agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ November
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-13 | [This text should be read in romana] | Se țineau în brațe tăcut, legănându-se încet, apropierea îngemănând sânii, areolă pe areolă, două clepsidre orizontale, înrămate cu trupuri. Golite de timp, golite de spațiu însă pline cu gingășie și anticipație, ele se mișcau în ritmul unei singure respirații. Păreau un măreț ceasornic care măsura doar pasiunea, o compoziție tridimensională de rotunjimi în stil art deco, voluptoasă și fierbinte. Jocul trupurilor. Mâinile le alunecau neobosite, dăruind leneș, fără aspirația spre popas în această drumeție senzorială. Tandrețea fluidă nu căuta final. Își trăiau nevoia de întregire a sufletelor printr-o simplă înlănțuire. Chiar și pleoapele, aliate în această aventură tactilă, participau acoperind ochii, de sub draperia părului, pomeții obrajilor își șușoteau nimicuri dulci, iar buzele întredeschise se întâlneau înfometate. Nimic din această anticipație nu era călăuzită, toată își urma făgașul nevăzut, încălzită de un foc lăuntric. Iar mișcările... ah! acel tango subtil în care coapsele plămădeau continuu un limbaj ce neutraliza rațiunea, prin semne care mai curând se intuiau decât se puteau înțelege, mantre tainice nerostite, formule alambicate unde senzualitatea promitea iar feminitatea își schimba dimensiunea, ele rămâneau pentru mine într-un univers străin, deși aparent penetrabil, unde codurile mângâierilor erau simplificate la niște gesturi caligrafice minimaliste ale unui maestru oriental, unde totul se împărtășea fără vreo pierdere, fără vreo notă discordantă, fără scăpări însă cu o nețărmurită intensitate. Era un amalgam dintre joacă și taină, dintre virtute și dorință, dintre compatibilitate și suflet. Pecetea unei dăruiri reciproce ce sfida orice formă descriptivă. Geografia pasiunii lor nu avea nevoie de cartografie. Imaginația le era busolă iar convingerea trăirii, garanția de sinceritate. Mă întorc cu gândul la ele, surori de suflet, altoite siamez cărora le eram ales de taină și contemplu acei, de-acum dispăruți, ani, întrebându-mă, mirându-mă chiar, de ce am ieșit din acel univers saint-exupery-an, acel vortex temporar, în care tinerețea părea că nu va cunoaște niciodată bătrânețea. Am ieșit, plin de siguranță, mânat de orgoliul nesăbuit, dat probabil de lipsa anilor, că voi putea lua cu mine spiritul locului. Strigam mai apoi către ele cuvinte de ademenire, încurajatoare, să le fac să pășească dincoace de prag, să aibă curajul respire aerul crud, să-l accepte, să-i simtă răcoarea, pe piele și devină în el miezul unor matrițe în formă de femei, abandonând astfel nemurirea. În imaginația mea le chemam cu nume de vrăjitoare, Circe și Calipso, nume pe care le citisem undeva dar nu le-am povestit vreodată, ele având nume neaoșe, precum Oana sau Raluca, pe care și le aleseseră singure, ca o formă de mimetism social pentru a rămânea intacte în universul paralel al realității cotidiene în care noi eram tustrei trupuri nemuritoare de olimpieni coborâți pe pământ, studenți într-ale trăirii, chiulind de la orele de dirigenție a zeilor, strângând la piept secretul neîmpărtășit, ca nu cumva să fim pedepsiți zeiește. Oare ce s-a întâmplat cu ele, nimfele mele nevăzute pe care doar eu le cunoșteam? Dacă mi-e dor de ele? Mi-e dor mai curând de o bucata din mine din acele vremuri, care nu avea capacitatea de-a înțelege pe deplin trăirea. Mi-e dor și de orele scurse prin vechiul ceas de perete din care, într-un moment de desfrâu, am smuls arătătoarele. Le puteam privi, delectându-mă, la nesfârșit, poate și pentru că timpul, da timpul acela, care nu era al nostru, avea aripi plumbuite, apăsate de o greutate necunoscută probabil pentru că rutinele repetitive erau destul de greu de prins în mreaja secundelor. În lipsa altor repere precum alternanța dintre noapte și zi, sunete de pași, cadențe de pendul sau mișcările unor limbi de clopot, distanțele nu puteau deveni spațiu astfel că în crisalida universului nostru, vorbe precum săptămâni sau luni, își pierdeau sensul. Trăiam cu ele parcă dintotdeauna, uneori păreau că sunt crescute din mine, alteori că suntem iviți cu toții dintr-o rădăcină unică, o zonă crepusculară în care cuvintele erau tot mai puține pentru că, prezența lor ar fi limitat trăirea, explicând-o, și nimeni nu vroia să maculeze tactilul cu sunete, astfel că inventam semne noi, pe care ni le scrijeleam în piele cu unghiile, ele reprezentând nemărginirea sau durata. Dezghiocam cu dinții fiecare simț, alegându-l cu atenție din vrejul multicolor al trăirii și, pe care precum un nesfârșit fir al Ariadnei, îl strângeam ghem de parcă metalul acesta maleabil al senzației m-ar fi putut ajuta să ies odată din acest labirint al propriei alegeri. Abia după multe vieți trăite și retrăite acolo mi-am dat seama că pereții se ridicau la loc, ori de câte ori aveam tentativa de a-i dărâma, revenind dur și neiertător pentru că fantezia, spiritul neobosit al meșterului Manole, îi ridica instantaneu, într-un joc interactiv al minții și al dorinței de a rămâne mereu pur. De fapt,totul fusese o descoperire întâmplătoare, jocul de a-mi fixa atenția pe un anumit aspect și a neglija restul, permițându-mi să sugativez perisabilitatea trecătoare al acestor întâlniri în care aveam drepturi egale cu ele și unde eram acceptat atât de profund încât alternanța mișcării, era alegerea mea putând s-o încetinesc până la oprire (o formă mascată a timpului dat de mișcare?),astfel s-o prind așa cum puteam să-mi prind umbra când eram copil, lovind cu pumnul în perete ca s-o țin priponită dedesubt. Cu ele am învățat că flăcările nu sunt niciodată identice, ca ritmicitatea lor e inexistentă, că fiecare limbă de foc este unică și se întinde spre întunericul din cerul negru al șemineului, dispărând fără vreo urmă, făcând loc altei limbi roșiatice la fel de singulare. Cred că atunci ne-am decis să considerăm secundele precum niște fulgi de zăpadă unici și fără asemănare care pot alerga într-un du-te vino pe scara stării de agregare al apei. Când puneam câte un lemn pe foc îl priveam îndelung cum era sărutat de flăcările mângâietoare, la început cu timiditate, apoi cu hotărâre de parcă, prin astfel de gesturi tandre, focul ar fi încercat, să spargă o vrajă nedreaptă, lemnul fiind de fapt o vioară Stradivarius, o lada de zestre al Ilenei Cosânzene sau o parte din tronul necioplit al împăratului Roșu, blestemat de securea unui tăietor de lemne de a nu deveni ceea ce îi era menirea. Eram convinși că flăcările îl vor purifica de tot ce e nedemn iar cenușa va urca și ea, precum fulgii, scara propriei transformări în năzuința spre perfecțiune, revenind prin grija naturii, prin trunchiurile altor copaci, la esență. Priveam împreună la focul, la lemnul care ardea, le simțeam dorințele lor neostoite și le vorbeam despre paradoxul femeii, despre inexistenta legătură dintre senzualitate, feminitate și sexualitate, prima nefiind decât o promisiune a feminității fără garanția împlinirii ei, deseori rămânând singulară, precum mirabila sămânță dusă de vânt. Senzualitatea nu e decât un potențial trupesc, de multe ori în stare de hibernare și precum orice formă de potențial nu își poate atinge împlinirea decât cu ajutorul unui catalizator, în acest caz, o legătură sexuală de valoare cu un partener sau parteneră. Oare v-ați gândit vreodată, le întrebam, că dragostea dintre două sau mai multe suflete nu este doar o legătură fără cuvinte, o vibrație sublimă, o încântare de sentimente și senzații, căci e nevoie de mult mai mult pentru a crea realmente o altă lume. Doar suma lor eliberează senzualitatea și înflorește feminitatea, permițându-i să ajungă la propria-i esență, devenind astfel acea formă distilată a înțelegerii și acceptării, unde vorbele prisosesc iar adresa menționează universul Saint-Exupery-an acolo unde inima vede mai clar decât ochii. Acum, după atâția ani, pe nisipul plajei pustii, același nisip rearanjat de valuri și de vânt, scriu cu un ciob de scoică versul cel mai cunoscut al lui Francois Villon „Ou sont les neiges d’antan?”. La marginea oceanului unde ar trebui sa scriu „Ou sont les sables d’antan?”, mă minunez încă de minuscula diferență dintre fulgii de zăpadă a tuturor iernilor trecute peste mine și a nisipului care mi se prelinge în clipa asta printre degete, înțelegând în sfârșit că totul nu e decât timp, îndurerat că încercarea mea de a le spăla din mine e zădărnicie iar gândul mi-e povară că, reîntâlnindu-le, totul s-ar petrece la fel. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy