Cabrioleta

Deschise poarta și intră în curtea mare, aproape un parc, umbroasă, cu copaci bătrîni și statui cenușii. O alee pavată ducea către o casă veche cu un etaj și mansardă. Un om strîngea cu o greblă frunzele căzute în grămezi. "Bună ziua, am citit azi dimineață un anunț în ziar..." "Doamna bătrînă l-a dat, mergi matale pe acolo și urcă la mansardă".
Ușa nu avea decît o singură balama și se sprijinea de pardoseală. O ridică încet cu umărul, o împinse apoi începu să urce scara murdară de lemn. Se oprea după fiecare treaptă cîteva secunde, ajunsese ceva mai devreme decît trebuia. La etaj, trecînd pe lîngă o ușă, văzu o perdea care tremura ușor. Cineva îl urmărea dinăuntru.
Peste încă zece-douăsprezece trepte, ultima ușă, de la mansardă.
Fusese cîndva vopsită în alb, acum vopseaua cenușie era crăpată. Citi plăcuța emailată, apăsă pe butonul soneriei.
Începea să se întunece. Statuile își pierdeau contururile în amurg. Omul cu grebla își terminase treaba și-l auzea tropăind sub scară.
Nu răspundea nimeni. Þîrîitul soneriei se auzise îndepărtat, ca într-o peșteră. Întinse din nou mîna spre sonerie ezitînd. Reflectă dacă n-ar fi mai bine să plece și să se întoarcă mai tîrziu.
Dar atunci se deschise ușa și în prag apăru o bătrînă care se uita la el bănuitoare. "Am citit un anunț azi-dimineață..." "Cabrioleta... da. Am vîndut-o domnule". Și deschise ușa mai tare.
Camera din spatele ei era luminată slab de o veioză. Bătrîna avea părul galben și buzele date cu ruj. "Am vîndut-o, repetă ea prietenoasă, poftim înăuntru" "Dac-ați vîndut-o..." "Am vîndut-o, da, da' dumneata poftește înăuntru" . Părea supărată: "Nu mai sta pe scară. Și nu mă face să vorbesc prea tare că mă aude soru-mea. Nu vreau să mă audă..."
Intră nemulțumit. "Ne aude soru-mea, zise iar bătrîna închizînd ușa. Mereu trage cu urechea. Ia-ți un scaun".
Era un singur scaun în odaie, într-un colț intunecos, lîngă o bibliotecă micuță și prăfuită. Îl luă și-l aduse aproape de masa ticsită cu mărunțișuri. Lîngă veioză, era un pachet de cărți de joc desfăcut. Bătrîna ridică abajurul veiozei și se așeză pe pat. Acum camera era luminată bine. "Cabrioleta, domnule, o aveam de la bărbatu-meu. Am vîndut-o ieri, a luat-o un domn bine, de la cinematografie, mi-a dat o mulțime de parale pe ea". Se foi neliniștită, privindu-l țintă. "I-am băgat aici în pernă. Ce-ți trebuia dumitale o cabrioletă?"
Se ridică încurcat.
"Stai jos, se răsti bătrîna. Nu mă supăra, dacă vorbesc tare, mă aude soru-mea. Mereu trage cu urechea". Ascultă atentă cu un deget întins spre tavan și bătu înverșunată de trei ori cu piciorul în podea. Pe urmă se întoarse spre musafir. "Bărbatu-meu a murit într-un accident de mașină. S-a îmbătat și-a murit, l-a luat Dumnezeu. Acum o lună a murit, eu i-am închis ochii..." Întoarse capul spre ușă. Apoi îl privi brusc în față. "Mint?..." "De ce?" Îl cercetă puțin încruntată. "Așa... Băiatul a dat anunțul acela la ziar. L-ai văzut? Strîngea frunzele pe afară..." "El mi-a spus să urc aici" "Da?!"
Luă de pe masă un pahar cu ceai, golit pe jumătate, bău o înghițitură. Începu să-și maseze fața, trăgîndu-și pielea spre tîmple: "Ai cunoscut-o pe Wanda?". Afară se întunecase de tot, creanga unui copac se întindea, neagră, pînă în dreptul geamului. "Cine e Wanda?" "A murit..." Dădu paharul la o parte și puse mîna pe pachetul de cărți de joc. "Wanda era o doamnă mare. Știi, șopti bătrîna, uneori vorbesc cu ea de dincolo. Săraca Wanda". Musafirul se mișcă din stînjenit: "Să nu pleci, se răsti bătrîna, abia ai venit, lasă-mă să-ți spun... "E greu..." Și făcu un semn spre pachetul de cărți. "Nu ne înțelegem totdeauna, o fi supărată" "De ce?" "Nu știu..." Îl privi ascuțit: "Adică...dacă Wanda nu avea ghinionul să fie omorîtă, bărbatu-său nu m-ar fi luat". Se ridică greoaie, merse spre ușă și-o zgîlțîi: "Da' dacă au omorît-o ce era să facă omul? M-a luat..." Se întoarse spre pat cu pași înceți: "Eram prietena ei cea mai bună, de ce să mint că nu-mi plăcea bărbatu-său? Îmi plăcea..."
Deveni visătoare: "Și eu îi plăceam. Îmi făcea toate capriciile... Era frumos ca un artist de cinema..." "Cine a omorît-o?" Bătrîna îl privi intrigată: "De unde vii dumneata, ești în lună? a scris în toate ziarele, n-ai citit?"
Trase un sertar de la masă, scotoci prin grămada de hîrtii dinăuntru și scoase un album. "Uite ce femeie era..." Îi dădu o fotografie îngălbenită cu o tînără palidă și fină. Părul negru se pierdea în fondul întunecat al peretului din spate. Părea puțin tristă. "Era prin '44...da... Femeile alea două știau că Wanda e singură. S-or fi gîndit să dea lovitura...da... Era bogată Wanda..." Tăcu și cîteva clipe privi nehotărîtă fotografia. Se așeză mai bine învelindu-și picioarele cu o pătură subțire pe care o scoase de sub pernă. "Au rugat-o să le primească pentru o noapte... erau din Ploiești, fugiseră de frica bombardamentelor și nu aveau bani de hotel. Și Wanda, ți-am spus, era o doamnă mare, le-a primit. Nu le cunoștea, nu le văzuse niciodată, da' le-a primit..."
Bău din nou puțin ceai, se șterse la gură cu dosul palmei. "A doua zi... da' nu se poate, oi fi citit...""N-am citit". "A doua zi, camerista a găsit-o moartă... înjungheată... Da... După aia n-a mai trecut multă vreme și-au venit rușii... Doamne ce frică mi-a fost... ce frică..." Rîse tristă, încet legănîndu-și capul. "Războiul a îngropat multe lucruri, tare multe lucruri... Femeile alea au dispărut...".
Luă fotografia și o puse pe pernă. "Eram prietene foarte bune. Dacă știai cum s-o iei, te înțelegeai bine cu ea. Eu am știut totdeauna cum s-o iau". Privi fotografia cu înverșunare: "Era rea, era alintată... nu-i intrai în voie ușor. Da' încolo, era o doamnă mare! Niciodată nu uita ziua de naștere a servitorilor".
Îl privi puțin iscoditoare și își aranjă pătura. Cînd începu să vorbească din nou, avea vocea moale. Se tînguia: "Nu știu domnule dacă-ți dai seama, poate nu-ți dai, ești tînăr. Îți vin în cap lucrurile astea după zeci de ani și cum să scapi de gînduri, parcă poți? Amintirile, euh...Amintiri și copii în ziua de azi e bine să n-ai..." Glasul i se aspri: "Și ea a fost de vină..." "Da?!" "Bărbatu-său era plecat cu treburi la Craiova... Nu trebuia să le primească. A fost... Da' cine le-a chemat știa c-o să le primească." "Cine le-a chemat?" "Ei, cine..." Luă cîteva cărți în mînă și începu să le amestece absentă. "Bărbatu-său nu m-a luat de nevastă că nu l-au lăsat ai lui... Bine le-au făcut după aia comuniștii!.. Bine le-au făcut!..." "Nu?!" Se opri nemulțumită și trînti cărțile pe masă: "Nu! Cum era să mă ia? Dacă n-o luase pe Wanda, pe mine cum era să mă ia? Doar nu era prost!". "Nu era bărbatul ei?! Așa spuneați..." Îl privi dezamăgită: "Nu înțelegi nimic. Nimic. Bărbatu-său era președintele Curții de Casație, era om mare, îi mobilase o garsonieră și venea de două ori pe săptămînă la ea, atît... și Wanda era, vai de capul ei, dansatoare la Cărăbuș, da' tare frumoasă. O garsonieră, atît. Și-i angajase o cameristă". Vorbi iar cu compătimire: "Da, a murit săraca Wanda și au jefuit-o hoațele alea. Hoațele alea!" Își aruncă pumnii încleștați spre tavan, plină de ură. Se liniști repede și-și făcu de lucru cu abajurul veiozei. Pe peretele din spate atîrna o icoană. Se răsuci spre ea și se închină de trei ori. "Capul meu prost... Bărbatu-său s-a încurcat pînă la urmă cu mine. M-a iubit mult, mult de tot, nu i-a păsat nici de aia, nici de ailaltă, de nimic nu i-a păsat." Vocea bătrînei era acum neutră: "Eram cea mai bună prietenă a Wandei. Lumea s-a mirat cît am suferit, vorbea, da' n-a descoperit nimeni nimic.Nimic. Unde să le găsești? Și camerista aia cine știe unde o fi îmbătrînit... sau o fi murit, cine poate să știe, sînt zeci de ani..."
Era obosită, umerii i se prăbușiseră. Acoperi becul veiozei cu abjurul și camera se întunecă din nou. Se întinse pe pat cu picioarele chircite: "Uneori, șopti, o visez noaptea. Se uită la mine, îmbrăcată în rochia pe care a purtat-o la balul de la Cercul Militar cînd a dansat cu Regele Carol, gătită cu bijuteriile alea furate și-mi zice fetițo adu-mi..." Bătrîna se ridică în capul oaselor: "Am fost cea mai bună prietenă a Wandei".
Luă fotografia și o așeză tremurînd în album. Afară începuse să bată vîntul. "Și cabrioleta?" întrebă musafirul. "Cabrioleta? tresări bătrîna. Am vîndut-o, nu ți-am spus? A luat-o un domn bine și distins de la cinematografie. Ce-ți trebuia dumitale cabrioletă? Mai era și stricată..." "Stricată?!" "În accidentul ăla de cabrioletă în care a murit bărbatu-meu." "Adică de mașină..." "Nu, nu de mașină. Se îmbătase și el și caii, le dăduse să bea șampanie, că alți prieteni n-avea, i-au omorît comuniștii pe toți... Le-a dat să bea de bucurie că i-l făcusem pe Titi, și s'a răsturnat într-un șanț. Cine s-o mai repare, am vîndut-o așa..."
Musafirul se ridicase să plece, dar bătrîna vorbea mai departe: "În toamna asta, de ziua mea, mi-a trimis o trăsură plină cu crizanteme. Titi e acum ministru, se întîlnește în fiecare zi cu regele." "Îl cunosc, spuse musafirul grăbit, toată lumea îl cunoaște." Bătrîna îl privi fericită: "Seamănă cu mine nu-i așa?"
Nu-i răspunse. Se îndreptă spre ușă petrecut de privirea ei visătoare și ieși în întunericul de pe scară. În timp ce cobora, o auzi cum strigă ceva, bătînd cu piciorul de cîteva ori în dușumea.