Te-am găsit într-un Septembre murdar și ploios. Ești îmbătrânit de oboseală și cânți la pian în restaurantul violet din marginea orașului părăsit de locuitori. Sunt prin trecere. M-ai servit cu o cafea și ne plimbăm. Nu mai plouă Septembrele. Până am ajuns în parc Noiembre își făcu loc. Frunzele sunt aur. Ochii se îneacă în parcul dansând, parcul îmbătat de vânt, de cânt, de al tău cânt, de vânt. Mi-ai furat un sărut. Am buzele crăpate. Sunt copil. Suntem doar noi doi în tot orașul. Acesta – părăsit de locuitori. Statuia lui Lenin din marginea parcului se dărâmă. Nu, multumesc, nu fumez. Sunt mică.
Si azi te țin minte îmbătrânit de așteptare. Pe mine mă așteptai. Te obosea așteptarea. Cântai la pianul negru din restaurantul violet din marginea orașului părăsit. Și eu am plecat. Ai rămas să aștepți... un alt copil pelerin trecînd prin orașul comunist altădată, ori... pe mine, să mă întorc să-ți ascult pînă la capăt piesa cântată la pianul negru din restaurantul violet.
Cînd voi veni vei fi bătrân de tot și eu... nu o să mai fiu copil. Orașul nu va mai fi comunist...
S-a dărâmat statuia lui Lenin... « Demos crates ! » a spus cineva. Unde mai e demos-ul... când Lenin a murit... [ ?]