" Parcă am juca friptea. Drept să-ți spun, mi s-a cam acrit de chestiile astea, Sofia."
" Nu înțeleg."
" Păi, nu se poate, mă gândeam că poate mă lămurești tu. Unde a dispărut așa? Ce înseamnă asta? Pleacă de la birou fără să spună nimănui nimic, a doua zi își ia concediu cu cinci zile mai devreme decât era plănuit, ce naiba, doar planificasem călătoria de la sfârșitul lui mai și parcă vorbisem și noi ceva, că lăsăm prostiile, capriciile, încercăm să ne înțelegem și noi altfel, dar ea...gata. Punct. Nici o veste, nimeni nu mai știe nimic.”
Încerca să mă tragă de limbă, prea puțin subtil. În momentul acela era zadarnic, nici eu nu aveam idee unde dispăruse Claudia, dar mă așteptam să mă abordeze Vali în acel mod, de vreme ce toată lumea era cu ochii pe ei, unii mânați de o curiozitate patologică, alții ușor îngrijorați.
" Nu așa se joacă friptea…”
" Eh, bravo! Știi care-i problema? Mă întâlnesc cu ea la ușa unui magazin, în centru. Era seară, eu intram, ea ieșea. M-a văzut dincolo de geam și a înghețat cu mâna pe clanță. Am avut senzația că vrea să facă stânga-mprejur și să se ascundă printre rafturile alea nenorocite, de parca ar fi vazut o stafie.”
" Nu ți-ar strica să dormi un pic..."
" Dorm ca un prunc. Ești atentă sau nu?"
Păi, ce puteam să fac, cum puteam nu să fiu atentă? Îmi părea un pic aproape de isterie. O isterie nejustificată, dealtfel. Ei, și? Probabil fusese surprinsă, pentru că de multe ori Claudia îl căuta cu ochii, cu gândul, cu flacăra din ea oriunde se afla și nu-l întâlnea. Îmi imaginam scena, întocmai cum se petrecuse. Cunoscând-o, știam și ce gândise în acel moment, așa cum știam și motivul care o determinase să plece, doar îi văzusem cu ochii mei întâlnindu-se săptămâna trecută la intrare în clădirea redacției și parcă-i vazusem capul despicat în două și gândurile năvălind nebune în el, că nu, nu putea fi posibil să dea greș tocmai cu oamenii care contau pentru ea, că era culmea, o făcea întocmai ca la carte, că în DEX ar fi trebuit să dea la „eșec” nu o definiție rece, obiectivă, ci exemplul acelei conversații stupide căreia doi oameni îi permiteau să se deruleze de teama tăcerii... Că fiecare în singurătatea lui obosise răsucind lucrurile pe toate părțile, fiecare își închipuise clipa aceea în mii de moduri și totuși, conversația continua să se scufunde în banal, el comentând ceva despre boală și despre faptul că se lipește de ea din cine știe ce motive la care oricum nu putea fi atentă… Eram convinsa ca ea vedea doar
vedea doar felul în care urca Vali câte două trepte deodată, lăsând-o în urmă cu zâmbetul grimat ca să-și mascheze șocul.
Până a ajuns în birou n-a zis nimănui nimic, dar se învinovățea, sunt convinsă, iar mai târziu Claudia mi-a spus ce o chinuie, că "trebuie să înțeleg că mă disprețuiește, poate chiar mai mult decât o fac eu însămi", că "trebuie să recunosc că mă irită și pe mine să îl întâlnesc la tot pasul", că "iar stabilim amândoi, fără să vorbim, că evitarea este singura cale de a rezolva problema? Asta să înțeleg… pentru că nu știu unde vrea să ajungă, dacă mersul lui leneș --intenționat leneș de când l-am cunoscut, am luat seama -- s-a transformat în fugă. Nu știu unde vrea să ajungă, sau în ce stare vrea să mă aducă pe mine..."
" Ei? A făcut-o? S-a ascuns sau nu?”
" Ah, nu, nu ți-a spus? I s-o fi părut lipsit de importanță faptul că s-a strecurat, am prins-o de mână și-mi zice înțepată că se grăbește. Sau i-o fi fost rușine de reacția asta infantilă. De faptul că mi-am dat seama ce a fost tentată să facă. Adică, să se ascundă."
Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet.
" Ti se pare amuzant? N-am știut-o niciodată lașă, sau atât de puțin stăpână pe propriile reacții. Și, da, jucăm friptea. Ei i se pare că e rândul meu și cum mă vede, se evaporă. Bănuiesc că data viitoare, dacă pun eu mâna pe ea, o leg și o fac să asculte, sau să vorbească, treaba ei, și poate reușește să mă facă și pe mine să fug de ea, s-o urăsc și eu, ce, numai ea crede că ar avea motive?”
" Te înșeli. Nu te urăște. Și nu așa se joacă friptea, măi. Oricum, copiii joacă friptea, nu o femeie. "
" Atunci, poate mă lămurești și pe mine ce joc face Claudia."
" Ești supărat pe ea."
" De unde știi?"
" Îi spui numele întreg... Și felul în care îl rostești..."
" Crezi că mă cunoști chiar atât de bine?"
" Nu, de la ea știu că așa faci. În fine, nu contează. O femeie nu joacă friptea."
" Da’ ce joacă, mă rog?"
" Șah. Pentru ea, viața e o tablă de șah. Mintea unei femei explorează toate mutările posibile, face scenarii, mii de scenarii, în funcție de ultima mutare a partenerului de joc, apoi alege mișcarea cea mai avantajoasă din punctul ei de vedere. Dacă se afundă sau se ridică, depinde de cât de bine cunoaște jocul și depinde de strategia pe care o folosește.”
Căzu un moment pe gânduri.
" Și noi ce crezi că jucăm?"
Era ușor iritat că i se trezise interesul pentru o teorie de-a mea.
" Ah, voi jucați biliard. La voi, depinde cum îți aranjezi bilele pe masă, unghiul și forța loviturilor…Voi nu vă puteți anticipa nici măcar propriile mișcări, următoarea depinde de posibilitățile ivite când celalalt greșește și vă vine rândul. La biliard, ții scorul în funcție de câte partide câștigi, îl ții cu un anume partener de joc sau față de tine însuți. Scopul unui bărbat este să câștige cât mai des, al unei femei este să facă mat, adică să termine jocul – singurul ei joc, în care își investește întreaga energie - în favoarea ei, iar dacă pierde, pierde tot sau ia o lecție de la partenerul de joc."
" Ah, deci i-am lezat mândria domnișoarei...Crede că eu sunt de piatră, dom'le! Frumoasă treabă, n-am ce să zic..."
" Ești un nesuferit! Știu că te duce capul și că ai înțeles perfect ce-am vrut să spun..."
" Da, bine, voiam să schimb subiectul. Mă enervezi la culme când vorbești în dodii. Toate faceți așa și ne lăsați cu mintea mai în ceață decât am venit cu ea pe la voi..."
" Scuze. Credeam că te ajut să o pricepi puțin... Dar e greu și pentru noi uneori..."