Scormonind prin gunoaiele zilnice am găsit un Dumnezeu care și-a pierdut unicitatea, mântuitorul smeriților a ajuns un fel de recuzită. Traversează un moment de multiplicare. Pe față i se poate citi chinul de a elimina afecțiuinea ca pe o abatere de la normalitate. Constată pe propria lui piele că demnitatea umană este generatoare de conflicte. Încercarea de a omorî din fașă demnitatea poate genera un fel de respingere, o răceală generalizată. Agresiune... supunere... greu de spus. În toată această mirare aștept să fiu lovit de energiile necreate. Firele harului fără început și fără sfârșit e, ca și cum,
m-aș pregăti să locuiesc un alt spațiu mental. Și totuși, nu are un chip distinct. Se aude doar bolboroseala unui cuvânt care usucă inima. Privesc în jur. Unii sunt chemați să proclame, alții sunt lăsați să se roage... vise întregi aglomerate de carne trandafirie în coruri extatice. Peste toți și toate se risipesc aripi fragile de fluturi. Este posibil războiul între îngeri? Oare pot fi capabil să contemplu cu mintea invizibilul? Dar să mă înalț la el?
Timpul se scurge ca o apă menajeră prin rigole. Desfrunzit până la ultimul gest simt cum orbecăiesc viermii prin roua dimineții. Mătrăguna își schimbă verdele într-o otravă perversă precum femeile ușoare sentimentele de-o oră. Prin aceste locuri voi da de capătul mâniei. Dibace uitături din zeci de cotloane, mirositoare șoapte, naivii dulăi îmi sfâșie carnea din beregată. Neînțeles excesul semnelor. Nehotărât, sărac, sătul de aparențe am hotărât să mă apuc de băut. Să pot să suport o trădare neîmplinită. Nici o libertate, numai vicii în notă vulgară. Încă neatins de oboseală îmi privesc umbra doborâtă de ecoul unui tunet. Bestie lacomă prăbușită lângă un zid, într-o fundătură. Prea multe eșecuri în așteptarea mântuirii prin tăierea firului ombilical. Într-un ochi de geam îmi zăresc chipul. Puritanul dresor de licurici scormonind prin gunoaiele zilnice. Prin rigole, lingoarea împinge cohortele de morți spre vale. Cum care vale? Multe... prea multe interogații...