Jurnal de călătorie liric București-Moscova

Noapte bezmetică, fără nimic din emoțiile treziei chinuite de dinaintea unei călătorii asteptate. Nu vreau să plec. Iar umbrele se alungesc pe pereții casei străine din Bucureștiul din care am fugit mereu, orașul abia adormit care-și scutură praful peste cerul meu, cerul pe care l-am adus cu mine, același. Cerul murdar.

Nu dorm. Aștept tăcut soarele privind rotirea umbrelor electrice în ferestre. Sunt patru ferestre în casa străină. Știu că nu mă pot izbăvi de această plecare și golul se cască sinistru ca într-o orbită pustie. Abandonez dansul luminilor, nu mai aștept.

În bucătăria strîmtă, deși nu sunt fereste, zorile mă înfășoară într-un așternut de lumină, le simt dincolo de perete. Sau poate soarele electric, sau poate miile de dimineți ale mele în bucătării strîmte, zeci de bucătării, sau poate mirosul familiar al cafelei mele sau poate aceeași țintă a privirii, oriunde, oriunde, mă învăluie în mirosul zorilor. Nu vreau sa plec din nou, navetist resemnat spre țara mea, vreau burghez să aparțin uneia dintre ele, de facto, să nu simt străinătatea Rusiei mele abandonate de mai bine de trei sute de ani. Vreau să reîntîlnesc bătrîna femeie de serviciu din institut în diminețile mele, singura cu care am putut împărți bucătăria străină, cu poveștile ei tandre de blîndă bătrînă, cu măturile, cîrpele și prafurile ei abandonate pentru cafeaua cu mine. Vreau să-i găsesc pe oamenii țării mele. Plec în țara cețoasă a lui Cehov, cel care a înțeles, pentru a-l căuta. Va trebui să scriu despre el. Cum să împart crunta tristețe a adevărului lui Cehov?

Îmi apăs tîmplele dureroase de insomniac, închid ochii. Mă simt în siguranță în încăperea fără ferestre, ca într-o celulă. Doar gratiile ușii blocate spre balconul comun mă sperie. Îmi amintesc de Petrovici, eroul lui Makanin. Îmi spun ca el, să nu mă tem, lumina e doar dincolo de pătratul ferestrei. Pătratul împăienjenit al lui Malevici.

Telefonul îmi sună, funcționar riguros trezindu-se pentru o nouă zi. Îi zîmbesc ca unui cîine aducîndu-mi ziarul într-o duminică în care aș avea cel mai puțin nevoie de el. Trăiesc hipnotic tot ceea ce știam că va fi. Un alt telefon, vocea stridentă a femeii străine care nu înțelege unde cer un taxi, adresa silabisită, orașul bleumarin împestrițat de lumini, șoferul morocănos care mă ajută să fug din Bucureștiul pe care nu vreau cu nici un chip să-l văd trezit înainte de a mă ascunde. Mă întîmpină figurile senine, studențești din gară, care n-au dormit nici ele, de emoție. Pleacă la Moscova, poate pentru unii prima plecare din țara lor, chipuri agitate, nedormite, prezențe gălăgioase, aproape vulgare, schimbînd ultimele fraze cu alaiul de mame, mătuși, iubiți, primind sfaturi tandru-îngrijorate, împărtășind planuri, cunoscîndu-se.”Cît despre mine,/ Eu sunt făcut din atîtea muzici/ Și din atîtea nimicuri care m-au ars și m-au fascinat...”, îmi recit, aproape instinctiv, cu gîndul la muzicile sufletelor acestora surescitate care nu se văd între ele.

M-am căutat plecînd din Gara de Nord în nenumărate direcții. M-am obișnuit cu acest spațiu al permanentei așteptări. Aștept și acum refugiul inutil într-un tren care traversează întreaga zi alte orașe romînești, provinciale, soiuri de București retard. Mă tem, nu vreau să plec în singurătate, două zile înspre nicăieri. Aud sonoritatea metalică a aceleiași femei parcă, cea care nu înțelegea unde sunt. „Nici eu nu știu unde sunt, doamnă...” am vrut să-i răspund. „ Și de ce sunt unde sunt.” Am tăcut, silabisindu-i apoi adresa străină. Plecam să-l caut pe Cehov. Trebuia să plec.

Vocile se precipită, tații înțepenesc pe mînerele geamantanelor, saltă zecile de kilograme tîrîndu-le spre capătul peronului. Părem un covoi muncitoresc plecînd pe șantier cu hei-rup. Ne aglomerăm ca o turmă, gîfîind, în ușa îngustă a vagonului.Glasuri amestecate își probează stridența, nimeni nu ascultă de nimeni.Urc lăsînd în urmă valiza care trece peste capul meu într-o caravană de geamantane, plase și genți.Vagonul zece. Fereastra, ochiul cu care voi privi a nu știu cîta oară drumul spre țara mea. Mă refugiez în seninul ochilor conductoarei, îi vorbesc rusește. Traduc pentru studenții mei. Nu sunt decît cîțiva cei care m-au ascultat cu pretinsă timiditate un semestru, dar cu toții ar putea fi studenții mei, veșnic scormonindu-și memoria după cîte un cuvînt din limba asta molatică, străină de ei.

Întîmpin din ușă, privind-o, casa mea cu patru paturi înguste, casa mea pentru două zile. Mă scald în lumina dimineții tîrzii din fereastră, o las să mă scalde fără s-o privesc, îmi gospodăresc avutul de navetist pe măsuța murdară pe care Katia și-a scrijelit cîndva numele. Coridorul mai poartă încă, împovărat, zecile de trupuri în neastîmpăr care simt că au plecat deja din țara lor. Voci amestecate, sonorități exclamative, oameni care se descoperă, povestind despre orice, împotrivindu-se parcă legănatului aceluia curios de tren, sprijinindu-se de pereți, de mînere, de ferestre.

Poate că nu mi-e indiferentă țara din care plec. Poate de aceea refuz s-o privesc, n-o voi privi o zi întreagă, pentru că nu vreau să plec. Mă copleșește singurătatea mea în cușeta cu patru paturi, mă tîngui tăcut. Îmi spun alinîndu-mă, ca o rugăciune neînvățată pe de rost, ca pe niște versete, cuvintele lui Noica: nicăieri nu ești mai singur decît suspendat într-un tren, nici în locul din care ai plecat și nici în cel în care vei ajunge, în mișcare, înghesuit printre oameni, printre bagaje, totuși singur și nicăieri. Nicăieri de singur.

Zac în liniștea adormită a vagonului, inhalînd soarele ca pe un drog. Știu că este ultima mea porție de vară. Mă va întîmpina toamna crizantemă ca în ziua morților pentru o vreme, toamna galben-moscovită, doar pentru o vreme, poate o zi, după care Moscova se va acoperi de cenușă, stranie și rece. Alerg după ziua aceea, mă voi desfăta cu ea de bun venit și voi aștepta apoi îngrozită să se coboare ninsorile. Și-l voi căuta pe Cehov.

Citesc în baia de soare și fire de praf dănțuindu-mi deasupra filelor, îmi găsesc un nou și solidar prieten în căitul homo faber. Refuz în continuare să privesc pe fereastră. Mi-i străină Moldova profundă, iar drumul ei, același pe care și l-a ales de străbătut acum rapidul Sofia-București-Moscova, drumul ei sărac, fără nimic pitoresc, mi-i dintotdeauna indiferent ca un iubit părăsit fără regrete. Îmi ridic privirea spre fereastra acestei odăi pe șine în Iașiul încăpățînîndu-se să-și păstreze aerul văratic, abandonez în cîteva secunde tabloul gării, întorcîndu-mă în cochilia care mă poartă spre țara mea.

Asfințitul îmi surprinde din nou temerile. Sun, aproape panicard, din vamă, orice om care mi-a fost sau nu prieten. Împart cuvinte de rămas bun, iertări, încurajări, regrete. Sorb fiecare cuvînt îngrijorat al mamei, mama mea naivă ca o fetiță, mă deziluzionează hîrșîitul bolnăvicios al telefonului fără semnal la capăt de țară. Iar atunci cînd ecranul rămîne orb, știu deja că sunt un om al secolului meu tehnicizat, îngrozit atunci cînd mașina nu-l poate seconda. Sau poate un om îngrozit de singurătate.

Și mai știu că nu mi-i indiferentă țara din care plec, nu mi-i indiferentă pentru oamenii ei care m-au bucurat, durut, intrigat, oamenii mei. În celula cu patru paturi doi vameși se prezintă protocolar, îmi răsfoiesc pașaportul, cercetîndu-mă odată cu valiza. Nu duc cu mine nimic interzis cu excepția sufletului.

Trenul nostru își schimbă roțile, confirmîndu-mi că spațiul ex-sovietic e pregătit să ne primească. Nu-mi pot cenzura minții să facă aceași conexiune ca întotdeauna în momentul suspendării noastre, războiul, istoria evenimențială, Berdiaev, Kundera și originalitatea aproape duios hilară a oamenilor țării mele. De sub preșul suflecat al casei mele bărbatul ridat și mut scoate la iveală nituri înnegrite, uriașe, pe care mi le aruncă la picioare, indiferent. Izbitura seacă, opacitatea celui care execută mecanic în fiecare zi același ritual tehnic și eu, ghemuită ca un orfan cu această ofrandă la picioare, temîndu-mă să nu mă atingă. Muncim. Irina Prozorov la telegraf.

Aud răsunînd vocile încîntate ale celor care simt importanța lor de voiajori ridicați de brațele înnegrite ale mecanicilor plasînd cricuri, învîrtind cu sîrg manivele, împingînd șiruri întregi de roți metalice, monstruoase. Îmi imaginez capetele aplecate peste geam, aud exclamțiile, înțeleg. E duios cum la doar trei metri de pămînt începem a ne simți păsări! Suntem coborîți cu aceeași încetineală, plecăm. Coridorul se aglomerează de studenți cu prosoape, săpuniere, periuțe de dinți, agățate neglijent de balustradă, stăm la rînd, legănîndu-ne, dezechilibrîndu-ne, pentru toaleta de seară în încăperea strîmtă, rece, metalică, înlocuind pentru două zile băile noastre pastelate și calde de acasă.

Nimic din somnul ostenit al celor ce trudesc în noaptea asta. Poate că e preferabil să schimbi abrutizat șiruri de roți în fiecare zi, înnegrit de orb, să nu te îndoiești. Mi-o „recit” pe cea de-a treia dintre surorile cehoviene, încredințată și ea că a descoperit adevărul, mi-l „recit” pe Anton Pavlovici zîmbindu-mi: „ Omul trebuie să muncească, dragă Ivan Romanîci, să trăiască din sudoarea frunții, în asta constă sensul și țelul vieții lui, fericirea lui...”. Sunt un cehovian fără voie. Iar dincolo de fereastra murdară, bezna și legănatul dezesperat al vagonului ca mișcarea ritmată a unui copil retard.

Dincolo de peretele de carton voci amestecate cresc și se dispersează dezordonat. Ajung la mine sunetele mieunate ale unui cor de voci afone mărturisind cîntat pe coridor „Þi-am daaaat un ine-ee-ee-eeel...” Repertoriul pestriț al corului de noapte improvizat acaparează canceros toate frînturile de vers pe care și le aduce oarecine aminte. Traversez cu greu coridorul izbindu-mă de ferestre și trupuri, improvizez cu recuzita de navetist un ceai pe care-l uit. În urma mea, bezna străfulgerată rar de cîte un stîlp luminat. Mă cufund într-o acalmie hîrîită, vocile se filtrează, din ce în ce mai subțiri. În universul chinuitor al visurilor mele stupide în semitrezie, autoritar de undeva de deasupra, intră o mînă scuturîndu-mă. O doamnă vameș în Ucraina, încruntată de nesupunere, îmi cere scurt pașaportul. Ne-am oprit. Întind instinctiv mîna spre măsuța scrijelită, îl dibuiesc în propriu-mi ritm ignorînd că doamna verde dă semne de nerăbdare, i-l întind. Știu deja că subconștientul meu va conecta noaptea această uniformă cu orice, plasînd-o în visurile mele ilogice fără nimic romantic. O primesc în visul meu, poruncește autoritar, se plimbă dezinvoltă. Tresar în căteva rînduri, întrezăresc lucirea palid dizolvată a lămpii de tren, adorm. Îmi îmbrățișez pentru cîteva ore sufletul insomniac legănîndu-l, copilul meu bolnav.

Dimineața îmi aduce prin ochiul murdar, aproape neverosimil, mestecenii lui Șukșin. Încremenesc privindu-i, nu pot fi decît reali, eu nu visez așa. „Eh, nevestușki...dojdalis’?” îl imit pe Egor, nefericitul îndrăgostit de mesteceni. Mă bucur. Cred că de-acum, întregul drum spre țara mea va fi o bucurie. Þara mea și a ei călină roșie.

Casa mi se clatină dezaxat pe roțile ei noi, demoazelă îmbătrînită pășind nesigur, îmi tremură scrisul, mă leagănă interminabil, mă alină.

Iar eu pîndesc aproape de fereastră o altă pădure de mesteceni să se întîmple, tablouri pentru retina și jurnalul meu tremurat. Am așteptat să contrabalansez cu romantism banalitatea tristeților noastre, cu izbe albastre, cu scoruș, cu mesteceni. Să mă confirm, navetist patetic spre țara mea, să motivez călătoriile mele repetate prin romantice întoarceri acasă. Mă încăpățînez copilărește țintuindu-mi privirea dincolo de dungile nesigure ale ploilor uscate pe sticla ferestrei. Nimic tandru, doar trist. Trenul meu răscolește lungi cîmpuri cenușii, fabrici ruginite, monstruoase, case pitice fără nimic pitoresc și uneori priviri ridicate pentru o secundă, lipsite de curiozitate. Nici măcar călătorii nu au nimic din observatorii melancolici din jurnalele de bord, nici o privire îngîndurată, doar agresivitatea brutală a unor voci stridente pe care nu le înțeleg. O gară ucraineană de provincie, priviri apatice și brațe care ridică înspre ochii noștri coșuri cu fructe proaspăt unse. O tînără fată, parcă tocmai izgonită din livada ei de mere, își lasă coșul atîrnînd în mîna care pare a nu-i aparține. Nu oferă, nu negociază, nu-și laudă merele, tace, sprijinită de zidul scrijelit al gării fără importanță. Percep tabloul împăienjenit, filtrat prin sticla ferestrei, aproape surprinsă că aceste chipuri mă recunosc după cortina geamului. Din grupul de comercianți de ocazie, un bătrîn își ridică timid mîna înspre mine oferindu-mi o pungă cu pîine, iaurt și apă. Îi zîmbesc, nu vreau să le cumpăr. Mărfurile lui par achizițiile unui bătrîn singur dintr-o dimineață de toamnă. Înainte ca fereastra mea să se urnească tremurînd - strigătul strident al vînzătorilor dăruiți: ”Dollars! Dollars!”.

Memoria mi se încăpățînează să suprapună în fereastră tabloul Moscovei marilor hoteluri cu reverențe adînci ideii de bussines class, la cîțiva pași de care, bătrîne istovite împart fluturași promoționali purtînd agățate de gît, ca pe un ștreng, plăcile de om-sandwich. Moscova marilor restaurante și Moscova macaroanelor și verzei acre în apartamentele comune. Moscova Louis Vuitton și cea a comerțului cu două borcane de dulceață la gura de metrou. Moscova bătrînei care mi-a oferit cerceii ei pentru treizeci de ruble. Percep tristețea tuturor acestor îmbătrîniți ca pe o tristețe personală.

Șterg din fereastră tot ceea ce păream a fi uitat pentru un an și tot ceea ce acum, iată, a adus acest bătrîn aminte. Scotocesc panicard buzunarele rucsacului, îmi blestem memoria selectivă ca să descopăr în sfîrșit discul într-un compartiment al valizei. Vadim Egorov. Cîntec despre cel mai bun prieten. Mă bucur ascultînd, cu spatele către fereastră, privind nicăieri. În urmă rămîn peisaje uniforme cu crînguri și oameni.

Mă trezește răceala metalică a gării din Kiev, secondată de sonoritatea colțuroasă a limbii în care dispecera își rostește neobositul poem al sosirilor și plecărilor. Cobor pe peron, în soarele anemic de toamnă tîrzie reflectat în sticla și metalul acestei construcții teribile. Îmi pare că vocea însăși vine dintr-un soi de Matrix de neînțeles, o voce rezonantă, rece, de care nu te poți ascunde. Gara kieveană îmi apare brusc ca o regină a mall-urilor. Sunt înconjurată de scări rulante, vitrine, pasaje, aluminiu și razele violete ale luminilor de neon. Colosul strălucind nu adăpostește călători și poveștile lor, se rotește ca o uzină, orbindu-mă. Nimic din romantismul prăfuit al gărilor mele imaginare.

Urc spunîndu-mi că în doar cîteva ceasuri voi reveni cu adevărat în țara mea, că acesta e doar un drum, o gară întîmplătoare în care trebuie să fim. Voi hoinări în țara mea prin parcuri și pavilioane, mă voi ascunde în micile gări sîngerii și nefuncționale, voi imagina trăsuri și manșoane. Nu trebuie decît să aștept.

Pe fereastră mi se perindă aceleași cîmpuri devastate, parcă un no man’s land, nimic din opulența toamnei din poezia copilariei, aceleași priviri triste, aceleași orășele provinciale și cenușii pînă tîrziu înspre seară. Nu mai disting anii celor care-mi trec întîmplător prin fața ochilor, care vin, pleacă, așteaptă pe peroane, îmi par toți de-o vîrstă dezolantă cînd e prea tîrziu să visezi și prea devreme să mori. Copiii înșiși îmi par niște mici îmbătrîniți, jucîndu-și funcționărește rolul de copii, undeva la un pas în urma actorilor părinți.

Într-o gară provincială, spațios sovietică și decolorată, parcă desprinse din premiatul bestseller al Irinei Denejkina, două adolescente hippie pe o bancă cu genunchii în brațe și rictusul blazat în noul „russian teen style”. Nu sunt decît niște fetițe. Vor crește și se vor dezbăra de măști și rictusul de pe buzele lor pline de femei slave, vor învăța să poarte cizme înalte și blănuri, pierzîndu-se în mulțime. Încerc să-mi imaginez ce vorbesc, dacă vor sau nu să plece. Jinduiesc și ele plictisite la Moscova celor trei surori, cel mai frumos oraș din lume?

Abia acum, după aproape două zile, mă izbește muțenia lor, a tuturor personajelor haotice de după fereastra mea. Iar fondul acestui film mut, atît de nepotrivitul fond sonor al vocilor învălmășite ale călătorilor în duioasa lor superficialitate, nu mi-i face decît mai triști și mai neputincioși. Dacă vocile ar fi ajuns la mine, poate că fiecare dintre ei ar fi căpătat viață, ar fi devenit mai puțin fantomatic, mai verosimil, poate că auzindu-i, nu le-aș fi perceput mișcările atît de lent cum îmi apar reluate la infinit de pe retină. Scriu un jurnal cu personaje moarte și mine.

Noaptea mă învăluie cețoasă, rece, mă tem. E atîta beznă în țara străină, încît însuși visurile mele încremenesc, înfricoșate, dibuind pe fereastră un felinar stingher să se adăpostească. Sau eu nu mai pot visa, de frică, de parcă ar fi întîiul meu exil sau cel din urmă, fără de întoarcere. Iar sufletul, sau ceea ce simt eu adînc în diafragmă și-l numesc suflet, îmi tremură în ritmul dezesperant legănat scrîșnind și duduind.

Nu mai știu cînd am ajuns în țara mea, cîndva în noapte, prea obosită de propriile mele gînduri, de rotirea ilogică a tuturor acestor străini în jurul meu, poate prea dezamăgită de chemările mele fără răspuns. Mă amintesc zîmbind unui vameș nedormit nu pentru întrebările seci pe care s-a obișnuit să le rostească, ci pentru rusa lui curată, rusa mamei. Am ratat tocmai țara pe care am așteptat-o două zile de gînduri triste, litere tremurate de tren povestind cu personaje moarte. Pentru că adormisem.

Abia tîrziu, în luminile Moscovei, cineva a observat că lipseam. Devenisem un Firs cehovian inutil și uitat în casa cu livadă de vișini. Doar că livada mea nu fusese distrusă de istorie, ci de mine însămi, cea care n-a găsit poezia drumului spre țara asta pe care o crezusem a mea.

Am coborît tîrînd gîfîit valiza în zorile unei Moscove în veșnica ei insomnie. Ochii oblici ai taximetriștilor mă îmbie, cercetîndu-mă, zîmbind, cu mîinile adînc în buzunare. Nu sunt un călător, doar un navetist înspre țara mea căutată, rutinat de o călătorie tristă, mereu aceeași, în care sufletul călătorește cu mine insistent înscris în pașaport.