MOȘTENIRE
Arthur C. Clarke


După cum zicea David, când cazi în Africa de la o altitudine de două sute cincizeci de kilometri, o gleznă ruptă poate că nu mai înseamnă mare lucru, dar te doare la fel de tare. Însă adevărata durere, pretindea el, a fost modul în care ne-am năpustit cu toții în deșert ca să vedem ce s-a întâmplat cu A.20, și nu i-am întrebat de sănătate decât după câteva ore.
― Fii raÈ›ional, David, protestă Jimmy Langford. Știam că n-ai pățit nimic, fiindcă ne anunÈ›ase elicopterul bazei, imediat ce te-a luat la bord. ÃŽn schimb, A.20 putea să se fi făcut praf...
― ...Și nu există decât o singură A.20, am rostit eu, sărindu-i în ajutor, pe când piloÈ›ii de testare sunt... hai, nu câtă frunză È™i iarbă, însă oricum pe toate drumurile.
David mă fulgeră pe sub sprâncenele lui stufoase și mormăi ceva în galeză.
― Blestemul druizilor, comentă Jimmy. Dintr-o clipă în alta, te vei transforma într-un praz sau într-o machetă din plastic a lui Stonehenge.
În acele momente, eram destul de euforici și nu merita să ne arătăm serioși, măcar pentru o vreme. Până și nervii de fier ai lui David trebuie să fi fost serios zgâlțâiți, totuși el părea cel mai calm dintre noi toți. Nu-l puteam înțelege... atunci.
A.20 aterizase la cincizeci de kilometri de punctul de lansare. Îi urmăriserăm traiectoria pe radar, așa încât îi cunoșteam poziția cu o toieranță de câțiva metri... deși în momentul respectiv nu știam că David coborâse cu zece kilometri mai la est.
Primul semnal de avertisment venise la șaptezeci de secunde după decolare. A.20 ajunsese la cincizeci de kilometri altitudine și urma traiectoria corectă, cu abateri de ordinul câtorva procente. Din câte puteam aprecia vizual, dâra luminoasă de pe ecranul radarului abia deviase de la ruta programată. David făcea doi kilometri pe secundă; fără a reprezenta mare lucru, la momentul respectiv în¬semna, totuși, viteza cea mai mare atinsă vreodată de un om. Iar "Goliat" era pe punctul de a fi abandonat.
A.20 era o rachetă în două trepte ― fusese concepută aÈ™a deoa¬rece întrebuinÈ›a combustibil chimic. Treapta a doua, cu cabina ei micuță, stabilizatoarele pliante È™i flapsurile, cântărea mai puÈ›in de douăzeci de tone, cu plinul făcut. Urma să fie purtată de treapta întâi, cu o greutate de două sute de tone, care avea s-o ducă până la altitudinea de cincizeci de kilometri, după care își putea continua lesne drumul, pe baza energiei dezvoltate. Auxiliarul cel mare urma să revină pe sol cu o paraÈ™ută; nu avea să mai cântărească mare lucru după ce ardea combustibilul din interior. ÃŽntre timp, treapta a doua ar fi ajuns la o viteză suficientă pentru a atinge altitudinea de È™ase sute de kilometri, de unde trebuia să coboare È™i să pornească într-o planare ce l-ar fi purtat pe David peste jumătate din planetă, dacă ar fi dorit-o.
Nu-mi amintesc cine a botezat cele două trepte "David" și "Goliat", dar numele au prins imediat. Prezența a doi David a determinat o sumedenie de confuzii, și nu toate întâmplătoare.
Așadar, din punct de vedere teoretic, în acest fel trebuiau să se desfășoare lucrurile; privind însă punctulețe verzui de pe ecran îndepărtându-se de traiectoria calculată, am știut că se petrecuse ceva neplăcut. Și am bănuit ce anume.
La cincizeci de kilometri, punctulețul ar fi trebuit să se dividă. S-ar fi cuvenit ca semnalul mai luminos să se mai înalțe o vreme, aidoma unui proiectil, apoi să cadă pe Pământ. În schimb, celălalt ar fi trebuit să-și continue accelerarea, îndepărtându-se rapid de treapta abandonată.
Separarea nu se produsese. "Goliat" cel golit refuzase să se des¬prindă È™i-l târa pe "David" înapoi către sol ― acesta din urmă fiind total neajutorat, deoarece motoarele sale nu se puteau utiliza. Aju¬tajele lor de evacuare erau blocate de treapta întâi.
Am văzut toate acestea în vreo zece secunde. Am așteptat doar atât cât să determinăm noua traiectorie, apoi ne-am suit în elicoptere și am pornit spre zona de cădere.
Desigur, nu ne așteptam să găsim altceva decât un maldăr de magneziu, peste care s-ar fi părut că trecuse un buldozer. Știam că "Goliat" nu-și putea deschide parașuta atâta timp cât "David" rămâ¬nea deasupra lui, tot așa cum "David" nu-și putea pune în funcțiune motoarele decât după desprinderea lui "Goliat". Îmi amintesc că mă-ntrebam cine avea s-o anunțe pe Mavis, după care îmi dădu¬sem seama că ea ascultase transmisiunile radio și aflase totul oda¬tă cu noi.
Nu ne-a venit să ne credem ochilor când am zărit cele două trepte cuplate, zăcând aproape neatinse sub parașuta imensă. David nu se zărea nicăieri, dar peste câteva minute Baza ne-a anunțat că-l găsiseră. După ce instrumentele din Stația Doi detectaseră sem¬nalul slab al parașutei sale, fusese trimis un elicopter să-l ia. Peste alte douăzeci de minute, se afla în spital, însă noi am mai rămas câteva ore în deșert, verificând mașinăriile și pregătind transportarea lor de acolo.
Când, în cele din urmă, am revenit la Bază, am fost încântați să-i vedem ținuți la distanță pe cei mai detestați reporteri din domeniul științific. Le-am ignorat protestele și am intrat în salonul medical.
Șocul accidentului și destinderea ulterioară ne făcuseră pe toți să ne comportăm oarecum iresponsabil și probabil copilărește. Numai David nu părea afectat; faptul că fusese protagonistul uneia dintre cele mai miraculoase salvări din istoria omenirii i se părea probabil firesc. Stătea în pat, prefăcându-se plictisit de poantele noastre, așteptând să ne calmăm.
― Ei bine, întrebă Jimmy în cele din urmă, ce s-a defectat?
― Asta voi trebuie să descoperiÈ›i, replică David. "Goliat" a funcÈ›ionat perfect până în momentul terminării combustibilului. Am aÈ™teptat după aceea cele cinci secunde premergătoare detonării bolÈ›urilor explozive È™i declanșării arcurilor de desprindere, dar nu s-a întâmplat nimic. Am acÈ›ionat atunci desprinderea manuală. Luminile s-au redus, însă n-am simÈ›it È™ocul la care mă aÈ™teptasem. Am mai făcut câteva încercări, intuind totuÈ™i că era zadarnic. Am bănuit că în contactele de detonare se produsese un scurtcircuit, care legase la pământ curentul de acÈ›ionare.
Am efectuat niÈ™te calcule rapide È™i am constatat că, la viteza din momentul respectiv, aveam să urc alte două sute de kilometri, atingând punctul culminant al traiectoriei peste vreo trei minute. Apoi ar fi urmat căderea de două sute cincizeci de kilometri, care trebuia să facă un crater drăgălaÈ™ în deÈ™ert, după numai patru minute. Una peste alta, îmi mai rămâneau vreo È™apte minute de trăit ― ignorând rezistenÈ›a aerului, ca să folosesc expresia voastră preferată. Þinând cont È™i de ea, aÈ™ mai fi câștigat două minute de viață.
Știam că nu puteam deplia parașuta mare și că aripioarele lui "David" erau inutile, câtă vreme masa de patruzeci de tone a lui "Goliat" mă trăgea în jos ca o ghiulea. Mi-am irosit două din cele șapte minute gândindu-mă ce era indicat să fac.
Am fost inspirat când v-am pus să lărgiți sasul. Chiar și așa, m-am chinuit destul până am trecut prin el. Am legat capătul cordonului de siguranță de pârghia de blocare și m-am târât pe fuselaj până la îmbinarea treptelor.
Compartimentul paraÈ™utei nu putea fi deschis din exterior, însă luasem câteva scule din cabină. N-a durat mult È™i am străpuns înveliÈ™ul de magneziu ― odată perforat, l-aÈ™ fi putut sfâșia È™i cu mâinile goale. După alte câteva secunde, am eliberat paraÈ™uta. Voalura plutea pur È™i simplu în jurul meu. La viteza aceea, mă aÈ™teptasem la o urmă de rezistență din partea aerului, însă nici vorbă de aÈ™a ceva. Voalura stătea acolo unde o puneai. Puteam doar să sper că la rein¬trarea în atmosferă urma să se deschidă fără să se încurce în rachetă.
Mi-am spus că acum, șansele de supraviețuire îmi crescuseră. Greutatea suplimentară a lui "David" urma să sporească încărcătura parașutei cu mai puțin de douăzeci la sută, dar exista și posibilitatea ca suspantele să se frece de metalul rupt și să fie smulse înainte de aterizare. În plus, voalura avea să fie deformată la des¬chidere datorită lungimilor inegale ale suspantelor. În privința asta, nu puteam face absolut nimic.
Când mi-am terminat treaba, am privit pentru prima dată în jur. TranspiraÈ›ia îmi înceÈ›oÈ™ase vizorul căștii, de aceea nu puteam vedea prea bine. (Ar fi bine să luaÈ›i măsuri în privinÈ›a asta ― poate fi periculos.) Continuam să urc, deÈ™i foarte lent. Spre nord-est, ză¬ream Sicilia È™i o parte a Italiei continentale. Mai spre sud, coasta Libiei era vizibilă până la Benghazi. Sub mine, se întindea tot teritoriul pentru care Alexander, Montgomery È™i Rommel se luptaseră pe vremea când eu eram doar un băieÈ›el. Mi s-a părut chiar surprin¬zător că putuse stârni atâtea conflicte.
N-am rămas mult afară, fiindcă peste vreo trei minute urma să intrăm în atmosferă. M-am uitat încă o dată la paraÈ™uta inertă, am mai îndreptat câteva suspante, apoi am revenit în cabină. ÃŽn conti¬nuare, am purjat combustibilul din "David" ― mai întâi oxigenul, apoi, imediat după dispersia acestuia, È™i alcoolul.
Acele trei minute mi s-au părut teribil de lungi. Depășisem cu puțin altitudinea de douăzeci și cinci de kilometri, când am auzit primul sunet. Era un șuierat foarte ascuțit, dar în același timp atât de slab încât abia îi percepeam. Privind prin hublouri, am văzut că suspantele se întindeau și voalura se umfla deasupra mea. În același timp, am simțit greutatea revenindu-mi la normal, și am știut că racheta începuse decelerația.
Socotelile nu erau foarte încurajatoare. Căzusem liber pe o distanță de peste două sute de kilometri și, dacă trebuia să mă opresc la timp, aveam nevoie de o decelerație medie egală cu zece g. Valorile maxime puteau atinge și dublul acestei valori, însă eu rezistasem la cincisprezece g pentru o cauză cu mult mai puțin importantă. În consecință, mi-am injectat o doză dublă de dinocaină și am cuplat suspensiile cardanice ale scaunului. Îmi amintesc că m-am întrebat dacă n-ar trebui să depliez aripioarele lui "David", dar am decis că nu mi-ar fi de mare ajutor. După aceea, probabil că mi-am pierdut cunoștința.
Când mi-am revenit, era teribil de cald și aveam greutatea normală. Mă simțeam țeapăn și mă durea tot corpul, iar, pentru a agrava și mai mult lucrurile, cabina se zgâlțâia violent. M-am împleticit până la hublou și am văzut că deșertul ajunsese neplăcut de aproape. Parașuta își jucase rolul, dar mi-am spus că impactul avea să fie cam violent pentru mine. De aceea, am sărit.
Din câte mi-ați spus, ar fi fost mai bine dacă aș fi rămas în cabină. Consider însă că nu mă pot plânge.
O vreme, am rămas tăcuți, apoi Jimmy, într-un târziu, rosti aparent nepăsător:
― Accelerometrul arată că la coborâre ai atins douăzeci È™i unu g. E drept, doar pentru trei secunde. ÃŽn majoritatea timpului, a oscilat între doisprezece È™i cincisprezece.
David nu păru să-l audă, de aceea am intervenit:
― Ei bine, nu-i putem amâna pe reporteri la nesfârÈ™it. Te simÈ›i în stare să dai piept cu ei?
El șovăi.
― Nu, răspunse. Nu acum.
Apoi, descifrând expresiile ce ni se întipăriseră pe chipuri, clătină violent din cap:
― Nu, nu-i deloc ceea ce credeÈ›i! AÈ™ fi gata să decolez iarăși, imediat. Deocamdată, însă, vreau să stau È™i să judec cele întâmplate.
Vocea i se stinse, iar când vorbi din nou, îl descoperirăm pe adevăratul David dinapoia măștii permanente de extravertit:
― CredeÈ›i că am nervii de fier È™i că-mi asum riscuri fără să mă preocupe consecinÈ›ele. Ei bine, nu-i tocmai aÈ™a È™i aÈ™ dori să aflaÈ›i motivul. N-am mărturisit nimănui chestiile astea, nici măcar lui Mavis.
Știți că nu sunt superstițios, urmă el, pe un ton de scuză, totuși cei mai mulți materialiști au unele rețineri secrete, chiar dacă nu le-ar recunoaște.
Cu mulți ani în urmă, am avut un vis deosebit de clar. Visul în sine n-ar fi însemnat mare lucru, dar ulterior am descoperit că alți doi oameni consemnaseră în scris experiențe aproape identice. Despre una dintre ele ați citit probabil, fiindcă individul în cauză era J. W. Dunne.
În prima lui carte, Un experiment cu timpul, Dunne povestește că odată s-a visat conducând un ciudat aparat zburător cu aripile îndreptate spre înapoi, o experiență care s-a transformat în realitate peste câțiva ani, când și-a testat avionul cu stabilitate proprie. Amintindu-mi visul pe care I-am avut înainte de a citi cartea lui Dunne, am fost destul de impresionat. Al doilea incident mi s-a părut însă și mai tulburător.
AÈ›i auzit de Igor Sikorsky, cel care a proiectat unele dintre primele avioane de pasageri transoceanice ― "Clippere" le spuneau pe atunci. ÃŽn autobiografia lui, Povestea zburătorului S, el relatează un vis foarte asemănător cu cel a! lui Dunne.
În vis, Sikorsky mergea pe un coridor ce avea uși de o parte și cealaltă și lămpi electrice în plafon. Sub tălpi simțea o vibrație ușoară și, cumva, știa că se află într-un aparat de zbor. Totuși, pe vremea aceea nu existau avioane și puțini oameni credeau că vor exista vreodată.
Ca și visul lui Dunne, cel al lui Sikorsky s-a împlinit mulți ani mai târziu. Se găsea la bordul primului său Clipper, cu ocazia zborului inaugural, când s-a pomenit mergând pe coridorul de acum familiar.
David chicoti, ușor stânjenit, apoi continuă:
― Probabil că aÈ›i ghicit la ce se referea visul meu, continuă el. Nu uitaÈ›i ― nu mi-ar fi făcut o impresie deosebită dacă n-aÈ™ fi cunoscut cazurile acelea similare.
Mă aflam într-o cămăruță goală, fără ferestre. Alături de mine se găseau alÈ›i doi bărbaÈ›i È™i cu toÈ›ii purtam ceea ce la momentul respectiv crezusem că erau costume de scafandri. ÃŽn faÈ›a mea, exista un tablou de comandă ciudat, având încastrat un ecran circular. Pe ecran se vedea o imagine care nu-mi spunea nimic È™i pe care nu mi-o pot reaminti, în ciuda faptului că m-am străduit în multe rân¬duri. Tot ce È›in minte este că mă întorceam spre ceilalÈ›i doi bărbaÈ›i È™i le ziceam: "Mai sunt cinci minute, băieÈ›i" ― deÈ™i nu sunt sigur dacă astea au fost chiar cuvintele exacte. Apoi m-am trezit.
Visul acesta m-a obsedat de când am devenit pilot de încercare. Nu... "obsedat" nu-i termenul potrivit. Mi-a dat încredere că în cele din urmă totul va fi bine... cel puțin până voi ajunge în cabină cu cei doi bărbați. Ce se întâmplă după aceea nu știu. Așa însă veți reuși să înțelegeți de ce m-am simțit destul de sigur când am aterizat cu A.20 și când m-am prăbușit cu A. 15 lângă Partelleria.
Acum È™tiÈ›i totul. PuteÈ›i chicoti dacă doriÈ›i ― uneori, chiar È™i eu o fac. TotuÈ™i, chiar dacă n-are nici un substrat, visul acesta i-a dat subconÈ™tientului meu un impuls extrem de util.
Nouă însă nu ne venea să râdem. După o vreme, Jimmy întrebă:
― Pe cei doi bărbaÈ›i... i-ai recunoscut?
David părea șovăitor.
― N-aÈ™ putea s-o spun cu siguranță, răspunse el. Nu uitaÈ›i că purtau costume de zbor È™i nu le-am distins clar feÈ›ele. TotuÈ™i, unul dintre ei aducea cu tine, deÈ™i arăta cu mult mai în vârstă decât eÈ™ti acum. Mă tem că tu nu erai acolo, Arthur. ÃŽmi pare rău...
― Mă bucur s-o aud, am comentat. După cum È›i-am spus deja, va trebui să rămân ultimul, ca să le explic celorlalÈ›i ce s-a întâmplat. Mă mulÈ›umesc să aÈ™tept până vor începe cursele pentru pasageri.
Jimmy se sculă în picioare.
― Bine, David, spuse el, mă ocup eu de gaÈ™ca de afară. ÃŽncearcă să dormi acum... cu sau fără vise. Și apropo, A.20 va fi gata peste vreo săptămână. Eu cred că o să fie ultima dintre rachetele chimice. Se zvoneÈ™te că propulsia atomică este aproape pusă la punct.

***

N-am mai discutat niciodată despre visul lui David, deși cred că ne revenea adeseori în minte. După trei luni, David a urcat-o pe A.20 până la șase sute optzeci de kilometri, un record ce nu va fi
328
niciodată depășit de un aparat de acest tip, fiindcă nimeni nu va mai construi niciodată rachete chimice. Aterizarea lui fără incidente în Valea Nilului a marcat sfârșitul unei epoci.
A.21 a fost gata abia după trei ani. Arăta micuță în comparație cu uriașele ei predecesoare și era greu de crezut că reprezenta aparatul cel mai apropiat de o navă spațială pe care-l construise omul până atunci. De data aceasta, decolarea se făcea de la nivelul mării, iar Munții Atlas, care fuseseră martorii anterioarelor noastre încercări, constituiau doar fundalul îndepărtat al scenei.
Deja, atât eu, cât și Jimmy ajunseserăm să împărtășim credința lui David în propriul destin. Îmi amintesc ultimele cuvinte ale lui Jimmy, înainte de închiderea sasului.
― De acum, David, n-o să mai dureze mult până vom construi nava aceea cu trei locuri.
Și am știut că glumea doar pe jumătate.
Am văzut-o pe A.21 ridicându-se lent în cer, descriind cercuri largi, tot mai largi, cu totul altfel decât orice altă rachetă cunoscută până atunci. Acum, exista o rezervă de combustibil încorporată È™i nu mai aveam grija pierderilor gravitaÈ›ionale, iar David nu se grăbea. Nava continua să urce relativ încet când am pierdut-o din vedere ― de aceea, am intrat în sala radarelor.
Când am ajuns acolo, semnalul tocmai dispărea de pe ecran, iar detunătura a ajuns la urechile mele puțin mai târziu. Acesta a fost sfârșitul lui David și al viselor sale.
Ceea ce-mi mai amintesc din perioada respectivă este cum zburam în elicopterul lui Jimmy prin Conway Valley, iar Snowdon sclipea hăt departe în dreapta noastră. Nu mai fusesem niciodată la David acasă și nici nu ne încânta această vizită. Era însă efortul minim pe care-l puteam face.
Pe măsură ce munții pluteau pe sub noi, am vorbit despre viitorul ce se întunecase pe neașteptate, întrebând u-ne totodată în privința următorului pas. Pe lângă șocul pierderii personale, începeam să ne dăm seama că ajunseserăm noi înșine să împărtășim o mare parte din încrederea lui David. Iar acum, încrederea aceea se năruise.
Ne-am mai întrebat ce avea să facă Mavis È™i am discutat despre băiatul lor. Trebuia să aibă vreo cincisprezece ani acum ― eu nu-l mai văzusem de multă vreme, iar Jimmy nu-l întâlnise niciodată. După spusele tatălui său, dorea să se facă arhitect È™i dădea deja dovadă de un talent remarcabil în acest sens.
Mavis era destul de calmă și stăpână pe sine, deși părea mult mai bătrână, comparativ cu ultima noastră întâlnire. O vreme, am discutat chestiuni profesionale și despre vânzarea proprietății lui David. Nu mai fusesem până atunci executor testamentar, dar am încercat să pretind că știam toate chițibușurile.
Abia începuserăm să vorbim despre băiat, când am auzit deschizându-se ușa din față și el a intrat în casă. Mavis l-a strigat, și pașii lui s-au apropiat încet pe coridor. Ne-am putut da seama că nu ardea de dorința de a ne întâlni, iar ochii îi erau încă roșii când a pătruns în odaie.
Uitasem cât de mult semăna cu tatăl lui; de aceea, nu m-a sur¬prins să aud un suspin înăbușit dinspre Jimmy.
― Bună ziua, David, am rostit.
El însă nu s-a uitat la mine. Îl privea pe Jimmy, cu acea expresie nedumerită a unui om care a mai văzut pe cineva și înainte, dar nu-și poate aminti unde anume.
În clipa aceea, mi-am dat brusc seama că tânărul David nu avea să ajungă niciodată arhitect.
-----------------