DESPRE TRANDAFIRII ROȘII
necunoscutelor cu numele de Lia

Mai 68-ul meu a fost setul final al unei partide de trandafiri roșii, jucate de la primul serviciu la matchball cu garda deschisă, în disprețul suveran al tuturor regulilor tacticii, pe care nu le ignoram.

- Laurențiu, hai să fim serioși, de ce nu vrei să recunoști că de fapt eu m-am lăsat agățată, în drumul de la cabinetul medical la farmacia studențească?
- Și cu ce schimbă asta, Lia, datele problemei? Nu aveai cum să nu te lași agățată, atâta vreme ce eu luasem inițiativa.
- Ei, Laurențiu, te crezi irezistibil?
- Să fim serioși, Lia, de ce nu vrei să recunoști că n-aș fi luat niciodată inițiativa dacă tu n-ai fi hotărât asta în sinea ta? Nu sunt turnul Eiffel.
Fata zâmbi, conciliant. Nici frumușică, nici urâțică, nici cu cine știe de vino-ncoa, o arătare banală, dar care se schimba pe negândite, când zâmbea, de te mirai cum se face că în pomul cu vrăbii de lângă restaurantul Pescarul mai rămânea una singură care să nu fie îndrăgostită de ea, odată cu mine. Căci o magie secretă o prefăcea pe loc într-o ciocârlie săgetând prin cerul cenușiu în direcția unde ceasul spunea că trebuie să fie soarele. Nu puteam vedea altă imagine când zâmbea Lia, ciocârlia.

Cabinetul medical al Universității era la extremitatea parterului blocului dinspre bulevard al complexului dintre clădirea de la drept și Operă, tot acolo locuiau colegele noastre, noi în cel de vizavi, camera ce-o împărțeam cu vechii mei prieteni craioveni, cu geamănul meu astrologic din același orășel natal și cu puștiul, fratele Laurei, frunza de toamnă de care fusesem îndrăgostit înainte ca o banală șuetă pe culoarul de așteptare la cabinet să mă deturneze cu forța neașteptată a unui fiat transcendent. Fereastra camerei noastre dădea spre nord, opus curții interioare a complexului, aveam în prim plan oarece atenanse, în plan depărtat se ghicea terenul de handbal, pe care mai încingeam câte o miuță (acolo mi-am pierdut un pullover proaspăt primit în dar). Între ele, fieful baronului Rosenfeld, ca sa nu pierd ocazia sa fac pe deșteptu', autobășcălia e protecția cea mai eficace împotriva agresiunii emoționale a amintirilor. Sau nu-i? Nici o comparație nu-i mai potrivită pentru drumurile printre amintiri decât o documentare jurnalistică pe un fost câmp de luptă. Cele mai multe mine îngropate vor fi explodat atunci, o parte dintre cele rămase au ruginit, dar exact înainte de a travesra ultimul șanț antitanc colmatat de vreme și urâțit de bălării, înainte de a intra în pădure, o ultimă mină rămasă, numai ea și drakku știe de ce, activă, îți explodează în față.

Toți trandafirii din tufa aia, dintre magazii și baraca vestiarului terenului de handbal păreau răni proaspete ale unui balaur cu blana verde și încâlcită. Trandafirii înfloresc în mai, era mai 68, culori calde peste tot. Frizura morcovie a lui Daniel Cohn-Bendit rima cu nucleul nefumuriu al flăcărilor mașinilor incendiate, pe când în orașul de aur înflorea flacăra speranței. Numai că eu habar n-aveam de toate astea, deși fusesem selecționat să fac parte dintr-un soi de gardă de onoare când De Gaulle a vizitat Universitatea. A trecut la 3.14 metri de mine, la ieșirea din Aulă, fără să-mi fi pus problema pe ce criterii fuseseră selecționați cei câțiva studenți figuranți care închipuiau publicul. Și fără sa fiu defel conștient că silueta înaltă, majestuoasă, într-un costum gris-pétrole de modă veche, aparținea singurului lider aliat care nu se lăsase impresionat de Stalin. Cu atât mai puțin că avusesem chiar atunci privilegiul de a participa, indiferent de rolul insignifiant, la ultima manifestare protocolară a generalului, înainte de a se retrage la Colombey-les-deux-Églises. Într-o străfulgerare năucă eu îmi proiectasem trandafirul meu roșu, furat din fieful baronului rosenfeld, din blana țepoasă și verde a balaurului staționat între atenansele aceleiași Universități și baraca vestiarului terenului de handbal, îl proiectasem la butoniera siluetei hautaine în costum gris-pétrole.

După ruperea rândurilor am dat fuga în căminul aflat la nici 113 metri de esplanada Universității, să-mi las propriul meu costum gris-fer în dulap, să intru în uniforma de misiune, blue jeans și cămașă "de munte", în carouri nerr-azzuro, culorile interiste. Ca apoi s-o tai prin spatele căminului, ocolind magaziile, să-mi las dijmă picătura rituală de sânge dactiloscopic balaurului Rosenfeld, în schimbul trandafirului roșu furat, să tai în diagonală terenul de handbal al atâtor miuțe, să sar gardul în Plevnei și să ajung la spitalul studențesc înainte de masa de prânz. Acolo (doamne, era să scriu din inerție acolo unde vântul rostogolește norii, nu, nu acolo) se puneau deja pariuri zilnice în mediul faunei locale, vine azi băiatul cu trandafirul roșu? Ce să facă și băieții ăia internați, mai ales că erau mai mult fete, trebuiau să se distreze și ei (sau ele?), timpul tece greu în recluziunea spitalului, mai ales când iubitul, prietenul, fratele, uneori tatăl, mult mai rar soțul mai trece el pe acolo, aduce de mâncare, chiar flori câte odată, cu indicația expresă de dat la asistente, ori la doctor, dar niciodată cu un trandafir roșu la butoniera armurii de tinichea. Dacă privirile fals binevoitoare ar fi putut ucide, ca-n nuvela aia cumplită a lui Karinthy Frigyes, trandafirii roșii i-ar fi impodobit Liei coșciugul.

Setul final am spus? Ce prostie, nu era decât setul doi. După primul set, într-un aprilie reavăn, mustind de sucurile vitale ale pământului, cutreierând localurile studențești la modă, precum niște căți-flăcări citite-mpreună, mai ales Student Clubul, unde cânta Dorin Liviu Zaharia cu formația Olimpic 64 și cu teatrul de cafenea, de unde și-a luat zborul Andrei Șerban către alte zări, în cea mai convențională dintre idile, a urmat o pauză între seturi mai giumbușlucară, cu o excursie de 1 mai acasă, în provincie, acompaniat de două colege de grupă plus fata de care fusesem îndrăgostit la vârta pletosului de Leonhard Waiting, când cea mai hazoasă dintre colege văzuse cai călare fără a fi conștientă că-l anticipează pe Păunescu, apoi acest set doi, maiul meu 68, revoluția mea antiprudență și antisecuritate emoțională. Din sesiunea de vară, deși distractivă, ritmată de proaspăta melodie a lui Bogardo pe versurile lui Sorescu, despre cât de greu furi un Rembrandt, nu merită reținut, ca având legătură organică cu subiectul acerstei file, decât o partidă de ștrand, tot studențesc, în care, simultan cu descoperirea, în lumina crudă a soarelui de iunie, a banalității trupului Liei, confirmând ironic dictonul că noaptea toate pisicile sunt negre, m-am simțit deodată străin, ceea ce m-a speriat cumplit.

Dar venea vacanța, cu trenul din Franța, cu Aventurierii văzuți la mare, în pandant cu jocul de securitate practicat cu un început de instinct al supraviețuirii emoționale, continuând a coresponda cu Lia ca și cum totul ar fi în regulă. Fără a sesiza câtuși de puțin persistența semnificațiilor istorice paralele, trec oricum peste ce-am mai povestit în fila despre aventurieri. Căci venea toamna, ne adunam iarăși în agora universității, eu așteptam înfrigurat, am stabilit o întâlnire printr-o scrisoare, Lia nu avea telefon în îndepărtatul ei cartier, cu spital de nebuni în loc de fabrici și uzine, unde urma să hălăduiesc zece ani, nu cu mult mai târziu. În dimineața zilei în care urma să aibă loc revederea, m-am intersectat, mai mult sau mai puțin întâmplător, cu mignona șireată, cu mutră de vidră, prietena Liei, care privise cu susținută reticență penchantul aceleia către mine. Eram însoțit de proaspăta cucerire conformă jocului strâns de securitate și tocmai o convingeam să mă urmeze la secția de specializare de care fugeau toți. Demers derivând din același instinct anticipativ. Lia n-o să poată veni la întâlnire, deoarece s-a măritat, își scuipă nevăstuica (sau am spus vidra? Ce contează?) misiunea diplomatică, și, înainte cu o frântură de secundă să simt în moalele capului, uitând că era pătrat, obiectul numit poetic leucă, apucai să filmez satisfacția sardonică de pe fața triunghiulară lipsită de orice haz, ceea ce mă aduse în avantajoasa stare de a primi acolada leucei (are, oare, cuvântul ăsta genitiv?) ca proaspăt reintrat, dacă nu cumva chiar atunci intrat, în lumea reală. Lume care nici ea nu era lipsită de lovituri de teatru, vezi finalul în care spectatorul îl vede pe Charlton Heston descoperind statuia libertății pe nisipul unei plăji de pe planeta maimuțelor, film văzut în aceeași toamnă, ecranând melodia suavă și dură a aventurieirilor.

Și trandafirii roșii? Păi în vara aia buimacă, între mai 68-ul meu și 21 august al lor și al cosașului cu augustul lui pe un bloc de gheață, mă pusese drakku, cine altcineva, să citesc piesa omonimă a lui Zaharia Bârsan, o feerie romantică, în care menestrelul vopsește trandafiri albi cu sânge recoltat din buricele degetelor cu care ar fi trebuit să țină peana, ori corzile chitarei, pentru a-i dărui tembel în fiecare zi prințesei pe care o pregăteau a se însoți cu voievodul nenoroc. Har domnului, nu mi-am limitat lecturile de vară la așa o desuetă și anacronică parabolă.

citiți "Nisip peste bordul nacelei" http://editura.liternet.ro/carte.php?carte=53 , de același autor