Gară.

Mi-a venit aÈ™a un chef să scriu încât m-aÈ™ putea închipui scriind la nesfârÈ™it. Acum, mereu, scriind mereu. Lumina din sala de aÈ™teptare îmi joacă feste. ClipeÈ™te des È™i, din când în când, pleoapele neonului se închid pentru mai multă vreme, provocând mici exaltări celor câțiva puÈ™tani soioÈ™i care ronțăie nu-mi dau seama ce într-un colÈ›. Dacă aÈ™ avea deasupra o lumină « spirituală » (a nu se înÈ›elege nimic din speculaÈ›iile religios-naïve, încerc numai să enunÈ› ipoteza că lumina ar avea spirit È™i, mai mult decât evident, nu-mi reuÈ™eÈ™te), poate că aÈ™ categorisi aceste acte drept sfruntări copilăreÈ™ti ale energiei sale.
Miroase a aurolac. Vag, dar se poate distinge. Mai ales când îți lipsesc alte preocupări. M-am întors către doamna de lângă încercând să îi detectez proveniența ( a mirosului, desigur). Rece. Pastile, totuși. Tot un mod de a te droga, la urma urmei (întotdeauna mi-a plăcut mai mult termenul de « Drogherie » în detrimentul celui de « Farmacie », are mai mult conținut). A plecat.
Tipul în roșu care tocmai s-a așezat mi-a întins un fluturaș. Bineînțeles, nimic biotic în acest fluturaș, simplă maculatură pe care, de obicei, o refuz, însă dat fiind faptul că a ținut să devieze de la drumul său, am întins mâna (recunosc, mai mult din reflex).
*
Vameșii s-au răspândit peste tot. Până și în gări. Se iau de bărâni. Repetiție generală înainte de specacolul final :
- Mamaie, ai bilet ? (nenea, țanțoș)
- N-am, maică, io aștept pe cineva. (privește spre peroane)
- Păi mamaie, dacă n-ai bilet, trebe să plătești. Așa cere regulamentu’. (tot țanțoș)
- Cine cere, maică?! (bătrâna își înfoaie mustăcioara într-o schimonoseală, a nedumerire)
- Ei, lasă matale, că oricum nu pricepi. Regulamentu’. Una peste alta, mata trebe să scoți banu’.
- N-am maică nici un ban. De unde bani? Eu aștept pe cineva. (tot cu privirea spre peroane)
- Mamaie, trebe bani. Ești femeie bătrână, ar trebui să umbli cu ortu’ după dumneata, că nu se știe când îți vine sorocu’.
- Cin’ să vină ?
- E, cin’ să vină, cin’ să vină. Ãla negru, mamaie. Scaraoschi. Cin’ să vină ! Ortu’, lu’ matale-ți trebe ortu’. Că dacă-l aveai, nu mai stăteam eu de mata acuș. De nu-l ai, aia ești. Gara ca gara, da’ ce te faci când o veni crețuliu’ ? Nu vezi și mata cum e acu’ ? N-ai bani, nu intri. N-ai viză, nu intri. Mai ești și român, pă’ atuncea sigur nu mai intri. Nici să mori nu te mai lasă fără bani.
(mamaie dă să plece, îi vine băiatul)
- Stai mamaie, pă’ și ortu’ ?
- Eu aștept pe cineva.
- Lasă, mamaie, că dacă vine – vine, nu trebe să te duci mata după el. Vine singur. Ehei, și degeaba aștepți, că vine când nu te aștepți. Și îți trebe ortu’ ca să treci. Și dacă mata n-ai, ca acu’…
- Eu aștept pe cineva.
- Că doar toată lumea așteaptă, mamaie, toată lumea așteaptă. Dar mai serioasă-i treaba că suntem așteptați. Asta treabă serioasă.
În sala de așteptare e întuneric. Așteptarea se prelungește. Un cerșetor se apropie de mine. Cântă « Deschide ușa, creștine ». Laitmotiv al cerșetorilor în apropierea Crăciunului. De data asta, însă, chiar se aude, în lipsa bruiajului de la metrou. Și iarăși nu există ușă închisă. Deschide ușa.. Atât de profunzi or fi devenit și ei, vorbesc metaforic. Intinde mâna. Scotocesc în buzunar. Mi-am zis de dimineață că trebuie să am mărunțiș la mine. Niciodată nu am. Găsesc totuși. Scot și îi dau.
Trebuie să vină trenul. Mă ridic și plec. Bilet am, ortu’ i l-am dat altuia..

Dec 2005