Murmurul pădurilor
Și ploaia sfârșitului de noiembrie
Mi-au sensibilizat pentru totdeauna sentimentele,
Ei sunt putrezi și umezi
Cu mușchiul încă verde,
Copacii sunt goi acum,
În singurătate
Și îmi sunt mult mai dragi;
La apusul soarelui
Când pot să le simt glasul trist și liniștitor
Fără să vreau să fac ceva,
Doar să-i privesc
Putrezind,
În toamna cenușie
Ce mă-nvăluie în mistere naturale
Și-mi clocotesc emoții depresive enigmatice.
Solitudinea
Singura mea emoție cosmică
Și crengile copacilor, ude și încâlcite
Peste pădurea adormită
Ce cântă scormonind vântul
Cu picături de ploaie
Ce se îngroapă în goliciunea timpului
Cu erotismul sentimentelor
Înghețate.
Sunt plin de pofte
Când mă simt lup, alergând printre arbori,
Ce sunt goi, fără frunze
Și uzi și înghețați, iarna,
Am strâns asprul lor trup în brațe
Și m-am îngropat printre crengi
Þipând cu ochii larg deschiși,
La soarele ce se cufundă
ÃŽn aburul iernii,
Tu simți...sau vezi?
Cum mă pierd pentru totdeauna...
Sărută-mă, să mă trezesc!