-i spun că nu este același lucru... nu m-aș crede nici măcar eu... mă întreb mereu asupra câtor frumuseți mi-ați fi deschis ochii dacă aș fi fost lângă dvs. ? doar privind la tablourile cu lanurile de grâu și am înțeles aproape mai mult decât din oricare carte a unui filosof... sunt de părere că Nietzsche nu a greșit mult când a spus că filosofii ar trebui să-și construiască casele la baza unui vulcan și apoi să facă filosofie, dar cred că mai nimerit ar fi fost să le recomande o după-amiază tolăniți într-un lan de grâu cu cineva iubit alături de ei... dar, cum am observat cândva, filosofii nu prea au prieteni, domnule van Gogh... probabil că de aceea ei ar fi mai tentați să-și pună țeava pistolului la tâmplă și nu în piept ca dvs... acolo ardea focul, în piept... se pare că familia van Gogh a avut un băiat, născut mort, exact cu un an ( aceeași lună, aceeași zi ) înaintea dvs., căruia i-au pus numele tot Vincent – Willhem... chiar atât de mult să vă fi dorit să veniți pe această lume, domnule van Gogh ?... da, este adevărat, erau atâtea lucruri frumoase care așteptau să fie descoperite ochiului nostru prin culoarea dvs... am fi fost infinit mai săraci fără nașterea dvs.... dar și mai puțin triști... știți, câteodată mă gândesc că, fără tristețe, nu putem recunoaște frumusețea... tristețea este cea care ne coboară și mai adânc în necunoscutul care suntem...
Dar câteodată nu mai pot visa, domnule van Gogh... și mă gândesc dacă aș fi putut fi, într-adevăr, prietenul dvs. Dacă aș fi fost în stare să mănânc pâine neagră și să mă duc să matur străzile pentru a mai strânge un franc atât de necesar culorilor... dacă aș fi putut să stau în furtunile acelea de soare pentru că aș fi crezut cu toată tăria că oamenii au nevoie de tablourile dvs. Pentru că, pe undeva ca o ironie, eu ar fi trebuit să am un curaj mai mare decât al dvs. pentru a continua această călătorie... de ce ? dvs. nu puteați merge înainte altfel decat pictând... nu puteați da înapoi sub nici o formă, pe când eu... Da, aveți iarăși dreptate... îmi este tare frică că nu aș fi fost un prieten demn de dvs.... pentru că atunci se punea problema de a putea fi prietenul unui om care bea absint pentru a-și ameți foamea în ideea în care banii astfel păstrați să fie alocați unui pat cât mai comod pentru Gauguin... și sincer, eu nu știu dacă am instituția aceasta a prieteniei în sânge așa cum dvs. ați demonstrat că o aveți. Un singur lucru cred că am de partea mea în această călătorie a imaginației, faptul că eu îmi doresc să fi putut fi prietenul omului van Gogh și nu prietenul faimei atinse apoi de pictorul van Gogh.
De cele mai multe ori când mă gândesc la dvs. am impresia că nu boala v-a doborât, ci sentimentul inutilității... asta-i macină pe toți oamenii care vă seamănă, mai ales când se găsesc destui care să-i împroaște cu noroi... dar poate asta ați vrut să simbolizați cu acei bocanci în tablourile dvs.... trebuie să continuăm drumul indiferent de câtă lume râde de bocancii noștri, căci unii dintre noi au și ei lanurile de grâu care așteptă să fie atinse de o răsuflare cunoscută. Ce greu ar fi fost să vă fiu prieten, domnule van Gogh, dar infinit mai frumos decât greu... Cum am fi bătut noi lumea, înarmați doar cu o pensulă și un creion... și câtă frumusețe i-am fi adăugat...
Am văzut oameni care, fiind singuri, nu-i căutau pe ceilalți din orgoliu, ajungând să se proclame chiar regi peste domeniul singurătății lor... dvs. care nu vă puteați cuprinde cu ochii profunzimile, nu ați facut altceva decât să aveți curajul să recunoașteți că vă lipsește un prieten...
Câteodată îmi doresc ca măcar să fi fost bogat și să vă pot cumpăra tablourile... poate așa ați mai fi trăit și pictat încă pe atâtea... îmi pare rău, domnule van Gogh, că nu am fost alături de dvs. atunci când ați avut nevoie de mine...