De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se. Noi însă, cei ce guvernăm oamenii, am învătat să privim în inimile lor si să nu acordăm grija noastră decît celor demni de atentie. Refuz să am milă fată de rănile ostentative ce frământă inimile femeilor, asa cum o refuz mortilor si muribunzilor – si stiu pentru ce.
A fost o vreme, în tineretea mea, cînd îmi era milă de cersetori si de rănile lor, cînd plăteam pentru ei tămăduitori si cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta pînă în ziua în care am înteles că tineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgîriindu-se si mînjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngrasă pămîntul pentru a-i extrage seva întreagă. Îsi arătau cu mîndrie unul altuia putreziciunea, fălindu-se cu ofrandele primite, fiindcă cel ce cîstiga cel mai mult egala în proprii-i ochi pe marele preot care slujeste celui mai frumos idol. Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decît în speranta ca sancrul lor îl va surprinde prin pestilenta si dimensiunile lui si-si agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Si primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-si membrele ablutiunilor care-i flatau; de îndată însă ce răul era vindecat, se regăseau lipsiti de importantă, nemaihrănind nimic din ei însisi, inutili, si încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.
Împodobiti din nou cu putreziciunea lor, mîndri si găunosi, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mînă, cersind în numele dumnezeului lor murdar.
A fost o vreme, de asemenea, cînd îmi era milă de morti, credeam că acela pe care-l sacrificam în desert se cufunda într-o singurătate deznădăjduită, fără a-mi da încă seama că nu există singurătate pentru cei ce mor. Am văzut însă egoistul sau avarul, cel care striga atît de tare împotriva oricărei spolieri, trăindu-si ultimele clipe si rugînd să fie strînsi în jurul lui obisnuitii casei, împărtindu-le bunurile sale cu o echitate dispretuitoare, asa cum imparti unor copii jucării inutile.
Am văzut rănitul bicisnic, cel care ar fi urlat după ajutor în preajma unui pericol fără importantă, pentru ca apoi, într-adevăr lovit fără sperantă, să respingă din partea celorlalti orice asistentă, dacă părea că aceasta i-ar fi pus pe tovarăsii săi în pericol. Premărim o asemenea abnegatie. Eu însă n-am găsit în ea decît un semn discret de dispret. L-am văzut pe cel care îsi împarte plosca, atunci cînd deja se usucă la soare, sau merindele, atunci cînd, după o foamete îndelungată, ele nu-i mai sînt de folos. Si face aceasta în primul rînd pentru că nu le mai simte nevoia si, plin de o regală ignorantă, lasă celorlalti acest os de ros.
Am văzut femei plîngîndu-i pe războinicii căzuti. Dar noi sîntem cei care le-am înselat! I-ai văzut vreodată pe supravietuitori întorcîndu-se acasă mîndri si zgomotosi, si aducînd moartea celorlalti ca pe o cautiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu înspăimîntătoare, fiindcă li s-ar fi putut întîmpla si lor? Chiar si eu, în tineretea mea, iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de altii. Mă făleam cu tovarăsii mei morti si cu teribila lor disperare. Cel ales de moarte însă, vomîndu-si sîngele si tinîndu-si măruntaiele în mînă, este singurul care descoperă adevărul – si anume, că nu există o oroare a mortii. Propriul său trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat de a-l mai servi si pe care-l aruncă. Un trup ciopîrtit, care apare în toată slăbiciunea sa. Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decît un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui să fie izbăvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrăni, a cinsti această carne pe jumătate străină, care nu mai e decît proprietate domestică, asemenea măgarului legat de tărusul său.
Atunci începe agonia, care nu este decît clătinare a unei constiinte, golită si umplută mereu de valurile memoriei. Ele vin si pleacă, întocmai ca fluxul si refluxul, ducînd si aducînd imagini, cioburi de amintiri, frînturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scăldînd din nou algele inimii si reînviind duiosii. Echinoctiul însă pregăteste refuzul său hotărîtor, inima se goleste, mareea si amintirile sale se întorc la dumnezeu. Desigur, am văzut oameni fugind de moarte, temîndu-se de confruntarea cu ea. Dar pe cel ce moare nu l-am văzut niciodată înspăimîntat.
Pentru ce, deci, i-as compătimi? De ce mi-as pierde timpul, plîngîndu-le sfîrsitul? Am cunoscut prea bine perfectiunea mortilor. N-am întîlnit nimic mai usor decît moartea acelei prizoniere care, atunci cînd am văzut-o, începuse deja să moară, respirînd încet si ascunzîndu-si tusea în cearceaf, asemenea unei gazele la capătul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorînd aceasta pentru că-i plăcea să zîmbească. Iar surîsul ei era adiere deasupra unui rîu, amintire a unui vis, urmă lăsată de o lebădă, din ce în ce mai pură, mai pretioasă, mai greu de retinut, ajungînd în cele din urmă o linie simplă si neprihănită, atunci cînd lebăda si-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit si preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci cînd pumnalul, în loc să golească un trup trecător, l-a umplut cu asemenea măretie. Ucigasul, ascuns în camera regală, fată în fată nu cu victima sa, ci cu granitul urias al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însusi, a fost găsit în zori prosternîndu-se în fata nemiscării mortului.
Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis dintr-o dată în eternitate, a oprit în loc, atunci cînd si-a dat ultima suflare, si suflarea celorlalti, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decît după ce l-au dus în pămînt.
Ni s-a făcut atît de impunător, el, care nu guvernase doar, ci întemeiase si întărise o efigie, încît, coborîndu-l în groapă, la capătul corzilor care trosneau, nu înmormîntam un cadavru, ci depozitam un tezaur.
Atîrna suspendat, asemenea primei trepte a unui templu, iar noi nu l-am îngropat, ci l-am pecetluit în mormînt, devenit, în sfîrsit, ceea ce este – o temelie.
El m-a învătat ce e moartea si m-a obligat, cînd eram tînăr, s-o privesc în fată, fiindcă el nu si-a plecat niciodată ochii. Tatăl meu avea sînge de vultur.
S-a întîmplat în acel an blestemat, care a fost numit “Ospătul Soarelui”, fiincă soarele, în acel an, făcuse desertul să se întindă, împrăstiindu-si razele asupra nisipurilor printre oseminte, printre mărăcini uscati, printre pieile transparente ale sopîrlelor moarte si iarba prefăcută în cîlti. El, care face să crească tulpinile florilor, îsi devorase creaturile s itrona asupra cadavrelor risipite, ca un copil printre jucăriile pe care le-a distrus.
A sorbit pînă si rezervele subterane si a băut din putinele fîntîni. A distrus pînă si aurul nisipurilor care ajunseseră atît de sărace, de albe, încît acele locuri au primit numele de Oglinda. Căci oglinda nu contine nimic, iar imaginile cu care se umple nu au nici greutate, nici durată. Si cîteodată, asemenea unui lac de sare, oglinda arde ochii.
Conducătorii de cămile, atunci cînd se rătăcesc si sînt prinsi în această capcană, nu o recunosc de la început, fiindcă nimic nu o distinge, si tîrăsc, asemenea unei umbre la soare, fantoma prezentei lor. Prinsi în acest lipici de lumină, îsi închipuie că merg, înghititi deja de eternitate, îsi închipuie că trăiesc. Îsi împing caravana, acolo unde orice fel de efort împotriva inertiei întinderilor e zadarnic. Mergînd spre o fîntînă care nu există, se bucură de răcoarea crepusculului, desi ea nu mai e decît un răgaz inutil. Se plîng, poate, naivi, de lungimea noptilor, desi curînd noptile vor trece, pentru ei, ca niste bătăi de pleoape. Certîndu-se cu vocile lor guturale, din cauza unei mici nedreptăti, nu stiu că deja, pentru ei, dreptatea e făcută.
Crezi că aici o caravană se grăbeste? Lasă să se scurgă douăzeci de secole, si revino să vezi!
Topiti în timp si preschimbati în nisip, fantome înghitite de oglindă, asa i-am descoperit eu însumi atunci cînd tatăl meu, ca să mă învete ce e moartea, m-a luat în sa si m-a purtat pînă acolo.
- Acolo, îmi spuse, a fost o fîntînă.
În adîncul unuia dintre acele hornuri verticale, care nu reflectă, într-atît sînt de adînci, decît o singură stea, noroiul se întărise, iar steaua se stinsese. Si absenta unei singure stele este de-ajuns pentru a răsturna o caravană în drumul ei, la fel de sigur ca si o ambuscadă.
În jurul orificiului îngust, oameni si animale se îngrămădiseră în zadar, încercînd să scoată din măruntaiele pămîntului apa sîngelui lor. Dar lucrătorii cei mai siguri, tîrîti pînă în adîncul acestui abis, scormoniseră în van crusta tare. Asemenea unei insecte împunse, încă vie, care în tremurul mortii răspîndeste în jur mătase, polenul si aurul aripilor sale, caravana tintuită în loc de o fîntînă goală, începea deja să albească în nemiscarea atelajelor rupte, a cuferelor sparte, a diamantelor risipite si a lingourilor grele de aur, care se acopereau de nisip.
În timp ce priveam, tatăl meu mi-a vorbit:
- Ai văzut un ospăt de nuntă, după ce nuntasii si miri iau plecat. Zorile luminează dezordinea pe care au lăsat-o ulcioarele sparte, mesele răsturnate, focul stins, totul păstrează pecetea unei petreceri tot mai tumultoase. Dar văzînd aceste urme, îmi spuse tatăl meu, nu vei învăta nimic despre dragoste. Cîntărind si întorcînd în mîini cartea Profetului, îmi mai spuse el, zăbovind asupra desenului caracterelor sau asupra aurului miniaturilor, ignorantul pierde esentialul, care este nu obiectul van, ci întelepciunea divină. Astfel, esenta lumînării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.
Totusi, văzîndu-mă că tremur de teama de fi înfruntat în largul unui platou pustiu, asemenea meselor vechilor sacrificii, aceste resturi ale mesei Domnului, tatăl meu îmi mai spuse:
- Ceea ce are însemnătate nu apare niciodată în cenusă. Nu mai privi aceste cadavre, nu există nimic aici decît cărute înglodate pentru eternitate, în lipsa oamenilor care să le conducă.
- Atunci, i-am strigat, cine mă va învăta?
Tatăl meu mi-a răspuns:
- Esenta unei caravane o descoperi în miscarea ei. Uită zgomotul sec al cuvintelor si al vocilor: dacă prăpastia se opune mersului ei, ea va ocoli prăpastia, dacă se ridică un munte, ea îl evită, dacă nisipul este prea fin, caută în altă parte un nisip tare, dar reia mereu aceeasi directie. Dacă sarea unei saline se surpă sub greutatea poverilor, o vezi agitîndu-se, scotîndu-si din glod animalele, pipăind pentru a găsi un pămînt solid, dar curînd intră în ordine, reluîndu-si mersul în directia în care pornise. Dacă un animal cade, ea se opreste, îsi strînge lăzile sparte, încărcîndu-le pe un alt animal, si reia acelasi drum. Cîteodată, moare cel care conduce caravana. Ceilalti îl înconjoară, îl îngroapă în nisip, se ceartă. Apoi un altul este ridicat la rang de conducător si caravana îsi reia drumul, încă o dată înspre acelasi astru. Ea se miscă, astfel, într-o directie care o domină, este o piatră care se rostogoleste pe o pantă invizibilă.
Judecătorii orasului au condamnat odată pe o tînără femeie, care comisese un delict oarecare, să se dezbrace si au legat-o, pur si simplu, de un tărus în desert.
- Îti voi arăta, mi-a spus tatăl meu, spre ce se îndreaptă oamenii.
Si din nou m-a luat cu el.
În timp ce călătoream, ziua întreagă s-a scurs, iar soarele i-a băut sîngele cald, saliva si sudoarea. I-a băut din ochi apa luminii. Noaptea cădea cu scurta ei mîngîiere atunci cînd am ajuns, tatăl meu si cu mine, la marginea platoului interzis unde, ivindu-se, albă si goală, din temelia stîncii, mai fragilă decît o tulpină hrănită de umezeală si despărtită apoi de proviziile grele de apă care zac în pămînt în linistea lor adîncă, răsucindu-si bratele care un curmei care sfîrîie deja în foc, ea implora mila Domnului.
- Ascult-o, mi-a spus tata. Ea descoperă esentialul…
Dar eu eram copil si fricos:
- Poate că suferă, i-am răspuns, si poate că-i e frică…
- A depăsit suferinta si teama, care sînt boli ale staulului, făcute pentru turmă. Acum descoperă adevărul.
O auzeam văitîndu-se. Prinsă în această noapte fără margini, evoca amintirea lămpii de seară, a camerei care ar fi adăpostit-o si a usii care s-ar fi închis în urma ei. Oferită universului întreg, care nu avea nici un chip, chema la ea copilul pe care-l îmbrătisezi înainte de a adormi si care e o întrupare a lumii. Supusă, pe acest platou pustiu, trecerii necunoscutului, cînta pasul bărbatului care răsună seara în prag, pe care-l recunosti si te linisteste. În mijlocul necuprinsului, neavînd nimc de ce să se agate, implora să i se redea obstacolele care, doar ele, permit existenta, acel caier de lînă de tors, acea albie de spălat, si doar aceea, acel copil de legănat, si nu altul. Invoca eternitatea casei, ce poartă în ea tot satul, în aceeasi rugă de seară.
Tata m-a luat din nou în sa, după ce capul condamnatei i s-a prăbusit pe umăr.
- Vei auzi, mi-a spus, murmurul vocilor lor sub corturi si acuzatiile lor de cruzime. Îi voi face însă să-si înghită tentativele de rebeliune: eu făuresc omul.
Ghiceam totusi bunătatea tatălui meu:
- Vreau ca ei să iubească apele vii ale fîntînilor. Si întinderea netedă a lanurilor verzi de orz. Vreau să se bucure de reîntoarcerea anotimpurilor. Vreau să se hrănească, aidoma fructelor care se coc, din tăcere si răbdare. Vreau să-si plîngă si să-si onoreze mortii, fiindcă mostenirea trece încet de la o generatie la cealaltă si nu vreau să-si piardă bogătiile pe drum. Vreau să se asemene ramurii de măslin ce asteaptă în liniste. Atunci va începe să se simtă în ei harul divin, ca o adiere asupra copacului. Acesta îi poartă din zori pînă în noapte, din vară pînă în iarnă, de la grînele care cresc pînă la recoltele ce se adună, de la tinerete la bătrînete, iar apoi de la bătrînete la copiii nou-născuti. Ca si despre copac, nu afli nimic despre om, cercetîndu-l în aspectele lui diferite de-a lungul vietii. Copacul nu e sămîntă, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să-l împarti pentru a-l cunoaste. Copacul este acea putere care se uneste încet cu cerul. Ca si tine, copilul meu. Domnul îsi dă viată, te face să cresti, te umple de dorinte, de regrete, de bucurii si suferinte, de mînie si îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totusi, tu nu esti nici acest scolar, nici acest sot, nici acest copil, nici acest bătrîn. Esti cel ce se desăvîrseste. Si dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea în miscările tale. Si totul în jurul va deveni vesnic. Vesnică fîntîna care cîntă si care a potolit setea părintilor tăi, vesnică lumina ochilor cînd îti va surîde fata pe care o iubesti, vesnică răcoarea noptilor. Timpul nu mai e o clepsidră ce-si scurge nisipul, ci un secerător ce-si leagă snopul.


II

Astfel, din vîrful turnului cel mai înalt al cetătii, am descoperit că nici suferinta, nici moartea, nici chiar doliul nu sînt de plîns. Căci cel dispărut, dacă memoria sa este venerată, e mai prezent si mai puternic decît cel viu. Am înteles teama oamenilor si i-am plîns.
M-am hotărît să-i vindec.
Mi-e milă de singuraticul ce se trezeste în miezul noptii patriarhale, crezîndu-se adăpostit sub stelele domnului, simtind dintr-o dată nesiguranta călătoriei.
Am interzis interogatoriul, stiind că nu există răspuns care să linistească. Ceea ce caută în primul rînd anchetatorul este abisul.
Condamn nelinistea care împinge hotii la furt, fiindcă am învătat să citesc în sufletul lor si stiu că nu-i salvez, scăpîndu-i de mizerie. Căci ei se însală crezînd că rîvnesc aurul altuia. Aurul străluceste ca o stea. Această dragoste, care se ignoră pe ea însăsi, nu se adresează decît unei lumini pe care nu o vor dobîndi niciodată. Ei merg din sclipire în sclipire, furînd lucruri inutile, asemenea nebunului care, pentru a pune stăpînire asupra lunii, ar soarbe apa fîntînii în care ea se oglindeste. Ei aruncă în focul orgiilor cenusa iluzorie pe care au prădat-o. Îsi reiau apoi veghea nocturnă, livizi ca în preajma unei întîlniri, stînd nemiscati din teama de a nu înspăimînta, închipuindu-si că vor găsi ceea ce îi va îmbogăti cîndva.
Hotul, dacă-l eliberez, va rămîne credincios cultului său, iar gardienii mei, strivind ramurile, îl vor susprinde chiar mîine în grădina altuia, plin de bătăile inimii sale si crezînd că în acea noapte norocul îl va ajunge.
Desigur, la început îi coplesesc cu dragostea mea, stiind că au mai multă fervoare decît cei virtuosi în dughenele lor. Eu însă sînt costructor de cetăti. Am hotărît să asez aici temeliile citadelei mele. Am oprit caravana în mers, atunci cînd nu era decît o sămîntă în suflarea vîntului. Vîntul poartă ca pe un parfum sămînta de cedru. Eu rezist vîntului si o îngrop în pămînt, cedrii să crească întru gloria Domnului.
Dragostea trebuie să-si găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubeste ceea ce există si care poate fi multumit.
Iată pentru ce înlăntuiesc femeia în căsătorie si ordon să fie lapidate sotiile adultere. Desigur, îi înteleg setea si înteleg cît de intensă e prezenta pe care o doreste! O înteleg, văzînd-o, în seara care îngăduie speranta în miracole, sprijinindu-se de terasă, cuprinsă din toate părtile de oceanul zărilor, si pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.
O simt palpitînd, aruncată aici, aidoma unei stridii pe nisip, si asteptînd mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă noptii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinta. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o multumească. Un rîu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succed vesnic si se consumă unul după celălalt. La ce bun să îngădui schimbarea sotului: cel ce iubeste doar apropierea dragostei nu va cunoaste niciodată întîlnirea cu ea…
O salvez doar pe aceea care se poate rîndui si împlini în jurul curtii sale interioare, la fel cum cedrul se clădeste în jurul semintei sale si-si găseste rod în propriile-i limite. O salvez pe aceea care nu iubeste primăvara, ci înfătisarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubeste dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipeste. Asez în jurul ei, ca pe niste oprelisti, lampa de încălzit, ceainicul si farfuria de aramă, astfel încît, putin cîte putin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surîs care nu apartine decît acestui loc. atunci copilul va plînge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lîna de tors, iar jeraticul îi va cere din nou să fie atîtat. Din această clipă, va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului pentru ca parfumul să rămînă în ea.
Eu sînt obisnuinta care împlineste fructul. Sînt cel care constrînge femeia să prindă chip si să existe, astfel încît, mai tîrziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zîmbet slab risipit în vînt, ci o anume pasiune, tandrete, suferintă…
Am meditat îndelung asupra sensului păcii. Ea nu ia fiintă decît în copii născuti, din recoltele strînse si din casa orînduită. Vine din eternitatea în care intră lucrurile împlinite. Pace a hambarelor pline, a oilor care dorm, a cearsafurilor împăturite, pace a perfectiunii, pace a ceea ce devine dar eternitătii, odată ce a fost bine făcut.
Căci am aflat că amul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-si găsi libertatea, dar nu mai e decît fortăreata nimicită, deschisă înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi. Trebuie să-si facă adevărul din mirosul vitei care arde sau a oii ce trebuie tunsă. Adevărul se sapă asemenea unei fîntîni. Înteleptul care s-a recules si nu mai cunoaste decît greutatea lînii stie mai multe despre vesnicie decît sotia adulteră deschisă promisiunilor noptii.
Citadelă, te voi clădi în inima omului.
Există un tmip pentru a alege sămînta, dar există si un altul în care te bucuri, fiindcă ai ales odată pentru totdeauna, de cresterea grînelor. Există un timp pentru creatie, dar există si un altul pentru ceea ce creezi. Există un tmip pentru fulgerul vinetiu ce rupe stavilele cerului, dar există si un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele dezlăntuite. Există un timp pentru cuceriri, dar vine si un altul al stabilitătii imperiilor: eu, care slujesc divinitatea, am simtul vesniciei.
Urăsc ceea ce se schimbă. Îl sugrum pe acela ce se scoală în noapte si-si aruncă profetiile în vînt, asemenea copacului atins de sămînta cerului, atunci cînd se rupe, se prăbuseste si pîrjoleste pădurea. Mă înspăimînt atunci cînd necuprinsul se miscă. Ceea ce e neclintit să se odihnească în vesnicie! Căci există un timp pentru geneză, dar există un altul, un timp fericit, pentru traditie.
Trebuie să pacifici, să cultivi si să slefuiesti. Eu sînt cel care coase crăpăturile pămîntului si ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sînt o pajiste deasupra abisului. Sînt pivnita care aureste fructele. Sînt un bac ce primeste o generatie în păstrare si o trece de la un mal la celălalt. Domnul o va primi din mîinile mele, asa cum mi-a încredintat-o, mai coaptă poate, mai înteleaptă, dar neschimbată. Mi-am închis poporul în dragostea mea.
Iată de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a saptea generatie, pentru a o conduce la rîndul său spre perfectiune, aceeasi arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc pe acela care mosteneste poemul anonim de la strămosul lui si-l transmite mai departe, adăugîndu-i seva si pecetea sa. Iubesc femeia însărcinată sau pe cea care alăptează, iubesc turma ce se perpetuează, iubesc anotimpurile care revin. Căci, înainte de toate, trebuie să mă cuprind în ceva. Citadelă, adăpost al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor si te voi împodobi cu trîmbite ce vor suna împotriva barbarilor!